ICCJ. Decizia nr. 10190/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10190/2009
Dosar nr. 9881/3/2008
Şedinţa publică din 17 decembrie 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 9881/3 din 8 martie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantele S.A.M. şi G.A. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa,
acestea să fie obligate să pună în executare dispoziţia nr. 9236 din 11 decembrie 2007 emisă de Primarul General al Capitalei în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul de a acorda contravaloarea imobilului situat în sector 2.
In motivarea cererii, s-a susţinut că imobilul ce a făcut obiectul acţiunii de revendicare a aparţinut autoarei acesteia, P.P. şi a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. S-a susţinut, totodată, că în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat notificare ce a fost soluţionată prin Decizia Primarului General nr. 9236 din 11 decembrie 2007, cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul revendicat.
Prin sentinţa civilă nr. 1817 din 16 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a admis cererea şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General să plătească reclamantelor suma de 1.172.767 lei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul revendicat, compus din teren şi două corpuri de clădire.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, unităţii deţinătoare a unui imobil imposibil de restituit în natură îi revine obligaţia ca, prin dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, obligaţie care nu a fost îndeplinită de Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Împotriva sentinţei civile nr. 1817 din 16 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat apel Primăria municipiului Bucureşti, considerându-se hotărârea tribunalului nelegală, deoarece au fost eronat interpretate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin cele ale Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 292 din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, a schimbat în tot sentinţa civilă şi a respins cererea formulată de reclamantele S.A.M. şi G.A.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu au fost aplicate în cauză de către instanţa de fond dispoziţiile speciale cuprinse în Titlul VII Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005, la momentul pronunţării hotărârii, acest text de lege prevăzând în mod expres ca valoarea echivalentă a imobilului solicitat să fie stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva deciziei civile nr. 292 din 22 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele S.A.M. şi G.A., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 16 din Titlul VII, Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005 şi că, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţia României „jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative", iar în speţa nu există opţiunea reclamantelor în sensul art. 16 din Legea nr. 247/2005. Totodată, s-a susţinut că, odată emisă dispoziţia Primarului General şi după ce aceasta a fost comunicată părţilor, nu se mai poate reveni şi aplica dispoziţiile art. 16 din Titlul VII Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005.
Prin motivele de recursă formulate, s-a mai susţinut că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii reclamantelor şi a schimbat temeiul juridic invocat de acestea la instanţa de fond, direct în calea de atac a apelului, fapt inadmisibil pentru securitatea raportului juridic.
Recursul este nefondat în sensul considerentelor ce succed.
Astfel, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu au fost aplicate în cauză, de către instanţa de fond, dispoziţiile speciale cuprinse în Titlul VII, Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau unitatea notificată este obligată ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
In cauză, la momentul pronunţării hotărârii instanţei de fond dispoziţiile speciale cuprinse în Titlul VII, Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005 prevedeau în mod expres ca valoarea echivalentă a imobilului solicitat să fie stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În această situaţie, acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv, prin expropriere, se face în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamanţilor suma de 1.172.767 lei, cu titlul de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, deşi potrivit reglementărilor în vigoare la momentul pronunţării hotărârii - art. 16 din Titlul VII - valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Este de reţinut, totodată că, prin Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atâta timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
In speţă, este vorba de emiterea unei eventuale dispoziţii după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi care este supusă prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit şi prin Decizia menţionată pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de apel că procedura de executare a deciziei menţionate de reclamantă intră sub incidenţa de reglementare a dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 247/2005.
Faţă de considerentele expuse constatându-se că nu se justifică susţinerile recurentelor-reclamante vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 165 din Titlul VII - Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005 şi încălcarea principiului disponibilităţii, iar criticile formulate sunt nefondate, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.A.M. şi G.A. împotriva deciziei nr. 292 din 22 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10194/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10091/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
