ICCJ. Decizia nr. 10150/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10150/2009
Dosar nr. 41689/3/2007
Şedinţa publică din 15 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 229 din 5 februarie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor prin care imobilul situat în Municipiul Bucureşti, sector 1, a fost transmis cu plată de la RA A.P.P.S. la RA P. precum şi revendicarea imobilului, capete de cerere formulate de către reclamanţii C.S.G., B.B.M.G.S. şi B.C.E.B., în contradictoriu cu pârâţii RA A.P.P.S., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, SC P. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 899 din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamanţi.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că sunt nefondate motivele de apel formulate de către reclamanţi, în mod corect prima instanţă, respingând cele două capete de cerere.
Astfel, în privinţa acţiunii în revendicare s-a reţinut că este neîntemeiată, întrucât nu există identitate între bunul imobil proprietatea reclamanţilor şi bunul care face obiectul acţiunii, bunul preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind transformat, devenind un imobil nou, pierzându-şi individualitatea, nemaiputând fi admisă revendicarea întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ.
Referitor la acelaşi aspect, s-a reţinut că accesiunea imobiliară invocată ca mod de dobândire a proprietăţii asupra imobilului revendicat, în baza art. 494 C. civ., s-a constatat că a fost ridicată direct în faţa instanţei de apel, ceea ce este inadmisibil, neputându-se modifica cadrul procesual.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, s-a reţinut că anularea actului de proprietate al proprietarului iniţial, statul, nu atrage şi anularea actului juridic ulterior (Protocolul încheiat la data de 28 octombrie 1993 între RA A.P.P.S. şi RA P. Bucureşti), dobânditorul subsecvent fiind de bună-credinţă, la momentul respectiv neexistând niciun litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti şi nu figura înregistrată nicio notificare privind existenţa vreunui drept asupra imobilului menţionat.
S-a reţinut, de asemenea, că nu au fost încălcate dispoziţiile legale prevăzute de Decretul nr. 409/1955; HG nr. 1217/1990; HG nr. 313/1992 şi OG nr. 15/1993, cu privire la susţinerile reclamanţilor referitoare la nulitatea formelor de transmitere a imobilului către RA P. Bucureşti.
Împotriva deciziei respective, la data de 23 ianuarie 2009, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului ce l-au declarat împotriva hotărârii primei instanţe, care să fie schimbată în parte, în sensul admiterii capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor prin care clădirea situată pe terenul din Bucureşti, sector 1, a fost transmisă cu plată de la RA A.P.P.S. la RA P., precum şi obligarea pârâtelor la predarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului respectiv, format din clădire şi teren, aşa cum a fost identificat prin expertiza topografică întocmită de către expertul B.C. în dosarul nr. 1562/3/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, depuse odată cu cererea, s-a susţinut în primul rând faptul că instanţa de apel a lăsat necercetat capătul de cerere privitor la revendicarea terenului, în condiţiile în care s-a dovedit, că terenul ce face obiectul acţiunii în revendicare este proprietatea privată a statului şi se află în administrarea RA A.P.P.S., o altă persoană juridică decât cea care deţine şi foloseşte clădirea aflată pe teren.
În al doilea rând, s-a susţinut că Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat apărările formulate, necuprinzând motivele pentru care nu s-au examinat criticile aduse sentinţei privitoare la nesoluţionarea cererii de revendicare a terenului.
În acelaşi timp, s-a susţinut că este străin de natura pricinii considerentul că reclamanţii au invocat doar în apel apărarea bazată pe art. 494 C. civ., în realitate apărarea bazată pe accesiune a fost constantă, fiind invocată pe tot parcursul judecării procesului, precum şi întocmirea unui plan iniţial de ocupare a terenului ca şi problematica terenului revendicat prin referire exclusivă la situaţia lui N.V.M., care nu este autorul reclamanţilor, fiind considerate, de asemenea, străine de natura pricinii.
Tot în susţinerea pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., s-a susţinut şi faptul că Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii referitor la criticile având ca obiect interdicţia de vânzare a clădirilor cu altă destinaţie decât aceea de locuit, până la intrarea în vigoare a OUG nr. 17/2002; la capacitatea RA A.P.P.S. de a transmite cu plată imobilul la data de 28 octombrie 1993 şi implicit la încălcarea principiului capacităţii de folosinţă, precum şi faptul că în mod greşit s-a apreciat că Protocolul reprezintă o operaţiune de vânzare-cumpărare de dreptul comun.
În al treilea rând s-a susţinut că sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care au fost încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind ignorate considerentele deciziei de casare nr. 5071 din 20 iunie 2007 pronunţată anterior în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; că a fost greşit soluţionată cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a formelor de transmitere a imobilului către RA P., dispoziţiile legale incidente fiind incorect aplicate, precum şi faptul că prevederile legale privind soluţionarea acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor opuse de către părţi, dacă acestea sunt valabile, au fost greşit aplicate, datorită refuzului instanţei de rejudecare de a aplica dispoziţiile legale şi principiile de drept incidente în soluţionarea acţiunii în revendicare şi cu privire la aplicarea art. 494 C. civ.
Recursul declarat de către reclamanţi este întemeiat şi se va admite, avându-se în vedere următoarele argumente:
Astfel, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a lăsat necercetat capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului, precum şi faptul că nu au fost respectate considerentele deciziei de casare nr. 5071 din 20 iunie 2007 pronunţată anterior în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, prevederile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. stipulează faptul că „în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi a necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Această soluţie are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând obligativitatea deciziei instanţei de recurs la cele două aspecte.
Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze.
În cauză, prin Decizia civilă nr. 5071 din 20 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat în parte Decizia civilă nr. 645 A din 9 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1168 din 21 octombrie 2005 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a anulat-o în parte, respingându-se recursurile declarate de către pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi RA A.P.P.S. şi s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RA P. în ceea ce priveşte revendicarea terenului.
Prin această decizie de casare s-a menţinut, intrând în puterea lucrului judecat, capătul de cerere admis reclamanţilor prin care s-a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (casă şi teren) aflat în litigiu, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării acţiunii în revendicare şi a cererii în constatare nulitate act.
În cadrul rejudecării deveneau astfel obligatorii considerentele deciziei de casare privitoare la necesitatea soluţionării cererii în raport de pretenţia concretă dedusă judecăţii şi de prevederile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, respectiv dreptul comun şi nu Legea nr. 10/2001, precum şi soluţionarea cererii de revendicare a terenului în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, întrucât în cadrul acţiunii în revendicare, calitate procesuală pasivă o au toate persoanele ce deţin posesia bunului, indiferent de titlul cu care deţin imobilul, această pârâtă având calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte revendicarea terenului.
Sub acest aspect, analizând Decizia recurată se constată faptul că, referitor la revendicarea terenului, Curtea de Apel Bucureşti a preluat întocmai fraza din considerentele hotărârii primei instanţe, care practic nu motivează deloc regimul juridic al terenului aflat în litigiu, nemotivându-se absolut deloc acest capăt al acţiunii în revendicare.
Se va constata astfel că Decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care nu s-au examinat, în apel, criticile aduse hotărârii privitoare la neexaminarea cererii de revendicare a terenului.
În a doilea rând, în mod nejustificat, instanţa de apel a respins ca neîntemeiat motivul de apel referitor la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu motivarea că aceste dispoziţii procesuale au fost respectate.
Aceste considerente sunt greşite, întrucât soluţia primei instanţe, menţinută prin Decizia recurată, este contrară deciziei de casare, în condiţiile în care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că, soluţionarea cererii reclamanţilor se face în cadrul procesual al acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamanţii au posibilitatea de a obţine repararea prejudiciului suferit pe calea legilor speciale care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, precum şi faptul că dispoziţiile art. 494 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.
Sub acest aspect, în mod greşit nu a fost analizată şi apărarea reclamanţilor privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, recurenţii invocând în mod constant această apărare pe tot parcursul soluţionării cauzei, în urma rejudecării după casare, şi nu în mod direct în faza instanţei de apel, iar pe de altă parte nu au fost încălcate prevederile art. 294 C. proc. civ., atâta vreme cât susţinerea respectivă nu reprezintă o veritabilă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamaţilor în cadrul acţiunii în revendicarea imobilului, format din teren şi construcţie, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiei aflate pe teren.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că nu există identitate între bunul preluat de către stat, de la autorul reclamanţilor, şi bunul imobil solicitat, care şi-a pierdut individualitatea, fiind transformat şi folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzând din evidenţă faptul că obiectul acţiunii cu care a fost învestită de reclamanţi este dreptul comun, şi nu cadrul procesual special al Legii nr. 10/2001, care conţine prevederi derogatorii şi excepţii ce blochează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
În acest cadru procesual, soluţionarea acţiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480-481 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficienţă celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu mai preferabil.
Faţă de cele arătate şi fără a mai putea fi analizate motivele de recurs legale de aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care implică soluţionarea fondului cauzei, şi în raport de prioritatea prevederilor art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de către reclamanţi, va casa Decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.S.G., B.B.M.G.S. şi B.C.E.B. împotriva deciziei nr. 899 din 27 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10151/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10149/2009. Civil → |
|---|
