ICCJ. Decizia nr. 10158/2009. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10158/2009
Dosar nr. 27618/3/2007
Şedinţa publică din 16 decembrie 2009
Asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1119/26661 din 29 octombrie 1996, vânzătorul Primăria Municipiului bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA a înstrăinat către cumpărătorii L.N. şi L.E.M. imobilul situat în municipiul Bucureşti, sector 1 (compus din vestibul, hol, 3 camere, oficiu, bucătărie, baie, pivniţă şi debara, în suprafaţă utilă de 146,65 mp) „în baza cererii formulate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995", pentru preţul de 27.523.592 lei vechi.
La punctul 3 în contract părţile au convenit „ca, în condiţiile art. 1338 C. civ., să exonereze pe vânzător pentru orice obligaţie privind evicţiunea decurgând din orice acţiune în revendicare ce ar fi intentată de către fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, acţiune privind imobilul care face obiectul prezentei vânzări„.
Prin cererea înregistrată sub nr. 2768/2007, reclamanţii L.N. şi L.E.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Primăria municipiului Bucureşti, SC H.N. SA, Statul Român şi Ministerul Economiei şi Finanţelor solicitând să se constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul mai sus arătat.
Totodată, reclamanţii au cerut să se angajeze răspunderea pârâţilor pentru evicţiune, cu consecinţa obligării acestora la plata sumei de 163.000 Euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului care a făcut obiectul vânzării sau, în subsidiar, a preţului plătit în sumă de 2.752 lei noi, reactualizată, conform dispoziţiilor art. 1340 C. civ.
Reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe prevederile art. 1337 şi urm. şi art. 966 şi urm. C. civ., art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul adiţional 1 CEDO şi art. 11, art. 20 şi art. 44 din Constituţia României.
În motivarea cererii reclamanţii au susţinut că s-a produs evicţiunea, anume că au deposedaţi de imobilul cumpărat de moştenitorii fostului proprietar, M.D.A.V.I. şi M.D.M.S., cărora le-a fost admisă acţiunea în revendicare prin sentinţa civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă.
In aceste condiţii, reclamanţii au susţinut că se impune anularea clauzei stipulată la art. 3 din contract, ca fiind contrară dispoziţiilor art. 1339 şi art. 966 C. civ. (care interzic exonerarea de această răspundere a vânzătorului pentru evicţiunea provenind din fapta sa proprie si respectiv stipularea unei obligaţii fondată pe o cauză ilicită) şi obligarea vânzătorului să îi despăgubească.
Reclamanţii au susţinut că soluţia se impune şi în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care însă nu se pot aplica raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauza, întrucât contactul de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească.
Reclamanţii afirmă că textul de lege mai sus arătat contravine dispoziţiilor art. 16 şi art. 44 din Constituţie şi este, totodată, neconvenţional, adică contravine art. 1 din Protocolul 1 adiţional CEDO.
Prin cererea formulată la data de 7 septembrie 2007, pârâta Primăria municipiului Bucureşti a chemat în garanţiei pe Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, invocând incidenţa prevederilor art. 39 pct. 1 lit. a) din HG nr. 20/1996 şi art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 958 din 4 iunie 208 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţii E.N. şi F.E.M., prin mandatar W.G.G.N. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Primăria municipiului Bucureşti, SC H.N. SA., Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, a constat nulitatea art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1119/23661/1996 şi a obligat pe „pârâta" să plătească către „reclamanta suma de 151.127 Euro, în echivalent în lei la data plăţii şi, totodată, a admis cererea de chemare în garanţie.
Prin aceiaşi sentinţă instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a respins cererea formulată de reclamanţi ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamanţii au fost obligaţi să restituie moştenitorilor fostului proprietar imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, adică au fost tulburaţi în dreptul de proprietate prin faptul propriu al vânzătorului, fapt constând în aceea că instanţele de judecată au acordat preferabilitate titlului moştenitorilor fostului proprietar în detrimentul celui exhibat de vânzător.
Ca atare, instanţa a apreciat că modificarea de către părţile contractante a garanţiei pentru evicţiune, prin clauza prevăzută la art. 3 în contractul de vânzare-cumpărare, contravine art. 1339 C. civ., fapt are atrage răspunderea vânzătorului pentru repararea prejudiciul suferit, astfel cu a fost stabilit prin expertiză.
Totodată, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aplicabile doar în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce nu s-a dispus cu privire la contractul încheiat de reclamanţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti.
În motivarea apelului pârâta Primăria municipiului Bucureşti a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de prevederile art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 şi justificat de faptul că nu a încasat în mod efectiv preţul vânzării şi a susţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune, întrucât în momentul înserării clauzei prevăzută la art. 3 din contract, reclamanţii - cumpărătorii au luat cunoştinţă de posibilitatea intervenirii evicţiunii.
Pârâta susţine că, în realitate, prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanţii urmăresc să fie despăgubiţi exagerat pentru preţul preferenţial, chiar derizoriu, calculat şi plătit în condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, fapt care pune în discuţie o îmbogăţire fără justă cauză, cu menţiunea că preţul care a fost vărsat în conturile Ministerului Finanţelor.
În motivarea apelului Ministerul Finanţelor a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitatea clauzei prevăzute la pct. 3 din contract în raport de prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevăd un termen de 1 an pentru atacarea unor astfel de contracte.
In măsura în care se apreciară că raportului juridic dedus judecăţii i se aplică regulile de drept comun, apelantul a invocat nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la timbrajul cererilor de chemare în judecată şi a solicitat a se observa că a existat pe rolul instanţelor judecătoreşti o acţiune în revendicare a foştilor proprietari cu privire la imobilul în litigiu, care a fost admisă prin sentinţa nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă în definitivă şi irevocabilă.
Apelantul a invocat ca unul din argumentele pentru care a fost admisă revendicarea l-a constituit faptul că reclamanţii nu pot invoca în apărarea lor cu succes buna credinţă, întrucât ei au cunoscut situaţia juridică a imobilului la momentul cumpărării.
Apelantul a susţinut că atâta timp cât prin Decizia nr. 93/R din 13 februarie 2007 Curtea de Apel Bucureşti a statuat, cu autoritate de lucru judecată, că reclamanţii au cumpărat pe riscul lor imobilul şi că scopul mediat al vânzării urmărit de către cumpărători a fost acela de a specula în favoarea lor regimul juridic incert al locuinţei, în mod eronat prima instanţă a reţinut drept cauză a evicţiunii faptul personal al vânzătorului şi incidenţa dispoziţiilor art. 1337 C. civ.
Apelantul a susţinut că, dimpotrivă, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1339 C. civ. în conformitate cu care „Stipulaţia prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicţiune, nu-l scuteşte de a restitui preţul, în caz de evicţiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicţiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie."
Apelantul a susţinut şi că, în mod greşit, prima instanţă a primit, cu trimitere la regulile de drept comun, cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva sa de pârâtul Municipiul Bucureşti, întemeiată însă pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, soluţie pe care o apreciază a fi în contradicţie cu soluţia de admitere excepţiei lipsei calităţii sale procesual pasive, atât în nume propriu cât şi ca reprezentant al statului, dispusă de prima instanţă.
A invocat, totodată, că în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi că, solicitarea reclamanţilor de a li se plăti valoarea de circulaţie a imobilului şi nu contravaloarea preţului, actualizată, nu este întemeiată şi pune în discuţie problema îmbogăţirii fără o justă cauză a acestora.
Prin Decizia civilă nr. 229/A din 9 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, a respins apelurile, ca nefondate.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că pârâta Primăria municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă, sub acest aspect fiind irelevant că nu a încasat preţul vânzării care a fost vărsat bugetului Ministerului Finanţelor Publice.
Critica „referitoare la evicţiune", instanţa a reţinut că „nu este întemeiată, instanţa de fond dând corect şi argumentat soluţia în acest sens", cu trimitere la fila 176 verso.
Referitor la apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că nu este incidenţă excepţia prescripţiei acţiunii în constarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, că „invocarea dispoziţiilor încetării aplicării Legii nr. 10/2001 la 14 august 2002 nu poate fi acceptată" şi că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.
Totodată, instanţa a reţinut că nu pot fi verificate aspectele referitoare la admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea ridurilor şi verificarea bunei credinţe a cumpărătorilor şi, aspectul privind îmbogăţirea fără justă cauză a acestora, întrucât nu au făcut obiect al judecăţii în primă instanţă şi că, referitor la evicţiune, critica nu poate fi primită, „cu atât mai mult cu cât acea faimoasă clauză de exonerare de evicţiune ar avea autoritate de lucru judecat".
Instanţa a mai statut că în mod just a fost încuviinţată chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor cât timp a încasat preţul vânzării, cu trimitere la dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi cu menţiunea că invocarea „art. 60 C. proCod Fiscal, în cauză nu are legătură şi nu prezintă relevanţă în soluţionarea apelului civil".
De asemenea, instanţa a reţinut că nu poate fi primită cererea de aderare la apelul pârâţilor formulată de către reclamanţi, cerere pe care a calificat-o a fi „concluzii scrise", pentru considerentele confuze expuse în cuprinsul deciziei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi pârâtul - chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, invocând incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta Primăria municipiului bucureşti reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pentru aceleaşi considerente invocate şi prin apel, şi susţine că se impunea micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa în apel, în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., suma de 6.009,71 lei fiind exagerat de mare.
Recurentul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, a reiterat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi, totodată, susţine că hotărârea recurată nu este motivată.
Anume, recurentul arata că hotărârea prezintă numeroase vicii de conţinut şi menţiuni contradictorii sub aspectul procedurii în care se desfăşoară judecata, cea de drept comun sau cea specială, exemplificând în acest scop aspectele de la pagina 6 alin. (6), referitoare excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu trimitere la regulile de drept comun, Decretul nr. 168/1958, pentru ca la pagina 7 paragraful 9, să se reţină că cererea „decurge" din aplicarea Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, cu trimitere însă la dispoziţiile art. 1337 C. civ., fără a statua cu privire la calitatea sa de chemat în garanţie într-o asemenea ipoteză, cu menţiunea că există o lipsa totală de motivare referitor la apărările pe care le-a invocat prin apel.
În recurs s-a constat că între reclamanţii L.N. şi L.E.M., pe de o parte şi W.G.G.N., pe de altă parte a intervenit o cesiune a drepturilor litigioase care fac obiectul prezentului litigiu.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârşire sau când considerentele hotărârii se contrazic între ele fără a putea fi în vreun mod conciliate ori când maniera de expunere a acestora este confuză încât nu se poate stabili ce text de lege sau principiu de drept a constituit fundamentul soluţie pronunţate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa în totalitate cu reluarea judecăţii.
In speţa supusă analizei, hotărârea instanţei de apel nu este în niciun fel motivată în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii de către reclamanţi şi prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de apelanţi la adresa soluţiei pronunţată de prima instanţă, apeluri prin care urmăreau respingerea cererii.
Anume, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii L.N. şi L.E.M. au cerut să se constate nulitatea absolută a clauzei stipulată la punctul 3 în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1119/ 23661 /1996, pe care l-au încheiat cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, în condiţiile unei legi speciale, Legea nr. 112/1995, susţinând că prin această clauză părţile contractante au modificat condiţiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, fapt interzis prin dispoziţiile art. 1339 şi art. 966 C. civ.
Ca o consecinţă a anulării clauzei, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri, invocând nerespectarea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune prevăzută de art. 1337 C. civ. de către vânzător, pârâta Primăria municipiului Bucureşti.
Referitor la cuantumul despăgubirii datorate, reclamanţii au susţinut, în principal, că sunt îndreptăţiţi să primească valoarea actuală de circulaţie a imobilului de care au fost deposedaţi de adevăraţii proprietari - 160.000 Euro - şi, în subsidiar, în măsura în care nu li se acordă valoarea de circulaţie a imobilului, au susţinut că sunt îndreptăţiţi să li se restituie preţul plătit, anume suma de 2.752 lei noi, la valoarea actualizată.
În justificarea cererii subsidiare, de restituire a preţului plătit, obligaţie datorată în caz de evicţiune totală în conformitate cu art. 1341 pct. 1 C. civ., reclamanţii au înţeles să invoce şi prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive fi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru."
Vânzătorul, pârâta Primăria municipiului Bucureşti, a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor, susţinând că, în situaţia în care cade în pretenţii, plata despăgubirii, oricare care ar fi aceasta, se impune a fi făcută de minister, întrucât a încasat preţul vânzării, invocând dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) fi (21) se face de către Ministerul Economiei fi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.").
În acest cadru procesual, în raport de limitele investirii prin cererea de chemare în judecată de reclamanţi, constatarea nulităţii clauzei contractuale fi acordarea unei despăgubiri ca o consecinţă a angajării răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, şi de soluţia pronunţată în primă instanţă, instanţa de apel avea a răspunde în concret criticilor formulate de apelanţii Primăria municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor.
Mai întâi, instanţa avea de a clarifica dacă acţiunea dedusă judecăţii, în tot sau în parte, se supune regulilor de drept comun, inclusiv, regulilor de timbrare, prevăzute prin dispoziţiile art. 2 şi urm. din Legea nr. 146/1997 sau, dimpotrivă, normelor de drept din legea specială, Legea nr. 10/2001, adică de a răspunde criticii formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor cu privire la soluţionarea greşită a acţiunii pe mai multe temeiuri de drept şi, respectiv, a excepţiei de netimbrare prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2008.
Instanţa de apel avea a verifica totodată dacă este incidenţă excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, care a avut ca obiect un imobil preluat de stat fără un titlu valabil, categorie în care se încadrează şi cel care a făcut obiectul contractului în litigiu, excepţie întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, sau, după caz, a expune argumentele pentru care această excepţie nu ar fi incidenţă raportului juridic dedus judecăţii.
De asemenea, se impunea soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti, cu clarificarea, date fiind argumentele de drept evocate în susţinerea acesteia, a capătului de cerere în raport cu care pârâta a invocat această excepţie.
În măsura aprecia că se impune menţinerea soluţiei de constatare a nulităţii clauzei de la pct. 3 din contract, instanţa avea a răspunde motivat criticilor formulate de apelanţi cu privire la neîndeplinirea în speţă a condiţiilor prevăzute de art. 1337 şi urm. C. civ. pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, pârâta Primăria municipiului Bucureşti.
În fundamentarea soluţiei instanţa avea a analiza şi relevanţa aspectele statuate cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile pronunţate în procesul de revendicare [sentinţa civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, menţinută prin Decizia civilă nr. 1018 din 9 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a v-a civilă, şi, respectiv, prin Decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală) reliefate de apelantul Ministerul Finanţelor.
În măsura în care constata legalitatea soluţiei de angajarea a răspunderii pentru evicţiune, instanţa de apel avea a răspunde criticilor formulate cu privire la întinderea obligaţiei de despăgubire, anume a statua dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească sau valoarea de circulaţie a imobilului sau valoarea actualizată a preţului plătit.
În concordanţă cu criteriul ales pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, instanţa de apel avea a statua care este persoana căreia îi incumbă obligaţia de plată, anume dacă obligaţia îi incumbă, total sau parţial, vânzătorului, Primăria municipiului Bucureşti, sau/şi pârâtului/ chematului în garanţie Ministerul Finanţelor, care a încasat, în mod efectiv preţul vânzării iar referitor la aceasta din urmă, dacă obligaţia îi incumbă în calitate de pârât sau de chemat în garanţie, cu analizarea criticilor privind greşita reţinere a calităţii sale de chemat în garanţie şi a celor privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, atât în nume propriu cât şi ca reprezentant al statului.
Aşa fiind, cum hotărârea instanţei de apel nu este motivată, întrucât nu cuprinde o dovadă a examinării efective a criticilor formulate de apelanţi, mai sus arătate, fapt de natură să le încalce dreptul de a lua la cunoştinţă dacă instanţa de apel a verificat sau nu validitatea apărărilor pe care le-au formulat şi cum o asemenea vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa Decizia şi va trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că lipsa de motivare a hotărârii dată în apel împiedică exercitarea în mod efectiv a controlului judiciar, caz în care instanţa de trimitere urmează a analiza, sub formă de apărări, şi celelalte critici învederate prin recursurile deduse judecăţii de către recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâta Primăria municipiului Bucureşti şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 229 A din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10163/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10151/2009. Civil → |
|---|
