ICCJ. Decizia nr. 10140/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10140/200.
Dosar nr. 4352/90/2007
Şedinţa publică din 15 decembrie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Cu notificarea nr. 231 din 27 septembrie 2007, transmisă către Prefectura judeţului Vâlcea şi SC C.F. SA Râmnicu Vâlcea, I.C. fiul lui I.S. a cerut să fie despăgubit pentru terenul în suprafaţă de 5000 mp, situat în punctul Băbeni - Gară, care a fost preluat în mod abuziv de stat şi care, în prezent, are destinaţia de teren de sport, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În dovedirea pretenţiei, notificatorul a depus două adrese emise la cererea lui I.S., anume adresa nr. 7358/1958 emisă de Ministerul Agriculturii, Departamentul Silviculturii, prin care i se răspunde că terenul a fost considerat de stat ca fiind abandonat şi adresa nr. 359/1991 emisă Primăriei com. Văideni, prin care i se comunică evidenţa terenurilor înregistrate la rolul său agricol între anii 1959-1963.
Prin cererea înregistrată la data de 30 octombrie 2007, reclamanta I.S. a chemat în judecată pe pârâţii SC C.F. SA Râmnicu Vâlcea, Prefectura judeţului Vâlcea şi Oraşul, respectiv, Primăria oraşului Băbeni, jud. Vâlcea, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâţii să fie obligaţi să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 20-23 din Legea nr. 10/2001.
In motivarea cererii reclamanta a susţinut că este moştenitoarea defunctului O.I., condamnat de regimul comunist pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie (sentinţa penală nr. 190 din 17 aprilie 1960 a Tribunalului Militar Craiova), ocazie cu care a fost deposedat de toate proprietăţile pe care le deţinea pe raza comunelor Băbeni, Titeşti şi Mihăeşti din judeţul Vâlcea.
Referitor la terenul în litigiu, reclamanta a susţinut că a făcut obiectul dotei sale, conform menţiunilor de la punctul 6 din actul dotal datat 7 aprilie 1943, că acest teren măsura circa 10.000 mp şi că, în prezent, se află în posesia pârâţilor şi poate face obiectul restituirii în natură, dar că pârâţii refuză, în mod nejustificat, să se pronunţe asupra notificării formulate de fiul său.
Prin sentinţa civilă nr. 1129 din 16 decembrie 2008, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a admis, în parte cererea şi a obligat pe pârâţii oraşul şi Primăria oraşului Băbeni, prin reprezentantul lor să emită decizie de restituire în natură către reclamantă a terenului intravilan în suprafaţă de 7851,40 mp situat oraşul Băbeni la punctul „Gară Băbeni" (cu destinaţia de teren de sport), sub sancţiunea plăţii de daunele cominatorii de 100 lei/zi întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la îndeplinirea obligaţiei.
Prin aceeaşi sentinţă au fost admise excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C.F. SA Vâlcea şi a Prefecturii Judeţului Vâlcea şi au fost respinse excepţia inadmisibilităţii cererii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului şi Primăriei oraşului Băbeni.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamanta este moştenitoarea defunctului O.I., condamnat de regimul comunist la pedeapsa închisorii în perioada 1950-1960, perioadă în care au fost confiscate abuziv toate bunurile familiei, printre care şi suprafaţa de 10.000 mp teren, situat în punctul Gară Băbeni, menţionat în actul de dotă întocmit în favoarea reclamantei.
Referitor la acest teren, care a fost identificat de expert ca având suprafaţa de 7851,40 mp, şi care, în prezent are destinaţia de teren de sport fiind, conform menţiunilor art. 4 din HG nr. 834/1991, la dispoziţia Oraşului Băbeni, instanţa a reţinut că reclamanta a urmat procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că a formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură, notificare care nu a fost soluţionată de entitatea deţinătoare mai sus arătată.
Instanţa a reţinut şi că pârâta SC C.F. SA Vâlcea nu este entitate deţinătoare, sentinţa civilă nr. 5301 din 27 iunie 1996 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea nefiind opozabilă reclamantei, cu menţiunea că fiind pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., are caracterul unei hotărâri în constatare care nu ţine loc de titlu de proprietate.
Aşa fiind, constatând şi că nu există un impediment pentru restituirea terenului în litigiu, instanţa a apreciat că se impune admiterea cererii şi obligarea entităţii deţinătoare, Oraşul Băbeni, să restituie terenul în natură reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Oraşul şi Primăria Băbeni, prin care au formulat două motive de apel relative la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată şi prescripţia dreptului la acţiune.
Prin primul motiv de apel pârâţii au susţinut că soluţia primei instanţe este în contradicţie cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei potrivit cărora reclamanta nu a îndeplinit procedura prevăzută de lege, justificat de faptul că nu este titulara notificării nr. 231/27.09.2001.
Pârâţii au invocat că notificarea a fost formulată de I.C. în nume propriu, procura depusă, care se referă la dosarul nr. 7435/1999 al Judecătoriei Rm. Vâlcea, nefiind de natură să ateste calitatea sa de mandatar al reclamantei, caz în care apreciază că se impunea respingerea cererii ca inadmisibilă.
Pârâţii au susţinut că soluţia menţionată se impunea a fi dispusă justificat şi de împrejurarea că, prin notificare, I.C. a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti în timp ce, prin cererea de chemare în judecată, I.S. a solicitat restituirea în natură a terenului, nefiind identitate între cele două cereri nici de părţi şi nici obiect.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, apreciată a fi incidenţă în raport de data înregistrării cererii, 27 noiembrie 2007, cu motivarea că termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 27 noiembrie 2004, întrucât curge de la data la care a expirat termenul de 60 de zile în care trebuia să soluţioneze notificarea (27 noiembrie 2001).
Prin Decizia civila nr. 81 din 17 aprilie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale si pentru cauze cu minori si de familie, a admis apelul şi a schimbat, în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâţii apelanţi să emită Decizia prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 cu privire la suprafaţa de 7851,40 mp situat oraşul Băbeni, în punctul „Gară Băbeni", în sensul restituirii în natură sau prin măsuri reparatorii prin echivalent, menţinând celelalte dispoziţii.
In motivarea hotărârii instanţa de apel a reţinut că nu sunt fondate excepţiile invocate de către pârâţi.
Anume, instanţa a reţinut că notificarea nu a fost formulată de către I.C. în nume propriu ci în calitate de mandatar al mamei sale, calitate atestată prin procura datată 22 martie 1999, fila 91 dosar, prin care reclamanta şi-a exprimat cu claritate voinţa în sensul de a ratifica toate actele făcute de fiul său, trimiterea din cuprinsul acesteia la dosarul nr. 7435/1999 al Judecătoriei Rm. Vâlcea (referitor la o pricină de divorţ intervenită între alte părţi, fără vreo legătură cu cele în cauză) fiind eronată.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţi în raport de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanţa a reţinut că aceasta excede cadrului procesual în care se desfăşară judecata şi în care se analizează refuzul pârâţilor de a soluţiona notificarea în termenul de 60 de zile impus de lege.
Instanţa de apel a reţinut însă că reclamanta a investit prima instanţa cu judecata unei cereri de a emite dispoziţie motivată, formulată în condiţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, cu obligarea la plata de daune cominatorii, caz în care, în raport de principiul disponibilităţii, instanţa avea a se pronunţa în raport de limitele investirii, fără a putea depăşi obiectul acestei cereri.
Referitor la cererea de plată de daune cominatorii, instanţa a statuat că nu poate fi primită, pe de o parte, întrucât Legea nr. 10/2001 este o lege specială iar pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin acest act normativ de către persoanele implicate în procedură sunt prevăzute sancţiuni specifice [art. 38 alin. (2) din lege] iar, pe de altă parte, întrucât acordarea unor astfel de daune poate fi dispusă doar în condiţiile art. 5803 C. proc. civ. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 459/2006, după pronunţarea deciziei nr. XX/2005 A I.C.C.J.).
Aşa fiind, instanţa a apreciat că se impune modificarea sentinţei în sensul obligării pârâţilor de a soluţiona notificarea, dat fiind că aceştia nu s-au conformat obligaţiilor ce le reveneau conform art. 25 din lege.
Împotriva a cestei decizii au declarat recurs pârâţii Oraşul şi Primăria Oraşului Băbeni, invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 şi 9 C. proc. Civ.
În motivarea recursului, pârâţii au reiterat excepţia inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii de reclamantă, justificat de lipsa dovezii calităţii de reprezentant a notificatorului I.C. precum şi excepţia tardivităţii cererii, pentru aceleaşi considerente invocate şi în apel.
Pârâţii au susţinut şi că prima instanţă a acordat ceea ce nu s-a cerut iar instanţa de apel a reiterat în mod greşit, într-o altă formulare, dispozitivul sentinţei, anume a statuat ca notificarea să fie soluţionată în sensul admiterii, deşi a reţinut că reclamanta a cerut obligarea doar la emiterea dispoziţiei motivată, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Apreciază pârâţii şi că prin soluţiile pronunţate instanţele de fond s-au substituit autorităţii administraţiei locale învestite cu soluţionarea notificării.
Analizând recursul declarat de pârâtul Oraşul Băbeni, prin reprezentantul său (primăria nefiind o persoană juridică distinctă), Înalta Curte constată că nu poate fii primit pentru următoarele considerente:
In drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, în respectarea principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac se impune ca părţile din litigiu să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, ştiut fiind că partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului.
În speţă, prin cererea de recurs pârâtul a indicat trei motive de recurs, anume cele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 şi 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti" (pct. 4) şi, după caz, modificarea, dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; (pct. 6) sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (pct. 9).
Excesul de putere, reglementat prin dispoziţia art. 304 pct. 4, constă în încălcarea de către instanţa judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri constituite în stat, o depăşire a prerogativelor puterii judecătoreşti prin intrarea, nepermisă, în atribuţiunile puterii legislative ori executive.
Prin exces de putere se înţeleg numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale şi nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de competenţă ori de procedură.
In speţa dedusă judecăţii, judecătorii fondului nu şi-au depăşit atribuţiile, întrucât atât controlul legalităţii şi temeiniciei deciziilor emise de unităţile deţinătoare cu privire la cererile prin care se solicită acordarea de măsuri reparatorii de persoanele pretins îndreptăţite, cât şi controlul privind refuzul de soluţionarea al unor astfel de cereri, sunt date în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti.
In acest sens şi în respectarea principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a celui referitor la liberul acces la justiţie, prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituţia României s-a dispus şi prin Decizia nr. XX/2007 a I.C.C.J., obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.
Anume, Înalta Curte a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, „Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/ dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci si acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate."
De altminteri, deşi invocă prin cererea de recurs excesul de putere, pârâtul nu dezvoltă critici care să se încadreze în acest motiv ci se rezumă să dezvolte aspecte referitoare la o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de către judecătorii fondului, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod.
Anume, pârâtul susţine că instanţele nu erau abilitate să se pronunţe cu privire la cererea reclamantei mai înainte de soluţionarea notificării, nefiind permis ca acestea să se substituie în atribuţiilor stabilite prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în sarcina entităţilor deţinătoare.
Or, legea nu impune persoanelor îndreptăţite, ca mai înainte de a sesiza instanţa de judecată cu soluţionarea pretenţiilor notificate dar nesoluţionate în termenul legal, să aştepte finalizarea de către entitatea deţinătoare a procedurii administrative, astfel cum eronat susţine pârâtul.
Ca atare, cât timp pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce îi revenea în conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 din lege, potrivit cu care „ In termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură." reclamanta era în drept să formuleze cerere de chemare în judecată iar instanţa să se pronunţe cu privire la aceasta.
Totodată, este de menţionat că prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 s-a instituit principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aşa fiind, entităţile deţinătoare, indiferent de pretenţiile formulate de persoanele îndreptăţite, au obligaţia de a verifica, cu precădere, posibilitatea restituirii în natură a imobilelor şi numai în măsura în care restituirea nu este posibilă, ele pot propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Ca atare, nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii cererii dedusă judecăţii argumentată pe neconcordanţa referitoare la tipul de măsuri reparatorii solicitate prin notificare şi, respectiv, prin cererea de chemare în judecată.
Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei a numitului I.C. lipsă sancţionată cu anularea actului de procedură şi nu cu inadmisibilitatea sa.
Astfel, potrivit art. 3 coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv de stat sau moştenitorii acestora.
In cazul în care are nelămuriri cu privire la calitatea persoanei care a formulat notificare sau cu privire la pretenţiile pe care le formulează, entitatea deţinătoare are posibilitatea de a cere explicaţii şi de a le clarifica anterior emiterii deciziei sau dispoziţiei, toate acestea în scopul soluţionării legale a notificării, ştiut fiind că norma de drept trebuie interpretată în sensul în care să se aplice iar nu în sensul neaplicării ei.
Clarificările se impun cu atât mai mult în cazul în care notificarea se depune de o persoană care acţionează în numele alteia, pretins titulară a dreptului de a obţine măsuri reparatorii, caz în care îi incumbă obligaţia de a depune procura odată cu notificarea sau la termenul stabilit, sub sancţiunea anulării cererii (art. 161 C. proc. civ.).
O astfel de sancţiune nu mai poate fi dispusă când se prezintă dovada mandatului sau când, în lipsa acestei dovezi dar mai înainte de anulare, mandantul, adică partea în consideraţia căreia s-a efectuat actul de procedură, ratifică actul, adică îl confirmă cu caracter retroactiv.
In speţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată de titularul dreptului, I.S., care a înţeles să ratifice astfel actul de procedură (notificarea) efectuat în consideraţia sa, de fiul I.C. ratificare care a intervenit anterior soluţionării notificării de către pârât, adică mai înainte de a se dispune anularea.
Înalta Curte, constată, totodată, că nu poate fi primită nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât.
Prin prescripţie extinctivă se înţelege stingerea dreptului la acţiune care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Cu alte cuvinte, domeniul prescripţiei extinctive este format din categoria drepturilor subiective ale căror drepturi la acţiune, în sens material, se sting prin neexercitarea lor în termenul fixat prin lege [art. 1 alin. (1) Decretul nr. 167/1958].
Pentru dreptul subiectiv recunoscut persoanelor îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, legiuitorul a prevăzut un termen de notificare, sub sancţiunea prevăzută de art. 22 alin. (5) din lege.
Legiuitorul nu a prevăzut însă, referitor la acest drept, şi un termen legal în care persoana îndreptăţită, care a formulat notificarea, să acţioneze în justiţie în caz de refuz al entităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea în termenul instituit în acest scop.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a respins excepţia, constatând, totodată, că este şi greşit fundamentată în raport de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, referitor la prescripţia extinctivă.
De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica privind acordarea a mai mult decât s-a cerut, care se circumscrie motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Verificarea cerinţei referitoare la întinderea pretenţiei deduse în concret judecăţii se analizează de instanţa de recurs, pe de o parte, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, în raport cu criticile formulate cu privire la acest aspect prin intermediul apelului de către partea interesată.
In speţă, prin cererea dedusă judecăţii, astfel cum a fost calificată de prima instanţă, reclamanta a cerut obligarea pârâţilor să emită dispoziţie de restituire în natură a terenului identificat ca măsurând 7851,40 mp de expertul C.T. fila 73 (fd.), fost proprietatea reclamantei, conform actului de dotă întocmit de tatăl său O.I. la data de 7 aprilie 1943 pct. 6 - „un (1) pogon şi 10 prăjini în puctul Gară Băbeni din comuna Băbeni).
Referitor la acest teren, la judecata în fond nu s-a invocat şi nu s-a probat că s-ar identifica, în tot sau în parte cu cel de 7194 mp, care a făcut obiectul contractului de schimb datat 31 august 1937 (fila 62) şi care a rămas vecin cu restul proprietăţii lui M.P.I.O.
In raport de limitele investirii şi probatoriul administrat de părţi, prima instanţă a statuat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu, că acesta a fost preluat abuziv de stat şi că entitatea deţinătoare a acestuia este pârâtul Oraşul Băbeni şi, ca atare, a dispus restituirea în natură către reclamantă.
Prin motivele de apel, pârâtul nu a contestat soluţia primei instanţe cu privire la aspectele mai sus arătate ci s-a rezumat să invoce excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire în natură (justificat de faptul că notificarea a fost formulată de I.C., în nume propriu şi de faptul caprin notificare s-au solicitat doar de despăgubiri băneşti) şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune (justificat de faptul că s-ar fi împlinit deja termenul general de prescripţie de 3 ani de la data la care trebuia soluţionată notificarea).
Cu depăşirea limitelor investirii, instanţa de apel a statuat în sensul că, deşi motivele de apel formulate de pârâtul sunt în totalitate nefondate, se impune totuşi admiterea apelului şi schimbarea, în parte, a sentinţei în sensul obligării pârâtului să emită reclamantei dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii, măsuri lăsate, sub aspectul individualizării, la dispoziţia pârâtului, apreciind că reclamanta a investit instanţa doar în aceste limite instanţa prin cererea de chemare în judecată.
Intr-o atare situaţie, critica formulată de pârâtul cu privire la depăşirea limitelor obiectului judecăţii de către prima instanţă, cu consecinţa acordării a mai mult decât s-a cerut, se dovedeşte a fi formulată omisso medio şi, ca atare, nu poate fi primită şi analizată de instanţa de recurs.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte le completează pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, în raport de limitele investirii şi în respectarea principiului non reformatio in pejus, urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
In raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., cum pârâtul a căzut în pretenţii, urmează să fie obligat la plata sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul oraşul Băbeni prin primar împotriva deciziei nr. 81 A din 17 aprilie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă pe recurent la plata sumei de 3000 lei, cheltuieli de judecată către reclamanta I.I.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10144/2009. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10142/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
