ICCJ. Decizia nr. 10144/2009. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10144/2009
Dosar nr. 109/104/2008
Şedinţa publică din 15 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 17 ianuarie 2008 reclamanta A.L.R.O. SA Slatina a chemat în judecată pe pârâtul G.M.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-l oblige pe pârât la plata sumei de 1.556.114,88 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariile de avocat şi cheltuielile de transport ocazionate de următoarele litigii:
- litigiul având ca obiect acţiunea în pretenţii formulată de G.M.M. în legătură cu inovaţia denumită „Lopată tehnologică", soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 10416 din 15 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
- litigiul având ca obiect acţiunea în pretenţii formulată de G.M.M. în legătură cu inovaţia denumită „Dispozitiv articulaţie ciocan", soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 5455 din 2 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1192 din 2 septembrie 2008, Tribunalul Olt, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 lei despăgubiri, precum şi la plata sumei de 683 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a stabilit fazele procesuale care s-au parcurs în cele două litigii indicate de reclamantă şi a identificat, totodată, facturile şi chitanţele care fac dovada achitării onorariilor avocaţiale.
În drept, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii au însă dreptul, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Totodată, a reţinut şi practica în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).
În acelaşi sens, a reţinut şi Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Referitor la litigiul în legătură cu inovaţia denumită „lopată tehnologică", tribunalul a reţinut că în faza recursului s-au efectuat plăţi disproporţionat de mari pentru onorariile avocaţiale, că nu există documente justificative privind orele prestate şi nu rezultă în ce a constat activitatea avocaţilor pentru a lua cunoştinţă de actele şi probele dosarului, cu atât mai mult cu cât soluţia pronunţată de Curtea de Apel Craiova era favorabilă pârâtei SC A.L.R.O. SA astfel încât, în faza de recurs nu s-a făcut altceva decât să se susţină soluţia instanţei de fond, invocându-se ca principal argument pronunţarea unei alte soluţii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un dosar cu obiect identic.
În ceea ce priveşte litigiul referitor la inovaţia „Dispozitiv articulaţie ciocan", tribunalul arată că în perioada martie 2005 – mai 2007, începând cu susţinerea cererii de strămutare, s-au efectuat plăţi disproporţionat de mari şi că nu există de asemenea documente justificative, cu atât mai mult cu cât în această cauză soluţia Curţii de Apel Braşov - la care s-a strămutat pricina, a fost ulterioară deciziei nr. 177/2005 a Curţii de Apel Craiova, creându-se astfel precedentul admiterii excepţiei prescripţiei.
Având în vedere că şi în acest litigiu soluţia Curţii de Apel Braşov a fost favorabilă pârâtei, efortul ulterior al avocaţilor, în faza de recurs şi de contestaţie în anulare, a fost simţitor diminuat.
S-a mai reţinut că, numai examinând plăţile efectuate de la încheierea contractului de asistenţă şi până la soluţionarea cererii de strămutare, în perioada februarie 2005 - 15 aprilie 2005, acestea totalizează 278.475 lei, sumă total nejustificată în ceea ce priveşte activitatea de specialitate din partea avocaţilor angajaţi de pârâtă.
Prin Decizia nr. 9 din 13 ianuarie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa şi l-a obligat pe pârât şi la plata sumei de 63,51 lei cu titlu de despăgubiri civile, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi l-a mai obligat pe pârât la plata sumei de 3,73 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Susţinerile apelantei reclamante în sensul lipsei de abilitare a instanţei de judecată de a proceda la reducerea onorariului de avocat cu ocazia soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, fie cu caracter accesoriu, fie pe cale principală, sunt nefondate.
Această abilitate este dată de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care au fost declarate constituţionale prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că nicio dispoziţie din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecinţa însuşirii sale de către instanţă prin hotărârea judecătorească, creanţa dobândind astfel caracter cert, lichid şi exigibil.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocaţiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu contravin nici dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocaţi şi client nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect de niciun organ al statului.
Aceste prevederi se aplică exclusiv raporturilor contractuale dintre părţile contractului de asistenţă juridică, fiind o aplicaţie particulară a art. 969 C. civ., care consacră principiul obligativităţii respectării contractului de către părţi, clientul având obligaţia de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, în măsura în care va câştiga procesul, decât dacă instanţa va aprecia asupra caracterului său real, necesar şi rezonabil.
În ceea ce priveşte temeinicia hotărârii tribunalului, curtea de apel a reţinut că:
Este adevărat că valoarea pricinilor în care s-au efectuat cheltuielile de judecată pretinse a fost de aproximativ 22 miliarde lei vechi, însă ambele litigii au fost soluţionate în temeiul excepţiei peremptorii a prescripţiei dreptului la acţiune, soluţiile fiind menţinute de toate instanţele de control judiciar, ceea ce fundamentează presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită.
Ca atare, suma de 1.556.051,37 lei constând în onorarii de avocat, deşi are un caracter cert nu îndeplineşte condiţiile de a fi necesară şi rezonabilă şi, în consecinţă, diminuarea sa în limita sumei de 10.000 lei apare ca fiind legală şi proporţională cu complexitatea cauzei şi efortul depus din partea apărătorului.
Este fondat însă, motivul de apel referitor la omisiunea obligării pârâtului la plata cheltuielilor de transport suportate de reclamantă pe parcursul derulării celor două litigii, dovedite prin chitanţele fiscale depuse la dosar şi totalizând 63,51 lei.
Făcând aplicarea dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. curtea de apel a mai stabilit în sarcina pârâtului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, proporţional cu pretenţiile admise, respectiv a sumei de 3,73 lei.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a procedat nelegal la reducerea onorariului avocaţial plătit în cele două litigii.
1.1. În acest sens, recurenta susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Obligaţia de plată îi incumbă pârâtului şi în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, în condiţiile în care temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate şi de împrejurarea că pârâtul s-a aflat în culpă procesuală, reclamanta este îndreptăţită să recupereze integral cheltuielile de judecată efectuate.
În continuare, recurenta prezintă fazele procesuale urmate în cele două litigii şi cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul acestora, arătând că niciuna din cheltuielile efectuate nu a fost rambursată de către pârât.
De altfel, instanţa de apel reţine în mod corect în considerentele hotărârii că suma de 1.556.051,37 lei reprezentând onorariile de avocat are un caracter cert, situaţie în care trebuia să îl oblige pe pârât la plata integrală a acestei sume.
1.2. Instanţa de apel trebuia să constate că prima instanţă a procedat în mod nelegal reducând onorariul avocaţial suportat de reclamantă în cadrul litigiilor menţionate.
În sensul că, potrivit art. 30 din Legea nr. 51/1995, instanţele nu au dreptul să reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul său, recurenta invocă Decizia nr. 1479/1996 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, şi Decizia nr. 914/1996 a aceleaşi instanţe.
Totodată, arată că prin Decizia nr. 367/2008 a Curţii Constituţionale s-a statuat asupra constituţionalităţii art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se că obligativitatea plăţii cheltuielilor de judecată, incluzând taxele de timbru şi onorariile avocaţilor, de către partea ale cărei pretenţii nu au fost admise are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia.
Instanţa de apel trebuia să observe că această decizie este ulterioară deciziei nr. 401/2005 a Curţii Constituţionale, pe care o invocă în motivarea hotărârii.
În continuare, recurenta menţionează o serie de decizii de speţă ale instanţei supreme prin care s-au acordat integral cheltuielile de judecată efectuate de către partea care a avut câştig de cauză.
1.3. Instanţa de apel ca - şi instanţa de fond - şi-a însuşit în mod nejustificat susţinerea pârâtului potrivit căreia onorariile sunt disproporţionate şi exagerate faţă de valoarea pricinii şi munca depusă de avocaţi.
Enumerând activităţile depuse pe parcursul derulării celor două procese de către avocaţii săi, recurenta arată că, chiar dacă admiterea excepţiei prescripţiei extinctive a făcut inutilă soluţionarea fondului pricinii, în vederea termenului de judecată a fost necesară pregătirea dosarului sub toate aspectele, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 51/1995.
Mai arată că onorariile menţionate în contractele de asistenţă juridică au fost stabilite tocmai în raport cu timpul efectiv prestat, că societatea de avocatură angajată este una specializată în domeniu şi că, într-un litigiu similar, care a fost soluţionat tot de instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Craiova, dl. D.V. a plătit avocatului care îl reprezintă pe pârâtul din prezenta cauză, suma de 1.350.000 lei doar pentru redactarea unei cereri de executare silită prin poprire.
Faţă de cele arătate, aprecierea instanţelor anterioare potrivit căreia munca avocatului în cele două cauze valorează suma de 10.000 lei este lipsită de orice fundament şi demonstrează o lipsă de apreciere în privinţa calităţii activităţii avocaţiale desfăşurate de „Stoica şi Asociaţii".
Jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de instanţe se referă la alte chestiuni decât cele care formează obiectul litigiului, fiind vorba de decizii pronunţate împotriva Statului Român, în materie imobiliară sau în legătură cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar nu împotriva unor persoane fizice sau juridice care cu rea-credinţă au declanşat litigii pe rolul instanţelor judecătoreşti şi pe care le-au pierdut, cum este cazul în speţă.
2. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului prin care apelanta critica cuantumul sumei de 10.000 lei.
Astfel, se criticase faptul că instanţa de fond a acordat suma de 10.000 lei cu titlul de onorariu avocaţial pentru ambele litigii şi pentru toate căile de atac parcurse de acesta, fără a rezulta cum a stabilit instanţa acest cuantum.
Or, judecătorul are obligaţia de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile uneia din părţi şi le-a respins pe celelalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare.
Având în vedere numeroasele etape procesuale parcurse de fiecare cauză şi numărul mare de ore alocate asigurării unei asistenţe juridice de calitate este mai mult decât surprinzătoare Decizia instanţei de judecată de a acorda, în final, suma de 10.000 lei, fără a se arăta măcar cum a stabilit instanţa acest cuantum.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.556.114,88 lei cheltuieli de judecată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezenta cauză.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
1. Criticile de nelegalitate formulate de recurentă sunt nefondate pentru următoarele considerente:
1.1. Instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a interpretat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Este adevărat că reclamanta S.C. A.L.R.O. SA Slatina a avut câştig de cauză în cele două litigii anterioare, în care, admiţându-se excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de ea, s-au respins ca prescrise ambele acţiuni promovate de G.M.M.
În acest mod reclamantul din cele două litigii a căzut în pretenţii în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Textul de lege menţionat dă dreptul părţii care a câştigat să solicite plata cheltuielilor de judecată.
Aceasta constituie, de altfel, regula pe care instanţele o aplică, în acest sens fiind relevantă jurisprudenţa invocată de recurentă.
De la regula potrivit căreia partea care a câştigat procesul urmează a-şi recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 C. proc. civ. prevede o excepţie, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cum textul nu distinge, el are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât şi atunci când sunt solicitate pe calea unei acţiuni separate.
Faţă de existenţa acestui text de lege nu se poate primi critica recurentei privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. ori principiului reparării integrale a prejudiciului specific răspunderii civile delictuale, deoarece neacordarea în integralitate a cheltuielilor de judecată a fost motivată nu pe considerentul că, deşi a câştigat litigiile, nu i s-ar cuveni cheltuielile de judecată, ci pe considerentul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
1.2. Contrar susţinerilor recurentei, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu s-au încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995.
În realitate, după cum în mod just a reţinut curtea de apel, dispoziţiile legii privind organizarea şi exercitarea profesie de avocat menţionate consacră principiul obligativităţii respectării contractului de asistenţă judiciară şi sunt aplicabile exclusiv părţilor contractante.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Aceste dispoziţii legale au fost supuse şi controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanţei de judecată şi, totodată, sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 367/2008 a Curţii Constituţionale, pretins ignorată de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că aceasta nu consacră o revenire a instanţei de contencios constituţional asupra propriei jurisprudenţe, ci priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
1.3.Referitor la jurisprudenţa C.E.D.O., invocată de instanţele anterioare, aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă şi anume, acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile.
Chiar dacă în hotărârile date cu titlu de exemplu litigiile au privit încălcarea de către Statul Român a unor alte drepturi decât cele de proprietate industrială, problema cheltuielilor de judecată este o problemă comună tuturor litigiilor civile, iar distincţiile făcute de recurentă nu se justifică.
2. În afara criticilor de nelegalitate, pe care le-a reiterat şi în recurs, reclamanta a formulat în apel şi critici referitoare la modul în care a fost stabilit, prin reducere, onorariul de avocat la suma de 10.000 lei.
Cu privire la acest aspect, curtea de apel s-a limitat să arate că admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, menţinută de instanţele de control judiciar, fundamentează presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la gradul de complexitate redus al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită.
Această motivare nu corespunde exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nici art. 274 alin. (3) C. proc. civ., făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, trebuie remarcat, în primul rând, că în cele două litigii anterioare purtate între părţi nu s-a plătit un onorariu de avocat unic, care să fie redus printr-o singură operaţiune matematică de la suma de 1.556.051,37 lei la suma de 10.000 lei.
Dimpotrivă, cele două litigii au parcurs fiecare mai multe faze procesuale în care s-au achitat onorarii avocaţiale distincte.
De asemenea, în niciunul din litigii excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu a fost soluţionată la primul termen de judecată.
S-au formulat în cauză căi extraordinare de atac şi cereri de strămutare.
Pentru a proceda la o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (39 C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să analizeze, prin prisma dispoziţiilor legale menţionate, fiecare onorariu de avocat achitat de reclamantă, în funcţie de faza procesuală - fond, apel, recurs, contestaţie în anulare, cerere de strămutare, etc. - şi actul de procedură pentru îndeplinirea căruia a fost convenit de părţi.
Chiar dacă proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţelor de fond, acestea trebuie să justifice fiecare reducere a unui onorariu avocaţial, şi nu să stabilească în mod global o sumă care, în opinia lor, reflectă valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul unui întreg litigiu sau chiar al mai multora, cum este cazul de faţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să admită recursul şi, în baza art. 304 pct. 7 şi art. 314 C. proc. civ., să caseze Decizia şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru ca aceasta să analizeze motivat aplicabilitatea criteriilor legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în raport de fiecare onorariu achitat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.L.R.O. SA Slatina împotriva deciziei nr. 9 din 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10146/2009. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10140/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
