ICCJ. Decizia nr. 10149/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10149/2009
Dosar nr. 16161/3/200.
Şedinţa publică din 15 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2006 pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, reclamanţii G.D.A. şi B.I.D. au chemat în judecată pe pârâţii P.D.C., P.V., R.T. şi R.R.I. pentru a fi obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanţii au învederat că imobilul în litigiu, format din teren în suprafaţă de 360 mp şi construcţii, a constituit proprietatea antecesorului lor S.A.D.M., dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 21010 din 14 iunie 1941 şi preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deşi autorul lor făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea actului de naţionalizare. Ulterior, imobilul a fost înstrăinat pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii au arătat că titlul lor, ce provine de la adevăratul proprietar este preferabil celui opus de pârâţi, care au dobândit bunul de la neproprietar.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 4016 din 15 martie 2007, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa materială de soluţionare a pricinii, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. invocate de reclamanţi, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Paralel cu acţiunea iniţială, reclamanţii au mai formulat o cerere de chemare în judecată cu acelaşi obiect înregistrată de asemenea pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, cerere în raport de care, prin sentinţa civilă nr. 4514 din 23 martie 2007, a fost admisă excepţia de litispendenţă, cauza fiind trimisă în vederea ataşării la dosarul tribunalului.
Astfel sesizat, prin sentinţa nr. 82 din 17 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâţii P.D.C., P.V. şi R.R.I. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că autorul reclamanţilor, S.A.D.M. a dobândit cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21010 din 14 iunie 1941 de Tribunalul Ilfov – secţia notariat, imobilul (teren şi construcţie) situat în Bucureşti, imobil preluat de stat prin HCM nr. 776, preluare fără titlu valabil, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Tribunalul a mai reţinut că titlul reclamanţilor în raport cu cel opus de pârâţi, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, este preferabil întrucât în condiţiile preluării bunului în mod abuziv, rezultă că autorul pârâţilor – Statul Român – este un neproprietar, consecinţa acestui fapt fiind aceea că nu putea transmite un drept ce nu se găsea în patrimoniul său.
Este nerelevantă în contextul dat şi buna credinţă invocate de pârâţi în dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului litigios, întrucât singura situaţie în care aceasta poate prezenta relevanţă juridică este uzucapiunea de 10 – 20 de ani, ceea ce nu este cazul în speţă.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţi, justificat de împrejurarea că reclamanţii au făcut dovada cu certificatul de moştenitor nr. 82 din 16 octombrie 2001 eliberat de BNP T. că de pe urma proprietarului bunului în litigiu a rămas ca moştenitor G.M.L. ai cărei moştenitori sunt potrivit menţiunilor certificatului de calitate de moştenitor nr. 69 din 6 iulie 2004.
Apelul declarat de pârâţi a fost admis prin Decizia nr. 915 din 4 februarie 2008 pronunţat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A fost schimbată în parte sentinţa în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei .
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a dat o greşită interpretare atât dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cât şi dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţii", or, Legea nr. 10/2001, reprezintă o lege specială de reparaţie care se referă la imobilele de genul celui solicitat în prezenta procedură şi de care reclamanţii au şi uzat de altfel.
Ignorând legea specială în vigoare, prima instanţă a procedat la compararea titlurilor autorilor părţilor în conformitate cu regulile clasice din materia revendicării imobiliare, considerând fără temei că, faţă de domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu se aplică raporturilor dintre fostul proprietar şi terţul subdobânditor al bunului preluat abuziv.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţiile persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001].
S-a reţinut că dispoziţiile art. 45 din legea specială (Legea nr. 10/2001) au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului (în temeiul Legii nr. 112/1995), respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptăţite nu au formulat acţiune în anulare în termen sau dacă formulând o astfel de acţiune aceasta a fost respinsă.
Întrucât buna credinţă prevăzută de textul legal evocat se prezumă şi ţinând seama că reclamanţii nu au formulat în termenul de prescripţie acţiune în anulare s-a constatat că, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a consolidat în patrimoniul pârâţilor iar reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a reţinut totodată că şi prin raportare la normele convenţionale, dreptul pretins de reclamanţi îşi găseşte concretizare în dreptul la despăgubiri prin echivalent în temeiul legii speciale.
A considera că fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul construcţiei oricând, în pofida legislaţiei speciale care reglementează situaţia sa juridică, echivalează cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului civil, situaţie incompatibilă cu principiile şi normele convenţionale.
S-a reţinut că relevant de asemenea în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii că reclamanţii au apelat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în temeiul cărora le-a fost restituită o parte din imobilul pretins şi în prezenta procedură (terenul). Ca urmare, nu poate fi acceptat ca terenul (principalul) să fie obţinut de reclamanţi în baza legii speciale, iar construcţia (accesoriul) în temeiul dreptului comun, întrucât ar fi contrar principiului simetriei actelor juridice şi principiului electa una via non datur recursus ad altorum.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părţile, criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în ambele recursuri pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului la reclamanţii au învederat că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a fost preluat fără titlu valabil, motiv pentru care nu putea fi înstrăinat în mod legal şi valabil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ca urmare, singura constatare care se impune este aceea a admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii, subdobânditori ai bunului pretins în cauză, şi în urma comparării titlurilor opuse de părţile litigante, constatarea temeiniciei cererii deduse judecăţii şi admiterea sa ca atare.
În recursul lor pârâţii au criticat greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate în cauză, precum şi a cererii de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Au susţinut astfel că reclamanţii nu au depus drept dovadă şi nu au prezentat vreun act de stare civilă din care să rezulte legătura de rudenie cu pretinsul lor autor M.D.S.
Instanţele s-au întemeiat numai pe certificatul de calitate nr. 82 din 16 octombrie 2001 eliberat de către BNP T. în reţinerea legitimării procesuale a reclamanţilor, înscris a cărui validitate a fost contestată judiciar (dosarul nr. 1053/300/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului nr. 2 Bucureşti).
De asemenea, reclamanţii nu au făcut dovada identităţii între imobilul ce ar fi aparţinut autorului lor şi imobilul deţinut de pârâţi, neconcordanţe ce trebuiau verificate de instanţe, în caz contrar excepţia constant invocată fiind întemeiată.
Greşit a fost respinsă cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., sens în care au învederat că dezlegarea pricinii de faţă atârnă de existenţa sau neexistenţa dreptului ce face obiectul dosarului nr. 10539/300/2008 având ca obiect constatare nulitate certificat de moştenitor.
Au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii introductive ca fiind formulată de o persoană fără legitimare procesuală activă.
Recursurile nu sunt fondate.
Reclamanţii au dovedit cu certificatele de moştenitor depuse în justificarea demersului lor judiciar, calitatea procesuală pretinsă de normele de drept substanţial în formularea cererii deduse judecăţii.
Împrejurarea că certificatele de moştenitor invocate de reclamanţi sunt supuse verificării jurisdicţionale la cererea pârâţilor de constatare a nevalidităţii lor (dosarul nr. 10539/300/2008) nu se constituie, cum legal a reţinut instanţa de apel, într-o cauză de întrerupere a cursului prezentei judecăţi, în speţă neexistând legătura pretinsă de textul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. invocat de pârâţi şi concretizat în motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Relativ la susţinerea pârâţilor privind lipsa de identitate a imobilului pretins şi cel deţinut de pârâţi se constată de asemenea că legal acestea nu au fost primite de instanţa de apel, în raport de probaţiunea administrată (raport de expertiză, dispoziţie emisă în procedura legii speciale) ce confirmă existenţa identităţii obiectului judecăţii cu cel stăpânit de antecesorii reclamanţilor şi deţinut de pârâţi.
Cât priveşte recursul reclamanţilor se reţine legalitatea dispoziţiunilor aceleiaşi instanţe de apel care, în analiza cauzei a făcut o corectă aplicare a normelor aplicabile raportului juridic litigios, atât din perspectiva normelor interne cât şi a celor convenţionale, raportat la categoria imobilelor supuse dezbaterii judiciare.
Reţinerea, în mod irevocabil, a valabilităţii titlului pârâţilor, dobândit ex lege, are cu evidenţă consecinţe juridice în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părţi, aspect cu privire la care legal s-a reţinut preferabilitatea titlului pârâţilor.
Pentru a exista protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, este necesar să fie vorba de un bun actual al reclamanţilor (aflat în patrimoniul acestora), calitatea de titular al dreptului fiind necesar să fie recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime, de redobândirea bunului în materialitatea sa.
Or, în speţă, reclamanţii nu au beneficiat de o atare recunoaştere judiciară, drept confirmat ca aparţinând patrimoniului pârâţilor, ca urmare a constatării valabilităţii titlului lor.
Reclamanţii nu pot pretinde nici existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situaţia sa concretă.
Pe de o parte, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (republicată), măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale (stabilit irevocabil prin hotărâre judecătorească).
Pe de altă parte, prin dispoziţia primarului localităţii s-a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru partea neînstrăinată (liberă, ce poate fi restituită în natură), pentru partea restituită urmând să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de care reclamanţii au ales să uzeze.
A considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.
Ca atare, în mod corect, s-a reţinut aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie în favoarea pârâţilor, cu consecinţa respingerii acţiunii îndreptate împotriva lor, ce tindea la lipsirea acestora de un bun recunoscut prin hotărâre judecătorească şi implicit, la lipsirea de efecte a acestei hotărâri, situaţie de natură a aduce atingerea stabilităţii raporturilor juridice.
Ca urmare şi în raport de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele G.D.A., B.I.D. şi de pârâţii P.D.C., P.V. şi R.R.I. împotriva deciziei nr. 915 din 4 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10150/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10146/2009. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
