ICCJ. Decizia nr. 4512/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 27 aprilie 2007, reclamanta R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că este persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren și construcția edificată pe acesta, să se constate că statul nu are un titlu de proprietate valabil și să se dispună obligarea pârâtului să emită o dispoziție de restituire în natură a imobilului.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărare de la Banca Dichiu SA, conform actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie 1947 de către Tribunalul Ilfov, Secția notariat.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deși potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1-5 din acest decret, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la aplicarea acestor prevederi, astfel ca titlul statului este nevalabil.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 69/2001 la BEJ D., I. și C., reclamanta a solicitat Primăriei sectorului 2 București acordarea de despăgubiri bănești pentru parterul imobilului, în completarea Hotărârii nr. 2236/1999, prin care s-au acordat despăgubiri pentru o parte din imobil, respectiv etajul I, etajul II și mansardă. Dosarul a fost înaintat Primăriei municipiului București, iar la data de 21 noiembrie 2002 a completat dosarul cu toate actele menționate de Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea, a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, că statul a preluat imobilul fără titlu valabil și a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să soluționeze notificarea nr. 69/2001 în sensul restituirii în natură a imobilului situat în București, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada că la data preluării imobilului de stat, deținea imobilul în litigiu conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie 1947 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, astfel că, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, are calitatea de persoană îndreptățită.
în ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd printre imobilele preluate abuziv și pe cele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, reținând că preluarea s-a realizat de către stat prin fraudarea legii, încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale și a normelor speciale în materie.
în admiterea celui de-al treilea capăt de cerere, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pe care reclamanta și-a întemeiat această cerere, care instituie principiul prevalenței restituirii în natură și care urmează a fi aplicate în cauză față de împrejurarea că notificarea nu a fost soluționată.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General a fost respins de Curtea de Apel București, decția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 679 A din 25 septembrie 2008.
în considerentele sale, Curtea de apel a reținut că trecerea în proprietatea statului a imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la data preluării, astfel că titlul statului nu este valabil și nu produce efecte.
Este admisibilă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la soluționarea notificării sale privind restituirea în natură a imobilului în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă prin notificare nu s-a solicitat acest lucru, lipsa soluționării acesteia echivalând cu un refuz nejustificat.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că preluarea imobilului de către stat s-a realizat prin fraudarea legii, prin încălcarea Constituției, a normelor internaționale și a normelor speciale în materie, motiv pentru care dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, iar statul nu are titlu valabil asupra imobilului.
Se mai susține că prin notificarea nr. 69/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat despăgubiri, iar instanța nu putea dispune restituirea în natură a imobilului și, oricum nu putea soluționa această notificare pe fond.
Recursul este nefondat.
Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, conform actului de vânzare cumpărare încheiat cu Banca Dichiu SA la data de 5 februarie 1947, autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie 1947 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1633.
Motivul de recurs privind valabilitatea tidului de preluare a imobilului de către stat este nefondat.
Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment, care, în art. 8, recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare ale art. 10 și art. 11 prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate privată. în condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și art. 11 din Constituția României.
Această constatare, sprijinită de dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001, care enumera, la art. 2, printre titlurile nevalabile ale statului, Decretul nr. 92/1950, determină consecința recunoașterii faptului că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul său, astfel că acest drept de proprietate este recunoscut cu efect retroactiv.
Și critica vizând greșita soluționare a notificării nr. 69/2001 de către instanțe este nefondată.
în mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamantă în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de Primăria Municipiului București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate.
Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Așadar, pe cea din urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare, în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziție, atrage competența instanței care este în măsură să cenzureze chiar dispoziția prin care trebuie să se soluționeze notificarea.
Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
în aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei deținătoare reprezintă o veritabilă acțiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială și care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.
în speță, în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 care instituie principiul prevalentei restituirii în natură și față de împrejurarea că notificarea nu a fost soluționată, în mod corect au dispus instanțele obligarea pârâtului să emită dispoziție prin care să soluționeze notificarea nr. 69/2001 formulată de reclamantă în sensul restituirii în natură a imobilului situat în București, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat la fond.
Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3983/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 436/2009. Civil → |
|---|
