ICCJ. Decizia nr. 6375/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6375/200.
Dosar nr. 14016/3/200.
Şedinţa publică din 5 iunie 2009
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1358 din 23 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele SC A. SRL şi SC A.C. SA împotriva pârâţilor SC G. SA şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci - O.S.I.M., a dispus anularea mărcii „A." înregistrată pe numele primei pârâte, a respins cererea de obligare a O.S.I.M. privind publicarea hotărârii în B.O.P.I. şi înscrierea menţiunii de anulare în Registrul Naţional al Mărcilor, obligând-o totodată pe pârâta SC G. SA la plata sumei de 12156 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta SC A. SRL a fost înfiinţată în anul 1991 şi desfăşoară sub acest nume comercial activităţi legate de servicii de proiectare, execuţie, întreţinere şi reparare de construcţii civile şi industriale, construcţii de clădiri şi lucrări de geniu, drumuri, poduri şi căi ferate, construcţii hidrotehnice, lucrări de instalaţii electrice, servicii de alimentaţie publică, morărit şi panificaţie, producţie şi comercializare de mărfuri alimentare, de patiserie, cofetărie, cereale, plante tehnice etc.
Reclamanta SC A.C. SA a fost înfiinţată în anul 1994, iar din luna octombrie 2004 desfăşoară activităţi de producţie şi comercializare de produse de panificaţie, de patiserie şi alte produse alimentare.
Pârâta SC G. SA este la rândul său o societate comercială ce desfăşoară activităţi în zona serviciilor de alimentaţie publică, morărit, panificaţie, producţie şi comercializare de produse de panificaţie, patiserie şi alte produse alimentare.
În afară de faptul că reclamantele au inclus în numele comercial sintagma „A.", acestea au şi folosit pe o perioadă îndelungată respectiva denumire asociată produselor şi serviciilor lor, căpătând notorietate şi bucurându-se astfel de o protecţie independentă de orice formalitate de înregistrare.
În atare situaţie, înregistrarea de către pârâtă a mărcii „A." s-a făcut cu rea-credinţă, nu în scopul de a-şi individualiza şi distinge propriile produse, ci de a beneficia de cunoaşterea largă de către publicul consumator a acestui nume.
Reaua-credinţă rezultă cu atât mai mult cu cât cererea de înregistrare a mărcii a fost depusă de către pârâtă în plină campanie publicitară începută de reclamante în luna octombrie 2004, campanie menită să lanseze gama de produse de panificaţie şi alte produse de patiserie prin reţeaua de comercializare şi transport propriu.
S-a mai arătat că „A." este o denumire fantezistă, neuzuală, distinctivă pentru produsele cărora se aplică, fiind uşor de reţinut şi având o rezonantă deosebită.
Înregistrarea de către pârât a aceleiaşi denumiri ca marcă nu poate constitui o simplă coincidenţă, ci un demers deliberat care se înscrie în afara regulilor bunei-credinţe sau a uzanţelor cinstite între comercianţi.
În drept, tribunalul şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 84/1998, ale Legii nr. 26/1990 şi ale art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Referitor la capetele de cerere respinse, tribunalul a arătat că potrivit Regulii 32 alin. (5)din HG nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care titularul a fost decăzut din drepturile conferite de marcă sau prin care marca a fost anulată se va comunica la O.S.I.M. de către persoana interesată, iar O.S.I.M. va publica hotărârea în B.O.P.I. şi va face menţiune despre aceasta în Registrul Naţional al Mărcilor.
Prin Decizia civilă nr. 140 din 12 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta SC G. SA împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte competenţa materială a secţiei civile a tribunalului pentru soluţionarea prezentei cauze, excepţia invocată de pârâtă este nefondată, deoarece în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. b) C. proc. civ. şi art. 34 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
Nefiind vorba despre un litigiu comercial, nici excepţia prematurităţii acţiunii nu este fondată, deoarece prevederile art. 7201 C. proc. civ., ce reglementează procedura concilierii prealabile, sunt aplicabile doar cauzelor comerciale.
Nici parcurgerea procedurii administrative a opoziţiei în faţa O.S.I.M. sau rezultatul acestei proceduri nu prezintă relevanţă pentru promovarea unei cereri în anularea înregistrării mărcii.
Pe fond, curtea de apel a reţinut că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.
Dată fiind activitatea comercială susţinute de reclamante în aceeaşi arie geografică în care îşi desfăşoară activitatea pârâta, în mod corect s-a stabilit reaua-credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii, în sensul cunoaşterii deţinerii de către reclamante a dreptului de proprietate intelectuală asupra numelui comercial „A.".
Acest argument este suficient pentru a se reţine reaua-credinţă a pârâtei, chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că notorietatea mărcii „A." pentru zona judeţului Galaţi nu a fost îndeajuns dovedită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G. SA. Galaţi, invocând următoarele motive:
1.Excepţia de necompetenţă materială a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti a fost greşit respinsă, întrucât cererea având ca obiect anularea înregistrării mărcii este de natură comercială, marca fiind componentă a fondului de comerţ; în plus, titularul mărcii este un comerciant, iar reclamantele sunt de asemenea societăţi comerciale.
Chiar dacă în HG nr. 833/1998 se prevede competenţa secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, pentru considerente arătate, curtea de apel trebuia să constate că respectivul act normativ nu poate adăuga la lege conform art. 125 alin. (3) din Constituţie şi să admită excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile.
2. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 84/1998, a fost de asemenea greşit respinsă.
Redând textul de lege menţionat, recurenta susţine că reclamantele aveau de ales între a formula opoziţie sau acţiune în anulare. Potrivit principiului electa una via, reclamantele au făcut opoziţie, dar cererile lor au fost respinse ca tardive.
Cum împotriva deciziilor O.S.I.M. nu s-a formulat contestaţie, prezenta acţiune apare ca fiind inadmisibilă.
3. În raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. şi dată fiind calificarea ca litigiu comercial a pricinii susţinută de către recurentă, curtea de apel trebuia să constate că în speţă nu s-a îndeplinit procedura prealabilă şi să admită pe cale de consecinţă excepţia prematurităţii acţiunii.
4. Pe fond, recurenta susţine că acţiunea reclamantelor trebuia respinsă ca nefondată.
Pe de o parte, recurenta susţine că a urmat procedura legală de înregistrare a mărcii, în cursul căreia nu s-a formulat opoziţie de către reclamante, ceea ce îi conferă prioritate la înregistrare, potrivit art. 9 din Legea nr. 84/1998.
La data înregistrării mărcii, singura care avea interese comerciale manifestate în vreun fel şi care putea fi cunoscută de un potenţial concurent, era recurenta SC G. SA.
Reclamantele nu şi-au manifestat în niciun fel interesul comercial pentru piaţa românească de o manieră care să permită altor posibili comercianţi să cunoască acest lucra.
Recurenta artă că nu a avut posibilitatea de a cunoaşte interesul comercial al reclamantelor pentru piaţa română, fapt care exclude intenţia sa de a îndepărta prin înregistrarea mărcii un potenţial concurent pe această piaţă.
Pe de altă parte, recurenta susţine că includerea denumirii „A." în componenţa numelui comercial mi le seutea pe reclamante să solicite înregistrarea mărcii la O.S.I.M.
Susţinerile acestora referitoare la notorietatea mărcii sunt total nefondate, notorietatea fiind definită de lege în alt sens decât au înţeles să o definească reclamantele prin cererea de chemare în judecată.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a ambelor hotărâri şi respingerea acţiunii ca nefondată.
În drept invocă dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Intimatele reclamante au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.
De asemenea, au solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cărora li se circumscriu criticile formulate:
1. Excepţia de necompeteţă materială a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost corect respinsă.
În primul rând, la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel nu se poate vorbi despre o competenţă materială a secţiilor, împărţirea pe secţii a acestor instanţe fiind un aspect care ţine de organizarea administrativă.
Prin urmare, ceea ce se putea invoca ar fi fost doar excepţia de necompetenţă a tribunalului, ceea ce nu este cazul, deoarece cauza s-a judecat în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti, instanţă desemnată prin art. 45 din Legea nr. 84/1998 să judece acţiunile având ca obiect anularea înregistrării mărcilor.
2. În ceea ce priveşte calificarea litigiului, este vorba despere un litigiu în materia dreptului de proprietate intelectuală, mai exact materia proprietăţii industriale.
Cu privire la astfel de litigii, codul de procedură civilă prevede expres, în art. 2 pct. l lit. e), competenţa tribunalului de a le soluţiona în primă instanţă, reglementare distinctă de cea privitoare la procesele şi cererile în materie comercială, cuprinsă în lit. a) a aceluiaşi articol.
Dacă legiuitorul ar fi înţeles să includă cererile în materia proprietăţii industriale în categoria celor comerciale a nu ar fi prevăzut distinct competenţa judecării lor în articolul menţionat.
De aici rezultă că şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost legal respinsă, procedura prealabila prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., fiind obligatorie numai în litigiile comerciale.
3. Nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu putea fi primită, deoarece nu există nici un text de lege care să prevadă că partea care a utilizat opoziţia la înregistrare şi nu a contestat soluţia de respingere a opoziţiei nu poate formula, ulterior înregistrării mărcii, acţiune în anulare.
Dimpotrivă, art. 25 din Legea nr. 84/1998 prevede că, dacă opoziţiile sunt întemeiate, comisia de examinare decide respingerea mărcii; în continuare se arată că Decizia de respingere a înregistrării mărcii - şi nu cea de respingere a opoziţiei - poate fi contestată de solicitantul mărcii, în termenul şi cu procedura prevăzută la art. 80, adică pe calea contestaţiei la comisia de reexaminare.
Or, opozantul nu se află în această situaţie, el având deschisă calea acţiunii în anulare, atât în ipoteza în care nu a formulat opoziţie, cât şi în aceea în care opoziţia i-a fost respinsă.
4. Pe fond, la situaţia de fapt reţinută, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, menţinând hotărârea de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă.
Astfel, s-a reţinut că atât reclamantele şi pârâta sunt competitori pe aceeaşi piaţă - a producţiei şi comercializării de produse de panificaţie, de patiserie şi alte produse alimentare, că elementul verbal „A.", pe care pârâta l-a înregistrat ca marcă, este numele comercial al reclamantelor, că reclamantele au utilizat acest nume şi ca marcă anterior datei la care pârâta a depus la O.S.I.M. cererea de înregistrare, dată la care reclamantele desfăşurau o amplă campanie de promovare a produselor şi serviciilor proprii sub acelaşi semn şi ca este vorba despre un element fantezist în raport de produsele şi serviciile protejate.
În atare situaţie, este corectă concluzia că alegerea de către pârâtă a aceluiaşi semn pentru înregistrarea sa ca marcă pentru produse identice şi similare nu poate fi rodul unei simple coincidenţe, ci un act deliberat, prin care a urmărit cu rea-credinţă să profite de cunoaşterea acestuia în rândul segmentului de public relevant.
Apărarea în sensul că pârâta ar fi fost în imposibilitate de a cunoaşte intenţia reclamantelor de a acţiona pe piaţa românească nu poate fi primită.
Existenţa unor societăţi comerciale româneşti, care utilizează un nume comercial identic şi un semn identic cu funcţia de marcă, promovat într-o campanie publicitară pe teritoriul ţării, nu putea fi ignorată de un comerciant de bună-credinţă, care în mod obişnuit este preocupat de a-şi distinge printr-un semn propriu produsele şi serviciile de cele identice ori similare ale altor întreprinzători şi nu de a alege un semn care să creeze contuzie în rândul consumatorilor.
Date fiind cele reţinute, în mod legal s-au aplicat dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi s-a anulat înregistrarea mărcii „A." de către pârâtă.
În acest context, faptul că semnul .„A." utilizat de reclamante nu ar fi devenit o marcă notorie ori acela că reclamantele au omis să-l înregistreze la O.S.I.M. înaintea pârâtei nu au relevanţă.
Aceste critici ar fi putut fi valorificate în ipoteza în care anularea s-ar fi dispus pentru existenţa unui conflict cu o marcă notorie sau cu una anterior înregistrată, în condiţiile art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 98/1998.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 7048,54 lei cheltuieli de judecată către intimata SC A.C. SA, reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nerandat recursul declarat de pârâta SC G. SA Galaţi împotriva deciziei nr. 140 A din 12 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi proprietate intelectuală.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 7048,54 lei cheltuieli de judecată către intimata SC A.C. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 iunie2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6470/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6367/2009. Civil → |
|---|
