ICCJ. Decizia nr. 6515/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6515/2009
Dosar nr. 3860/3/200.
Şedinţa publică din 11 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrata la data de 30 ianuarie 2008 sub nr. 3860/3/2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta M.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 178,62 mp situat în Bucureşti sector 2 - preluat abuziv prin Decizia 1816 din 13 noiembrie 1978 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, decizie constatată nulă absolut prin Decizia civilă definitiva şi irevocabilă nr. 117 A din 06 februarie 2004 pronunţată în dosarul nr. 304/2003, de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă. Totodată reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul proces.
Reclamanta, în motivarea acţiunii, a arătat că în anul 1978 prin Decizia nr. 1816 din 13 noiembrie, fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a dispus, începând cu 01 aprilie 1974, trecerea in proprietatea statului a imobilului, în suprafaţa totală de 310 mp pe care se aflau construcţii modeste şi pe care-1 primise cu titlu de dotă de la mama sa, Z.G., cu ocazia căsătoriei cu preotul M.D., că la data de 03 august 2001, a notificat cu nr. 2713 Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând „restituirea în natură a imobilului situat în sector 2" - dosarul primăriei nr. 12043 din 08 august 2001, că, de la această dată, deşi a depus pe parcurs toate actele necesare, de mai multe ori, ultima dată redepunându-le pe 21 noiembrie 2007, nu a primit niciun fel de răspuns de la deţinător, în situaţia în care terenul este liber, şi în condiţiile în care a renunţat prin act notarial la despăgubiri pentru imobilele construcţii vândute chiriaşilor - cumpărători, că suprafaţa de teren pe care se situează construcţiile este de 131,38 mp, în aceste condiţii explicându-se suprafaţa de 178,62 mp rest din 310 mp care solicită a fi restituită în natură.
Reclamanta a mai arătat că prin Decizia civilă nr. 117 A, Secţia a IV a civila a Tribunalului Bucureşti, a admis cererea de constatare a nulităţii deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, nr. 1816 din 13 noiembrie 1978, prin care s-a trecut abuziv imobilul din sector 2, proprietatea sa - la Statul Roman şi a constatat că vânzarea construcţiilor către foştii chiriaşi este validă, întrucât s-a reţinut buna credinţă a acestora la momentul cumpărării, că de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sus-menţionatei decizii, de mai multe ori s-a adresat pârâtei pentru restituirea terenului rămas liber, în suprafaţa modestă, de 178,62 mp.
În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, motivat de faptul că instanţa de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare şi nu poate soluţiona fondul notificării, numai dispoziţia emisă de către unitatea deţinătoare putând fi cenzurată de către instanţa de judecată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, că, în atare condiţii, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire nu a început să curgă, reclamanta nearătând care este data depunerii ultimului înscris şi nici nu a făcut dovada efectuării unei precizări în sensul că nu mai deţine alte probe.
La termenul din data de 28 februarie 2008, ce reprezintă prima zi de înfăţişare, reclamanta a depus la dosar o cerere de modificare a acţiunii, în sensul că îşi menţine primul capăt de cerere, în privinţa căruia modifică doar încadrarea în drept, respectiv îşi întemeiază acţiune pe dispoziţiile art. 22 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată şi Decizia RIL nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi că renunţă la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 929 din 29 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost admisă acţiunea, s-a dispus restituirea în natură a trenului liber în suprafaţă de 197,60 mp situat în Bucureşti, sector 2, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză nr. 3009/2008 întocmit de expert F.M., raport pe care 1-a omologat. Totodată s-a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a invocat în cuprinsul acţiunii faptul că, deşi a depus la dosarul format în baza Legii nr. 10/2001 toate actele necesare, nu a primit niciun răspuns de la deţinător, afirmaţii ce se confirmă prin probele administrate de către aceasta.
De asemenea, instanţa a mai reţinut cele statuate prin Decizia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, potrivit căreia „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond notificarea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
Instanţa a mai reţinut că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, entitatea investită cu soluţionarea notificării trebuia să emită o decizie/dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23". Din faptul că la dosar nu există nici o dovadă că entitatea învestită cu soluţionarea notificării a comunicat petentei, în scris, faptul că pentru emiterea deciziei/ dispoziţiei mai sunt necesare anumite probe, în afara celor depuse o dată cu notificarea, instanţa a reţinut că nesolutionarea notificării înăuntrul termenului legal este imputabilă pârâtului, prin Primarul General, care nu s-a conformat obligaţiei în termenul prevăzut de lege, termenul fiind instituit de legiuitor în mod imperativ, astfel cum rezultă din chiar redactarea textului art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul notificării, instanţa a reţinut că, petenta şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului notificat, la data preluării.
Totodată s-a avut în vedere că prin Decizia civilă nr. 117 A/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 51/2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, instanţele au reţinut nevalabilitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în sector 2, constatând nulitatea absolută a deciziei administrative de trecere în proprietatea statului nr. 1816/1978.
Din concluziile raportului de expertiză nr. 3009/2008 întocmit în cauză, instanţa a reţinut că expertul desemnat a stabilit faptul că terenul în litigiu - este liber de construcţii, reprezentând curtea din incinta imobilului din sector 2, are o suprafaţă din acte de 178,62 mp şi din măsurători de 197,60 mp; nu se înscrie în domeniul public şi nu are în subsol reţele edilitar principale.
Tribunalul a apreciat că înscrisurile administrate în cauză constituie, în sensul prevederilor art. 23 pct. 1 lit. a) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către reclamantă la data preluării abuzive. Conform prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
S-a mai reţinut de asemenea că în cauză a fost dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii. Dispoziţiile legal menţionate mai sus, care instituie o prezumţie de proprietate, introduse în urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, sunt aplicabile şi proceselor în curs de judecată în cadrul cărora instanţele sunt învestite a analiza pe fond notificările formulate anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, din interpretarea dispoziţiilor tranzitorii cuprinse de această lege reieşind că legiuitorul a înţeles ca modificările aduse, atât cu privire la condiţiile de stabilire a măsurilor reparatorii, dar şi în materie de probaţiune, să fie aplicabile cauzelor pendinte.
De asemenea, tribunalul a constatat că este dovedit şi caracterul abuziv al preluării imobilului, faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi faţă de cele statuate cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 117 A/2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 51/2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, hotărâri judecătoreşti care au stabilit caracterul abuziv al preluării.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 754 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele :
- Obiectul litigiului de faţă, aşa cum a fost precizat de către reclamantă la 28 februarie 2008, îl constituie restituirea imobilului în cauză, pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar care nu a fost soluţionată până la data pronunţării sentinţei, iar nu acţiune în revendicare în temeiul art. 480, astfel că toate consideraţiile apelantei prin care se susţine faptul că Legea nr. 10/2001 este lege specială, faţă de dreptul comun reprezentat de dispoziţiile art. 480 C. civ. sunt nerelevante. în cauză prima instanţă a aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 , iar nu ale dreptului comun în materie.
- In ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare şi nu putea soluţiona fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată, instanţa de apel a constatat-o nefondată, având în vedere că, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, „instanţa de judecată este competenta să soluţioneze pe fond notificarea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".Or, este echivalent cu refuzul nejustificat nesoluţionarea notificării în aproape 7 ani de la data până la care era obligat potrivit legii să o facă.
Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate ca urmare a admiterii unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
- Prin Decizia dată la data de 9 iunie 2008, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în dosarul nr. 60/2007 prin care s-a decis cu privire la modul de soluţionare a concursului dintre legea specială ( Legea nr. 10/2001) şi legea generală (art. 480 C. civ.), nu au fost aduse modificări deciziei menţionate anterior, dată în interesul legii, obiectul ei fiind evident altul.
- Referitor la celelalte motive de apel prin care se fac consideraţii cu privire la natura termenului de soluţionare a notificării, prevăzut de art. 23 alin. (1) si (2), Curtea le-a constatat nefondate, luând în considerare că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin dispoziţie, este data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Or, potrivit art. 22 din Legea în formularea iniţială, actele doveditoare puteau fi depuse într-un termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acţiuni. Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 se reglementează o obligaţie de a face în sarcina pârâtei, reclamantul având dreptul să solicite îndeplinirea acesteia conform art. 1073 C. civ. şi următoarele. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, obligaţie care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, moment din care creditorul poate cere îndeplinirea ei.
- Legea nu poate fi interpretata în sensul prelungirii sine die a termenului soluţionării notificării. în cauză, nu se pune problema sancţiunilor disciplinare sau pecuniare pentru neîndeplinirea obligaţiei de a soluţiona notificarea în termen, nefiind acesta obiectul acţiunii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat şi motivat recurs în termen legal pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, critica întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât instanţa de judecată a respins în mod eronat apelul reţinând în considerentele hotărârii faptul că în speţă este vorba despre un refuz nejustificat asupra nesoluţionarii notificării în aproape şapte ani de la data până la care era obligat potrivit legii să o facă.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut cu privire la natura termenului de soluţionare a notificării, că acesta s-ar fi împlinit cu mult înainte de data formulării acţiunii.
Instanţa de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care 1-a stabilit legiuitorul în sarcina unităţii deţinătoare şi nu putea astfel soluţiona fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost soluţionată.
Termenul de 60 zile este un termen de recomandare, norma legală incidenţă în materie având un caracter dispozitiv.
Verificând legalitatea deciziei recurate în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constata că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) actualmente art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana deţinătoare notificată este obligată ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, dup caz, de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin dispoziţie sau decizie motivată asupra cererii de restituire formulată prin notificare. Ori, la dosar nu există nicio dovadă că entitatea învestită cu soluţionarea notificării a comunicat petentei, în scris, faptul că pentru emiterea deciziei/ dispoziţiei mai sunt necesare anumite probe, în afara celor depuse odată cu notificarea, astfel că nesolutionarea notificării înăuntrul termenului legal este imputabilă pârâtului, prin Primarul General, care nu s-a conformat obligaţiei în termenul prevăzut de lege, termenul fiind instituit de legiuitor în mod imperativ, astfel cum rezultă din chiar redactarea textului art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Expirarea termenului imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin (1) din Legea 10/2001 republicată, conferă notificatorului legitimarea de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a obţine obligarea unităţii deţinătoare a imobilului la soluţionarea notificării, prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate.
Cum petenta a depus notificarea şi actele necesare, dovedindu-şi dreptul de proprietate asupra imobilului notificat, la data preluării iar recurentul-pârât nu a răspuns pe parcursul a 7 ani de zile la solicitarea acesteia, lipsa unui asemenea răspuns este nejustificată.
Prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că în cazul când unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 republicată, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde în compensare alte bunuri sau servicii ori să prezume acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului care poate să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. pr. civ. să se constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul acordării măsurilor reparatorii, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituţie prevede că nici o lege nu poate îngrădi executarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În aceste condiţii instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei motivate emisă de unitatea deţinătoare sau de entitatea investită cu soluţionarea notificării ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Ca atare, cum reclamanta la data de 03 august 2001, a notificat cu nr. 2713 Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând „restituirea în natură a imobilului situat în sector 2" - dosarul primăriei nr. 12043 din 08 august 2001, depunând pe parcurs toate actele necesare, de mai multe ori, ultima dată redepunându-le pe 21 noiembrie 2007, lipsa răspunsului pârâtului echivalează cu refuzul acordării măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv astfel că cea în cauză era şi este îndreptăţită să se adreseze tribunalului care este competent să evoce fondul şi să stabilească pe baza probelor administrate dacă cererea făcută prin notificare este sau nu întemeiată.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 754 A din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă .
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6598/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6470/2009. Civil → |
|---|
