ICCJ. Decizia nr. 7012/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7012/200.
Dosar nr. 27068/3/2007
Şedinţa publică din 26 iunie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 379 din 27 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţii F.H., G.O., L.C., B.V.M.I.S., K.M.I. şi P.V.M. în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar în consecinţă a anulat în parte Decizia atacată nr. 8221 din 30 mai 2007, în sensul că în dispozitiv vor fi identificate ca persoane îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001 moştenitorii defunctei W.Z.J.L., respectiv G.O., L.C. şi F.H. , acesta din urmă având doar un drept de folosinţă specială asupra terenului.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Primul motiv al contestaţiei, prin care se critică faptul că Decizia atacată nu cuprinde nici o precizare cu privire la fosta capelă a Institutului P. (actualmente aflată în folosinţa mănăstirii Antim), deşi aceasta face parte din imobilul notificat, pentru care s-a recunoscut reclamanţilor calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, este nefondat.
Astfel, prin Decizia Primarului General al municipiului Bucureşti nr. 8221 din 30 mai 2007, contestată în prezenta cauză, a fost soluţionată doar o parte a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv cea privind partea de imobile restituite în natură. In ceea ce priveşte restul construcţiilor şi terenului, acestea au făcut obiectul unei dispoziţii distincte, respectiv dispoziţia nr. 8222 din 30 mai 02007, prin care s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent.
Din analiza deciziei nr. 8222 din 30 mai 2007, rezultă că s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent atât pentru corpul 2 construcţie (în prelungirea căruia reclamanţii susţin că s-ar afla capela), cât şi pentru corpul 1 (în prelungirea căruia rezultă că este situată capela prin raportare la actele dosarului), aşa încât prevederile acestei decizii trebuiau contestate pe aspectul greşitei acordări de măsuri reparatorii în echivalent în loc de restituire în natură. Or, în cauză, a fost contestată numai Decizia nr. 8221 din 30 mai 2007.
Într-adevăr, în Decizia contestată nu se face referire decât la corpul trei de construcţie restituit în natură (cu excepţia apartamentelor vândute), însă acest aspect este rezultatul faptului că notificările privind părţile din imobil pentru care nu s-a acordat restituirea în natură, ci măsuri reparatorii prin echivalent, au fost soluţionate printr-o dispoziţie distinctă, astfel că dacă reclamanţii erau nemulţumiţi de Decizia de măsuri reparatorii în echivalent pentru capelă trebuiau să atace dispoziţia nr. 8222 din 30 mai 2007.
Şi cel de-al doilea motiv al contestaţiei este nefondat, întrucât notificatorul F.H. este cesionar de drepturi succesorale ale unor moştenitori testamentari, iar în raport de OUG nr. 184/2002 şi Legea nr. 312/2005, acest notificator, fiind cetăţean străin, nu poate dobândi asupra terenului decât un drept de folosinţă specială, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Cel de-al treilea motiv al contestaţiei este întemeiat, având în vedere că în dispozitivul deciziei atacate s-a trecut în mod eronat doamna W.Z.J.L., deşi aceasta era decedată, moştenitorii săi fiind G.O., L.C., W.A.A. şi W.J.A. Ultimii doi moştenitori, W.A.A. şi W.J.A., au cedat drepturile succesorale lui F.H., situaţie în care persoane îndreptăţite sunt G.O., L.C., cetăţeni români şi F.H., cetăţean german, acestuia din urmă revenindu-i doar un drept de folosinţă specială asupra terenului.
Ultimul motiv al contestaţiei este neîntemeiat, deoarece pe de o parte au rămas valabile considerentele sentinţei civile nr. 559 din 16 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 3782/3/2007, iar pe de altă parte din notificările formulate rezultă că nici K.M.I., nici autoarea acestuia E.K. şi nici B.V.M.I.S. nu au formulat notificări în baza Legii 10/2001.
Împotriva sentinţei susmenţionate au declarat apel reclamanţii F.H. , L.C. şi G.O.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 867 din 21 noiembrie 2008, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a înlăturat din dispozitiv menţiunea „având doar un drept de folosinţă specială asupra terenului" în persoana apelantului F.H.; celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
Primele două motive de apel, prin care s-a invocat că nu s-a avut în vedere certificatul de moştenitor nr. 5 din 16 ianuarie 2004 şi că s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 312/2005, sunt fondate.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 312/2005, cetăţeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene, precum şi persoana juridică nerezidentă pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.
De asemenea, potrivit art. 2 din OUG nr. 184/2002, cetăţenii străini şi apatrizii care au calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităţilor pot opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă specială.
Alin. (5) al art. 2 din OUG nr. 184/2002 arată că nu se aplică art. 2 alin. (1), (2) şi (3) în cazul persoanelor prevăzute la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deci în cazul persoanelor ale căror imobile au fost preluate de stat fără titlu valabil.
În speţă, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, situaţie în care nu mai devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1), (2) şi (3) din OUG nr. 184/2002 şi nici cele ale art. 4 din Legea nr. 312/2005, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora persoanele îndreptăţite, indiferent că sunt sau nu cetăţeni străini, au dreptul la restituirea în natură a terenurilor, păstrându-şi calitatea de proprietari, pe care o exercită după emiterea deciziei de restituire.
Pe de altă parte, este de observat că transmiterea dreptului de proprietate către apelantul H.F. s-a făcut prin certificatul de calitate de moştenitor nr. 5 din 16 aprilie 2004, de pe urma fostei proprietare W.Z.O.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 312/2005, este de menţionat că acest text de lege este general faţă de următoarele din acelaşi capitol.
Textul aplicabil în speţă este art. 2 alin. (2) din Legea nr. 40/2001, la care trimit dispoziţiile art. 2 alin. (5) din OUG nr. 184/2002.
Dispoziţiile Legii nr. 312/2005 reprezintă un cadru general de dobândire a proprietăţii de către cetăţenii străini şi apatrizi.
Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este un caz special care derogă atât de la art. 2 alin. (1)-(3) din OUG nr. 184/2002, cât şi de la Legea nr. 312/2005.
Pentru aceste considerente, urmează a se înlătura dispoziţia din sentinţa de fond privind acordarea doar a unui drept de folosinţă specială asupra terenului în persoana apelantului F.H.
Motivul patru de apel, conform căruia instanţa nu a făcut nici o referire la cele două apartamente vândute, este nefondat.
Acţiunea formulată de apelanţi a avut ca obiect anularea deciziei nr. 8221 din 30 mai 2007 emisă de Primarul municipiului Bucureşti.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Cum obiectul cererii 1-a reprezentat Decizia nr. 8221 din 30 mai 2007, în mod legal instanţa s-a pronunţat pe acest obiect, neavând dreptul de a se pronunţa cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât nu a fost învestită legal.
În fine, ultimul motiv de apel este nerelevant în prezenta cauză, astfel că va fi respins ca străin de cauza dedusă judecăţii.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţii F.H. şi C.L., care au invocat global cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenţii au formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra restituirii în natură a capelei Mănăstirii Antim, aspect invocat prin motivele de apel.
Conform probelor, capela este evidenţiată în componenţa imobilului nr. 54-56, făcând parte integrantă din aceasta. Ea a fost dată în folosinţa Mănăstirii Antim printr-un contract de comodat încheiat pe o perioadă de 50 de ani şi întrucât prin expirarea acestei perioade bunul a reintrat în folosinţa Statului Român, acesta trebuia obligat să-l restituie prin Decizia nr. 8221 din 30 mai 2007, ce face obiectul prezentului litigiu, atacată inclusiv pe aspectul nerestituirii în natură a capelei.
2. In mod nelegal instanţa de apel nu a dispus restituirea în natură a celor două apartamente înstrăinate.
Motivarea pe acest aspect a instanţei de apel este greşită. Astfel, s-a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată a fost limitat doar la anularea deciziei nr. 8221 din 30 mai 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi că întrucât potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, corect instanţa de fond s-a pronunţat pe acest obiect, neavând dreptul de a se pronunţa cu privire" la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, atâta timp cât nu a fost învestită cu o asemenea cerere.
Prevederile legale enunţate în motivarea instanţei de apel nu sunt, însă, coroborate şi cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX din 19 martie 2007, dată în recurs în interesul legii, prin care instanţelor de judecată, în pricini similare cu cea de faţă, le-au fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că instanţa nu trebuie să se limiteze doar la anularea dispoziţiilor contestate, ci trebuie să hotărască în privinţa a tot ceea ce este legat de Legea nr. 10/2001, deci inclusiv asupra apartamentelor înstrăinate solicitate de petenţi.
De aceea, în cauză, instanţa trebuia să judece nu numai anularea deciziei primarului, ci şi toate cererile petenţilor care aveau legătură directă cu Legea nr. 10/2001, lege reparatorie complexă ce nu poate fi cantonată în prevederi din dreptul comun care să o îngrădească.
3. In mod nelegal în cauză nu s-a dispus restituirea în natură a celor două apartamente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, deşi, în virtutea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, actele de înstrăinare încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt nule absolut prin efectul legii, fără a mai constituie o obligaţie din partea celor îndreptăţiţi de a învesti separat instanţa cu o cerere în nulitate.
Prin prisma prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, o atare obligaţie există numai în cazul contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, când, pentru a constata nulitatea, instanţa trebuie să aprecieze asupra bunei-credinţe.
În speţă, este vorba despre două contracte încheiate ulterior Legii nr. 10/2001, iar legea reparatorie a considerat că se impune a le socoti nule prin efectul legii, fără o altă învestire a instanţei de judecată ca în cazul imobilelor înstrăinate anterior apariţiei legii.
Fiind nule prin lege, este evident că aceste contracte nu au efecte juridice, iar instanţa de judecată avea posibilitatea legală de a restitui în natură apartamentele la care se referă respectivele contracte, prin luarea în considerare a lipsei efectelor lor juridice.
În concluzie, recurenţii au solicitat modificarea în parte a deciziei instanţei de apel, în sensul retrocedării în natură a celor două apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi a capelei ce s-a aflat în folosinţa Mănăstirii Antim.
Sub aspectul încadrării în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Criticile formulate aduc în discuţie problema pronunţării hotărârii recurate cu aplicarea greşită a legii în ce priveşte determinarea limitelor învestirii instanţei, restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate şi interpretarea regimului juridic al nulităţii prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că ele se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia se va face analiza recursului, potrivit celor ce se vor arăta în continuare:
1. Prima critică din recurs, referitoare la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra restituirii în natură a capelei şi la temeinicia unei asemenea pretenţii, nu poate fi primită.
2. Din verificarea cererii de apel a reclamanţilor, aflată la filele 2-9 din dosarul curţii de apel, rezultă că aceştia nu au atacat hotărârea fondului sub aspectul nerestituirii în natură a capelei.
Faptul că reclamanţii nu s-au plâns prin motivele de apel pentru nerestituirea capelei este cu atât mai evident cu cât, în finalul cererii lor de apel (fila 9 dosar curte de apel), ei au arătat în ce limite se impune reformarea sentinţei de fond faţă de criticile formulate, fără a face vreo referire la restituirea capelei. Astfel, s-a solicitat instanţei de apel să dispună „desfiinţarea în parte a sentinţei atacate şi pronunţarea unei hotărâri prin care să i se recunoască reclamantului F.H. un drept deplin de proprietate şi asupra terenului în suprafaţă de 730,76 mp situat în sector 5 Bucureşti, precum şi admiterea capătului de cerere privind restituirea în natură a celor două apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995, cu menţinerea ca legale şi temeinice a celorlalte dispoziţii ale instanţei de fond."
În aceste condiţii, nu se poate imputa instanţei de apel că a omis a se pronunţa asupra restituirii în natură a capelei.
Apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că instanţa de apel verifică sentinţa atacată atât sub aspectul temeiniciei ei, cât şi sub aspectul legalităţii, dar în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., această devoluţiune operează numai „în limitele cererii de apel", deci a criticilor formulate prin motivele de apel.
Rezultă că instanţa de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecăţii prin cererea de apel, cele asupra cărora nu poartă această cerere rămânând definitiv judecate între părţi prin sentinţa de fond.
Cum, în speţă, prin motivele de apel, reclamanţii nu au formulat critici referitoare la nerestituirea capelei, instanţa de apel nu putea analiza acest aspect, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar faţă de dispoziţiile art. 299 coroborate cu cele ale art. 377 C. proc. civ., analizarea direct în recurs a unor asemenea critici este inadmisibilă, fiind vorba despre critici formulate omisso medio, trecând peste apel.
2. Nici cea de-a doua critică formulată de recurenţi nu poate fi primită.
Este adevărat că respingerea criticilor din apel ce vizau nerestituirea în natură a apartamentelor înstrăinate din imobilul notificat a fost motivată de curtea de apel pe considerentul că prima instanţă nu putea constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind aceste apartamente, în absenţa învestirii sale cu o cerere în nulitatea respectivelor contracte.
Contrar, însă, susţinerilor recurenţilor, această motivare răspunde problemei nerestituirii în natură a apartamentelor înstrăinate, având în vedere că măsura restituirii în natură este condiţionată de Legea nr. 10/2001 de constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare, fapt ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 48 lit. c), care exceptează de la restituirea în natură imobilele înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale, coroborate cu cele ale art. 21 alin. (5) şi art. 45, care reglementează cazurile de nevalabilitate a actelor juridice de înstrăinare, sancţionate cu nulitatea absolută.
În speţă, acţiunea dedusă judecăţii este o contestaţie împotriva unei decizii emise de primar în soluţionarea notificării recurenţilor-reclamanţi, prin care s-a solicitat anularea deciziei atacate inclusiv sub aspectul nerestituirii în natură a celor două apartamente înstrăinate şi, în consecinţă, restituirea în natură şi a acestor bunuri.
Prin această acţiune nu s-a formulat, însă, şi un capăt de cerere distinct în constatarea nulităţii contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, având ca obiect înstrăinarea a două apartamente din imobilul notificat.
Or, raportat la aceste limite ale învestirii, de care instanţa era ţinută conform regulii înscrise în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., căreia nu i s-a adus nici o derogare prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în cauză nu se putea dispune restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate în absenţa constatării nulităţii actelor juridice de înstrăinare, aspect asupra căruia instanţa nu putea hotărî fără a fi fost învestită cu o cerere în nulitate.
De altfel, recurenţii recunosc că nu au formulat un asemenea capăt de cerere prin acţiunea de fond, dar pretind că acest lucru nici nu era necesar pentru ca instanţa să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi să dispună, în consecinţă, restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate.
Argumentul adus în acest sens a fost Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, care, în opinia recurenţilor, a recunoscut competenţa instanţelor de judecată învestite cu o contestaţie împotriva deciziei administrative de soluţionare a; notificării de a dispune nu doar anularea deciziei atacate, ci de a hotărî în privinţa a tot ceea ce este legat de Legea nr. 10/2001, deci inclusiv asupra restituirii in natură a apartamentelor înstrăinate.
Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi au statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cu privire la competenţa instanţei învestite cu contestaţia împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, în considerentele deciziei în interesul legii susmenţionate s-a reţinut că, din moment ce prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că aceste decizii/dispoziţii pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din aceeaşi lege se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie /dispoziţie de restituire în natură.
Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând Decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
Plenitudinea de jurisdicţie a instanţei învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu semnifică, deci, competenţa acestei instanţe de a hotărî inclusiv asupra nulităţii actelor de înstrăinare a imobilului notificat, în absenţa unei cereri formulate în acest sens, spre a putea dispune restituirea în natură a imobilelor înstrăinate, cum eronat pretind recurenţii, ci doar atribuţia de a dispune ea direct - iar nu de a retrimite în acest scop cauza la unitatea deţinătoare - restituirea în natură a imobilului notificat, consecutiv anulării deciziei/dispoziţiei atacate, desigur în măsura în care o atare măsură este permisă de prevederile Legii nr. 10/2001, în cazul imobilelor înstrăinate numai dacă s-a constatat nulitatea actelor de înstrăinare.
3. In fine, recurenţii susţin că instanţa a interpretat greşit regimul juridic al nulităţii prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce a avut drept consecinţă nerestituirea în natură a celor două apartamente din imobilul notificat, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
În opinia recurenţilor, nulitatea reglementată de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care ar fi incidenţă contractelor în litigiu, încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este o nulitate de drept, care operează prin efectul legii, aşa încât contractele în litigiu ar trebui socotite ca lipsite de efecte juridice fără a mai fi necesară în acest scop o acţiune injustiţie din partea celor interesaţi.
Această teză este greşită, fiind rezultatul confuziei pe care o fac recurenţii între natura nulităţii şi condiţiile de producere a efectelor nulităţii.
Este adevărat că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reglementează un caz de nulitate absolută a actelor juridice de înstrăinare încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilele notificate, acest text interzicând, sub sancţiunea nulităţii absolute, şi înstrăinarea imobilelor notificate potrivit acestei legi până la soluţionarea procedurilor de restituire.
Natura absolută a nulităţii reglementate de textul menţionat nu are, însă, consecinţa pretinsă de către recurenţi, aceea a lipsirii de efecte juridice a actului fără să fie necesară intervenţia instanţei, iar argumentul adus în acest scop, acela că numai pentru nulitatea reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001 în privinţa actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a legii ar fi necesară sesizarea instanţei cu o cerere în nulitate, este lipsit de fundament juridic, nulitatea reglementată prin norme distincte pentru actele anterioare şi posterioare Legii nr. 10/2001 având aceeaşi natură - absolută - şi, prin urmare, acelaşi regim juridic.
În ce priveşte regimul juridic al nulităţii, este de observat că, în sistemul de drept românesc, de orice natură ar fi nulitatea unui act juridic, fie ea absolută sau relativă, actul nu poate fi socotit nul atât timp cât nu este declarat nul de către justiţie.
Orice act juridic are o existenţă materială, constituie un titlu provizoriu care posedă o aparenţă de validitate şi atât timp cât nu este declarat nul de instanţă, părţile, ca şi terţii interesaţi, nu au dreptul să-l nesocotească.
Intervenţia judecătorului este, deci, necesară întotdeauna pentru a distruge efectele provizorii pe care le produce existenţa aparentă a actului nul, ceea ce înseamnă că, pentru a socoti un act ca fiind lipsit de efecte juridice pe motiv de nulitate, este nevoie, în toate cazurile, de o acţiune în justiţie, în cadrul căreia judecătorul, singurul în măsură să aplice legea, trebuie să aprecieze validitatea actului. O asemenea apreciere este necesară şi în cazul nulităţii absolute, când judecătorul are a constata încălcarea unei dispoziţii legale imperative sau prohibitive, deci cauza ineficacităţii actului şi, odată cauza constatată, el va declara nulitatea actului.
Pe cale de consecinţă, cât timp nulitatea actelor de înstrăinare privind cele două apartamente în litigiu nu a fost declarată judecătoreşte, iar acest lucru nu se putea realiza în cadrul prezentului litigiu, unde instanţa nu a fost învestită şi cu o cerere în nulitate, actele de înstrăinare se bucură de prezumţia de validitate, astfel că în conformitate cu prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, singura formă de reparaţie pentru apartamentele înstrăinate este aceea în echivalent, iar nu restituirea în natură.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte urmează a constata că nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că recursul reclamanţilor F.H. şi C.L. apare ca nefondat şi va fi respins ca atare pe temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F.H. şi C.L. împotriva deciziei nr. 867 din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7046/2009. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 7005/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
