ICCJ. Decizia nr. 7005/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7005/200.
Dosar nr. 487/99/2006
Şedinţa publică din 26 iunie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1354 din 7 iunie 2006 a Tribunalului Iaşi, s-a respins contestaţia formulată de reclamantul G.I., având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 3952 din 16 decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Iaşi, în contradictoriu cu acest pârât.
În pronunţarea sentinţei civile sus-menţionate, Tribunalul a reţinut că reclamantul este moştenitorul defuncţilor G.C. şi A., în calitate de fiu.
Imobilul format din construcţii şi terenul aferent, în suprafaţă de 646 mp, situat în Iaşi, a fost expropriat în baza Decretului nr. 114/1983.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauză a rezultat că, pe amplasamentul fostei proprietăţi, este edificat blocul 744, iar suprafaţa de teren de 646 mp este ocupată în întregime de construcţii şi elemente de sistematizare.
În consecinţă, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, contestatorul fiind îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul expropriat (construcţii demolate şi terenul ocupat).
Reclamantul a optat pentru acordarea unui teren în compensare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, în forma iniţială, de la data notificării, şi despăgubiri băneşti.
Pârâtul a propus acordarea măsurilor reparatorii în varianta şi conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafaţă de 646 mp, afectat de detalii de sistematizare, şi pentru construcţia demolată.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a legii civile, în condiţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ., prima instanţă a reţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile în vigoare la momentul soluţionării contestaţiei şi nu cele de la momentul formulării notificării.
Ca atare, odată cu Legea nr. 247/2005, rămân fără aplicare dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, care vizau şi posibilitatea acordării măsurilor reparatorii constând în despăgubiri băneşti, noua lege excluzând din conţinutul său o astfel de opţiune.
În această ipoteză, măsurile reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 646 mp şi casa demolată, la care este îndreptăţit reclamantul, se vor acorda în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 138 din 20 octombrie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a fost admis prin Decizia nr. 2621 din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost casate Decizia recurată şi sentinţa nr. 1354 din 7 iunie 2006 a Tribunalului Iaşi, fiind trimisă cauza spre rejudecare la această din urmă instanţă.
Instanţa supremă a reţinut că Tribunalul s-a rezumat să analizeze contestaţia formulată de reclamant împotriva dispoziţiei nr. 3952 din 16 decembrie 2005 doar din perspectiva aplicării legii noi, respectiv a Legii nr. 247/2005, fără să verifice dacă există posibilitatea atribuirii unui teren în compensare, astfel cum a solicitat petiţionarul.
In acest sens, Înalta Curte a făcut referire la dispoziţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
În ceea ce priveşte despăgubirile cu privire la construcţii, instanţele au omis să se pronunţe, considerând că nu se impune efectuarea unei expertize tehnice deoarece evaluarea trebuie efectuată de către evaluatorul desemnat de Secretariatul Comisiei Centrale, în cadrul procedurii administrative instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pe cale de consecinţă, în cadrul rejudecării cauzei, instanţa de trimitere va ţine seama de toate solicitările reclamantului, asupra cărora nu s-a pronunţat, respectiv, va verifica posibilitatea de acordare a unui teren în compensare şi se va pronunţa cu privire la valoarea imobilului, teren şi construcţie demolată, în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
În fond după casare, prin sentinţa civilă nr. 760 din 26 mai 2008 a Tribunalului Iaşi, s-a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva dispoziţiei nr. 3952 din 16 decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Iaşi.
Instanţa a reţinut că, potrivit relaţiilor comunicate de către pârât, unitatea administrativ teritorială nu are în proprietate terenuri care să poată fi oferite în compensare pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel încât această modalitate de reparaţie nu este posibilă. De altfel, nici reclamantul nu a mai insistat asupra acestei opţiuni, în concluziile orale asupra fondului arătând că solicită numai acordarea despăgubirilor băneşti.
Referitor la această formă de despăgubiri, instanţa a constatat că, ulterior soluţionării recursului din prezenta cauză, prin Decizia nr. LII din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, fiind admis recursul în interesul legii promovat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că prevederile cuprinse în art.16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Cum dispoziţia contestată de reclamant este emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, procedura de urmat în cazul de faţă este cea prevăzută de art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar controlul instanţei trebuie să se limiteze doar la stabilirea dreptului persoanei care a formulat notificarea de a primi măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor prevăzute de noua lege, fără a mai putea statua asupra valorii acestora, art. 16 conţinând norme de procedură care sunt de imediată aplicare.
Dispoziţiile legale care prevedeau acordarea despăgubirilor băneşti (art. 36-40 din Legea nr. 10/2001) au fost abrogate prin art. 33 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Potrivit legii speciale, procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor prevede competenţa specială a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire, astfel încât singura autoritate în drept să stabilească cuantumul acestora, printr-o decizie ce poate fi atacată în contencios administrativ, este Comisia Centrală şi nu instanţa de judecată de drept comun în materia Legii nr. 10/2001, în cadrul contestaţiei reglementate prin art. 24 din acest act normativ.
Prin Decizia nr. 194 din 19 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei civile sus-menţionate, reluându-se, în esenţă, considerentele primei instanţe în soluţionarea cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o, pentru următoarele motive:
Decizia Curţii de Apel este nelegală deoarece instanţa, deşi recunoaşte că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar Tribunalul Iaşi trebuia să se conformeze celor stabilite de instanţa supremă, concluzionează în sens contrar, în raport de dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, ambele hotărâri pronunţate în fond după casare sunt nelegale deoarece instanţele respective aveau obligaţia să respecte dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi ale art. 4 C. civ.
Caracterul obligatoriu, pentru instanţele judecătoreşti, al deciziilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în recursurile în interesul legii, în ceea ce priveşte dezlegările date problemelor de drept, este potrivnic reglementărilor constituţionale potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Curtea de Apel nu a rezolvat problema de drept invocată de reclamant, şi anume conflictul dintre dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi obligativitatea respectării, pentru instanţe, a deciziilor date deSECŢIILE UNITEale instanţei supreme.
Decizia pronunţată în interesul legii, avută în vedere de cele două instanţe, este un izvor de drept secundar.
Recurentul invocă, în continuare, art. 3 C. civ., privind denegarea de dreptate şi art. 4 din acelaşi Cod, care interzice judecătorului să se pronunţe pe baza unor decizii obligatorii.
De asemenea, hotărârea recurată este nelegală şi sub aspectul încălcării dreptului la apărare.
Împotriva susţinerilor pârâtului, care a pretins că nu poate oferi suprafaţa de 646 mp teren, în compensare, reclamantul a probat, chiar dacă printr-o verificare jurnalistică, că Municipiul Iaşi a obţinut câştig de cauză într-un proces prin care a revendicat peste 170 ha teren.
Pârâtul nu a contestat acest aspect, instanţa refuzând să efectueze verificările impuse de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
Mai susţine partea că hotărârile sunt nelegale deoarece, în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a încălcat principiul inserat în art. 296 C. proc. civ., potrivit căruia apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Prin Decizia nr. 2621 din 23 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului, iar problemele de drept asupra cărora s-a pronunţat instanţa de control judiciar deveniseră obligatorii pentru instanţele din Iaşi, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Îndrumările acestei instanţe erau favorabile reclamantului, precum şi dispoziţiile din Decizia de casare sus-menţionată, care se refereau la evaluarea construcţiilor, precum şi îndrumările privind atribuirea unei suprafeţe de 646 mp teren în compensare pe un alt amplasament sau cele privind stabilirea valorii acestor bunuri, preluat abuziv de la părinţii reclamantului.
În concluzie, reclamantul susţine că Decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu încălcarea principiului neînrăutăţirii situaţiei acestei părţi în propria cale de atac şi cu nerespectarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 C. civ., instanţele din Iaşi refuzând soluţionarea în fond a cauzei.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi admiterea plângerii, în sensul desfiinţării dispoziţiei nr. 3952 din 16 decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Iaşi, atribuirea în compensare a unei suprafeţe de teren de 646 mp ori obligarea la plata unei despăgubiri pentru teren şi construcţiile demolate la valoarea stabilită prin expertizele efectuate după casarea primelor hotărâri, cu cheltuieli de judecată.
Analizând Decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „In caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
In speţă, astfel cum deja s-a arătat, prin Decizia instanţei de recurs nr. 2621 din 23 martie 2007, de casare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele anterioare, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în forma actualizată, că măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului pot consta şi în compensare cu alte bunuri, ceea ce implica obligaţia instanţelor de a verifica posibilitatea atribuirii unui teren în compensare. Ca atare, instanţa supremă a stabilit în sarcina primei instanţe obligaţia de a verifica posibilitatea acordării unei asemenea forme de reparaţie.
De asemenea, Înalta Curte a menţionat, în Decizia de recurs, ca instanţa de trimitere să se pronunţate şi cu privire la valoarea imobilului, teren şi construcţie demolată, în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pe de altă parte, conform art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, în cadrul soluţionării recursurilor în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe.
Curtea de Apel a redat conţinutul ambelor texte de lege susceptibile de aplicare în cauza de faţă, dar a ţinut seama doar de cel de-al doilea, raportat la Decizia în interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007, care, într-adevăr, stabileşte că dispoziţiile art.l6 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Instanţa nu a arătat însă argumentele pentru care, între cele două texte de lege, cu consecinţe juridice diferite în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de a stabili valoarea imobilului în limitele căreia reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent, au prioritate dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., iar nu cele ale art. 315 alin. (1) din acelaşi cod, ambele texte având caracter obligatoriu pentru judecătorii fondului.
În speţă, este aplicabil art. 315 alin. (1), care înlătură incidenţa art. 329 alin. (3), deoarece instanţa de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat pentru ipoteza concretă din dosarul de faţă, că reclamantului i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent a căror valoare trebuie constată de instanţa de trimitere, sens în care a dat o asemenea îndrumare prin Decizia de recurs.
Posibilitatea reclamantului de a cunoaşte, în faza jurisdicţională, valoarea reparaţiei cuvenite a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, de către instanţa de recurs, Decizia instanţei sub acest aspect fiind incontestabilă, în condiţiile art. 1200 pct. 4 C. civ. Astfel, puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, cum este Decizia instanţei de recurs, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., reprezintă o prezumţie irefragabilă că hotărârea respectivă reflectă un adevăr judiciar absolut, neputând fi încălcată sau înlăturată prin aplicarea niciunei alte dispoziţii legale.
Caracterul obligatoriu al dezlegării date unei probleme de drept, de către instanţa de recurs, în condiţiile art. 315 alin. (1), se fundamentează tocmai pe puterea de lucru judecat a deciziei acestei instanţe, aşa încât, în cauza respectivă, în care s-a pronunţat hotărârea, instanţa de trimitere nu poate proceda la o altă interpretare juridică decât cea dată de instanţa de recurs. Ea este obligată să respecte Decizia din recurs chiar dacă aceasta este nelegală, cu atât mai mult în litigiul de faţă, când problema în dezbatere este cea a unei interpretări diferite date art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care ocroteşte şi garantează, în esenţă, dreptul de proprietate, reclamantul se bucură de o speranţă legitimă că va cunoaşte, în faza jurisdicţională a soluţionării pretenţiilor sale, valoarea în limitele căreia va obţine măsuri reparatorii prin echivalent. Astfel, beneficiind de o hotărâre irevocabilă, Decizia nr. 2621 din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a menţionat obligaţia instanţei de trimitere de a se pronunţa cu privire la valoarea bunului-teren şi construcţie demolată, în raport de care se vor acorda măsurile reparatorii, reclamantul are un bun în sensul documentului european, constând în posibilitatea cunoaşterii limitelor valorice în raport de care va obţine măsuri reparatorii prin echivalent.
Statuările instanţei de recurs cu privire la aspectul sus-menţionat au intrat în puterea de lucru judecat, iar instanţa de fond nu mai avea posibilitatea să reaprecieze, indiferent de data emiterii dispoziţiei atacate şi de legea incidenţă, asupra posibilităţii evaluării imobilului în litigiu.
Confirmând soluţia Tribunalului, faţă de data emiterii dispoziţiei contestate şi de Decizia în interesul legii nr. LII din 4 iunie 2007, Curtea de Apel a procedat la încălcarea obligativităţii deciziei de casare, neconformare care determină modificarea hotărârii acestei instanţe, în condiţiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 4 C. proc. civ., susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.
Astfel, primul dintre textele de lege sus-enunţate vizează obligaţia judecătorului de a soluţiona o cauză cu care a fost învestit, neputându-se sustrage de la această activitate pe motiv că legea este neclară sau incompletă, în caz contrar fiind culpabil de denegare de dreptate. Nu se poate reţine o incidenţa acestui text de lege în cauză deoarece ambele instanţe au procedat la soluţionarea cauzei în raport de dispoziţiile legale şi de Decizia pronunţată în interesul legii pe care le-au considerat relevante în rezolvarea litigiului.
Art. 4 din acelaşi cod se referă la interdicţia judecătorului de a se pronunţa, în cadrul hotărârilor date, prin dispoziţii generale şi de reglementare, caracteristici care privesc actele emise de puterea legiuitoare. Nici din această perspectivă nu se poate considera că deciziile pronunţate în interesul legii, Decizia nr. LII/2007 fiind vizată prin critica respectivă, ar încălca textul de lege sus-menţionat întrucât prin deciziile în interesul legii nu „se creează" norme juridice, ci doar se asigură interpretarea unitară a celor deja adoptate de către legiuitor, în baza competenţei stabilite tot prin lege (art. 329 C. proc. civ.) în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. O asemenea atribuţie, de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, este stabilită în sarcina instanţei supreme şi prin dispoziţiile constituţionale [art. 126 alin. (3) din lege fundamentală].
De altfel, susţinerea recurentului privind pretinsa încălcare a dispoziţiei legale arătate nici nu mai prezintă relevanţă faţă de considerentele acestei instanţe în sensul aplicării prioritare, în speţa de faţă, a dispoziţiilor art. 315 din Cod.
A mai criticat reclamantul încălcarea independenţei judecătorului, prin aplicarea în litigiul dat, a deciziei în interesul legii în discuţie, chestiune care, de asemenea, nu mai prezintă importanţă faţă de argumentele de mai sus, dar care nu este nici întemeiată. Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, consacrat în art. 124 alin. (3) din Constituţia României, le asigură acestora libertatea de a soluţiona, numai în baza legii, litigiile cu care sunt învestiţi şi are semnificaţia că judecătorii nu pot fi supuşi niciunei ingerinţe din partea celorlalte autorităţi publice. Din conţinutul art. 329 alin. (39 C. proc. civ., care reglementează caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate în interesul legii, nu rezultă posibilitatea exercitării unei atare ingerinţe. Aplicarea, într-o speţă dată, a modalităţii de interpretare a unei chestiuni juridice soluţionate diferit de instanţele de judecată, reprezintă o conformare faţă de Decizia în interesul legii care are aplicabilitate în cauza respectivă, pronunţată de organismul judiciar plasat pe cea mai Înaltă poziţie în structura instanţelor de judecată şi care se pronunţă în limitele competenţei stabilite în favoarea sa, prin lege [art. 329 alin. (3) şi art. 4 pct. 2 C. proc. civ.; art. 126 alin. (3) din Constituţia României]. Ca atare, nu se poate pune problema, în circumstanţele legale date, că instanţa învestită cu o cauză în care este incidenţă o decizie în interesul legii, s-ar supune voinţei unei autorităţi lipsite de competenţă jurisdicţională şi, prin aceasta, s-ar aduce o limitare independenţei judecătorilor care instrumentează procesul respectiv.
In privinţa încălcării dreptului la apărare al reclamantului şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului judiciar, criticile recurentului referitoare la terenul solicitat în compensare sunt, de asemenea, neîntemeiate.
În cadrul apelului exercitat împotriva hotărârii primei instanţe, pronunţată în fond după casare, partea nu a criticat în mod explicit sentinţa respectivă sub aspectul acordării de teren în compensare, neformulând o asemenea solicitare nici cu ocazia dezbaterilor pe fond în faţa primei instanţe.
Cu toate acestea, la termenul de discutare a probelor, apelantul reclamant a solicitat şi instanţa a încuviinţat emiterea unei adrese către Primarul municipiului Iaşi, în vederea furnizării relaţiilor privind existenţa unor bunuri sau servicii ce ar fi putut fi oferite în compensare, conform Legii nr. 10/2001; prin adresa nr. 83752 din 27 octombrie 2008, s-a comunicat inexistenţa în patrimoniul intimatului a unor astfel de bunuri, ceea ce a determinat Curtea să menţină sentinţa atacată, sub aspectul imposibilităţii acordării de teren în compensare. Nu se poate considera, astfel, că s-a încălcat dreptul la apărare al apelantului sub aspectul menţionat, acestuia acordându-i-se posibilitatea de a efectua probe privind existenţa unor terenuri disponibile în patrimoniul Municipiului Iaşi.
Cu privire la chestiunea menţionată, reclamantul nu poate solicita, în cadrul căii de atac de faţă, reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate („Ziarul de Iaşi" din 19 noiembrie 2008), structura actuală a recursului nepermiţând o asemenea examinare din partea Înaltei Curţi, faţă de abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
În plus, nu se poate constata nici o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul în discuţie, care să genereze aplicarea art. 314 C. proc. civ., Curtea de Apel fundamentându-şi soluţia pe răspunsul Primarului municipiului Iaşi la relaţiile solicitate, iar informaţia din ziarul invocat viza o ştire cu caracter generic, privind câştigarea unui litigiu privind un teren de 170 ha din localitatea Moara de Vânt, destinat construirii unui cartier de case pentru tineri. O asemenea informaţie nu este de natură să implice în mod determinant necesitatea completării probatoriului, neconstiruind premisa încălcării rolului activ al instanţei în materia administrării dovezilor concludente şi utile pentru aflarea adevărului judiciar din speţă.
A mai susţinut recurentul încălcarea principiului „non reformatio in pejus " (al „ nereformării în rău"), consacrat de art. 296 C. proc. civ., faţă de conţinutul dispoziţiilor din Decizia de casare nr. 2621 din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care îi erau favorabile.
Critica nu este corectă deoarece principiul sus-enunţat se referă la neagravarea situaţiei unei părţi în propria cale de atac şi se raportează la soluţia conţinută în sentinţă, iar nu la îndrumările obligatorii date prin Decizia de casare. Or, în cauză, nu se poate reţine încălcarea acestui principiu deoarece, în ambele hotărâri, sentinţa Tribunalului şi Decizia din apel, soluţia dată pretenţiilor reclamantului a fost de respingere pe fond.
În concluzie, nelegalitatea deciziei recurate constă în confirmarea hotărârii primei instanţe sub aspectul imposibilităţii stabilirii limitelor valorice ale imobilului în cauză, în raport de care i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului, Tribunalul având, în realitate, obligaţia stabilirii cuantumului despăgubirilor ce se vor acorda conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Curtea de Apel nu putea constata că cererea reclamantului sub acest aspect nu are temei legal faţă de Decizia în interesul legii nr. LII/2007, deoarece problema de drept respectivă fusese dezlegată, cu putere de lucru judecat, prin Decizia de casare menţionată mai sus.
Ca atare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 194 din 19 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pe care o va modifica şi, pentru aceleaşi argumente, conform art. 296 din Cod, va admite apelul declarat de partea sus-menţionată împotriva sentinţei civile nr. 760 din 26 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Va schimba sentinţa civilă apelată, în sensul că va admite în parte contestaţia şi va dispune completarea articolului nr. 4 din dispoziţia nr. 3952 din 16 decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Iaşi, şi anume că propunerea de acordare de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul în litigiu se va efectua în limita valorii de 1.182.180 lei pentru terenul de 646 mp şi a valorii de 41.504 lei pentru construcţia demolată, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, valori stabilite prin rapoartele de expertiză întocmite în dosarul instanţei de fond de experţi P.A. şi G.V.
Va menţine celelalte măsuri din dispoziţia atacată.
Va respinge capătul de cerere din contestaţie referitor la acordarea de teren în compensare, ca neîntemeiat, nefiind întrunite cerinţele art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 194 din 19 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 760 din 26 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Schimbă sentinţa civilă apelată, în sensul că:
Admite în parte contestaţia, în sensul completării articolului nr. 4 din dispoziţia nr. 3952 din 16 decembrie 2005, emisă de Primarul municipiului Iaşi, în sensul că propunerea de acordare de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul în litigiu se va efectua în limita valorii de 1.182.180 lei pentru terenul de 646 mp şi a valorii de 41.504 lei pentru construcţia demolată, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Menţine celelalte măsuri din dispoziţia atacată.
Respinge capătul de cerere din contestaţie referitor la acordarea de teren în compensare, ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7012/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6983/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
