ICCJ. Decizia nr. 703/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 703/200.
Dosar nr. 29089/3/200.
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 09 martie 2004, ulterior precizată, P.N. a chemat în judecată pe Primarul municipiul Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 2047 din 10 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Bucureşti şi acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din Bucureşti, sector 1.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, în mod greşit s-a respins notificarea, cu motivarea că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor de pe urma fostei proprietare a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 506 din 1 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că, din certificatele de calitate de moştenitor nr. 26/2004 şi nr. 136/2001, rezultă că reclamantul are calitatea de moştenitor de pe urma defunctului A.I. şi nu în raport de A.M., fosta proprietară a imobilului în litigiu, astfel încât, în mod corect a fost emisă Dispoziţia nr. 2047 din 10 decembrie 2003, prin care s-a respins notificarea.
Prin Decizia civilă nr. 1331 din 19 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecarea în fond, la Tribunalul Bucureşti.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că, la dosarul tribunalului (fila 17), se află depus contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21759 din 5 august 1931, din care rezultă că M.I.A., cu consimţământul soţului său I.P.A., a dobândit suprafaţa de 600 mp situată în Bucureşti, pe care s-a construit apoi imobilul în litigiu. Instanţa de apel mai reţinut că, prin acest înscris, coroborat cu actele de stare civilă şi numeroasele certificate de moştenitor depuse atât la tribunal cât şi în apel, apelantul a făcut dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor de pe urma defunctei autoare M.A., soţia defunctului I.A., iar în raport cu dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, pentru soluţionarea pe fond a acţiunii.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 198 din 15 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că actele în dovedirea calităţii de moştenitor, constând în certificatele de moştenitor şi de calitate de moştenitor, nu au fost depuse ca anexe la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen prelungit ulterior până la data de 1 iulie 2003, ci doar în faţa tribunalului şi a Curţii de Apel Bucureşti, astfel încât nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 198 din 15 februarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti.
În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a fost greşit calificat de instanţa de fond, acesta fiind unul de recomandare şi nu de decădere. Numai termenul pentru depunerea notificării (art. 21 din Legea nr. 10/2001) este un termen de decădere.
S-a mai reţinut că termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanţe de urgenţă, ultima fiind OUG nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Potrivit textului menţionat, entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanţei, învestită cu acţiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluţiona procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel, că stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenta şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că actele doveditoare a calităţii de persoană îndreptăţită pot fi depuse şi în faţa instanţei, adică în faza judiciară, astfel încât instanţa de fond trebuia să ia în considerare actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse de către reclamant în dovedirea calităţii sale de moştenitor, în faţa instanţelor de judecată şi să soluţioneze cauza pe fond.
Apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că această sancţiune se impune şi datorită nerespectării de către prima instanţă a principiului dedus din prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare problemele de drept dezlegate de instanţa superioară prin Decizia de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Instanţa de apel a motivat că prin Decizia nr. 1331 din 19 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 506 din 06 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a trimis cauza la acelaşi tribunal pentru judecarea fondului, această decizie nefiind atacată cu recurs, astfel că instanţa de trimitere trebuia să se conformeze îndrumării date prin Decizia curţii de apel.
Cu toate acestea, în rejudecare, Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată contestaţia, reţinând, din nou, că reclamantul nu a dovedit calitatea de moştenitor al numitei M.I.A. şi că înscrisurile depuse în acest sens direct în faţa instanţei de judecată nu pot fi avute în vedere, întrucât nu s-au depus în faza administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, respectiv ca anexă la notificare.
Instanţa de apel a conchis că nerespectarea principiului enunţat atrage nulitatea hotărârii tribunalului, care, contrar măsurii dispuse de instanţa superioară, nu a evocat fondul litigiului.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 29089/3/2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În această fază procesuală, s-a depus cerere de intervenţie în interesul pârâtei, de către intervenientul D.D.S., motivată pe aspectul că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. N6459 din 22 iunie 2004. Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu prin încheierea din 1 noiembrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1491 din 15 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea faţă de acesta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis cererea de intervenţie formulată de intervenientul D.D.S. în interesul Primăriei Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea formulată de reclamantul P.N. în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, ca nefondată.
Instanţa a examinat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul General al Municipiului Bucureşti, reţinând, în esenţă, că Primarul General al Municipiului Bucureşti nu a emis dispoziţia contestată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant legal al Primăriei Municipiului Bucureşti, aceasta fiind unitatea notificată, care are şi calitate procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa a reţinut că, prin încheierea din data de 4 mai 2004, pronunţată în primul ciclu procesual, tribunalul a constatat existenţa unui mandat tacit între persoana care a formulat notificarea, O.A.M. şi contestatorul P.N., această soluţie intrând în puterea lucrului judecat, ca urmare a împrejurării că nu a fost atacată cu apel de către intimată.
Instanţa a mai reţinut că, prin acţiunea formulată, reclamantul se consideră îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în calitate de moştenitor al autorilor A.I. şi A.M.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21759 din 5 august 1931 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, A.I.M. a dobândit, prin cumpărare, cu consimţământul soţului său, A.P.I., de la vânzătorii D.I.N. şi D.I.C., dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 600 mp din terenul loc viran situat în Bucureşti, fost lotul nr. 15. Actul poartă semnătura cumpărătoarei A.I.M. precum şi a soţului A.P.I., în dreptul menţiunii „soţ, pentru autorizare".
Tribunalul a apreciat că acest înscris dovedeşte deţinerea proprietăţii de către numita A.I.M. şi nu se poate considera că bunul are natura juridică a unui bun comun, respectiv al cumpărătoarei şi al soţului său, deoarece o astfel de prezumţie este contrară regimului separaţiei de bunuri, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Instanţa a mai reţinut că, în privinţa pretinsei calităţi de moştenitor a reclamantului, în raport cu fosta proprietară a imobilului, la dosar s-a depus, de către intervenientul D.D.S., certificatul de moştenitor nr. 150/1978 eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 Bucureşti (care face dovada deplină a calităţii de moştenitor, conform Legii nr. 36/1995) din care rezultă că unicul moştenitor legal ai numitei A.M., decedată la data de 23 februarie 1978, este N.C.I., iar din actele privind dezbaterea succesorală a defunctului A.P.I., rezultă că acesta a predecedat soţiei sale, A.I.M.
În consecinţă, tribunalul a considerat că, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada calităţii de moştenitor legal sau testamentar al proprietarului imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a putea beneficia de măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte indicaţiile instanţei superioare, date prin Decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007, tribunalul a reţinut că acestea au fost în sensul de a se evoca fondul litigiului, pe baza analizei tuturor probatoriilor administrate, nu numai pe baza înscrisurilor depuse de contestator, ca anexă la notificare.
Totodată, tribunalul a reţinut că instanţa de control judiciar nu a statuat cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită sau la calitatea contestatorului de moştenitor al persoanei îndreptăţite, ci a îndrumat instanţa de fond să analizeze aceste cerinţe prin coroborarea întregului material probator.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, invocând încălcarea deciziei civile nr. 1331 din 19 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, precum şi a deciziei civile nr. 253 din 17 aprilie 2007 a aceleiaşi instanţe, prin care s-a statuat în mod definitiv şi irevocabil, calitatea de moştenitor a fostei proprietare a imobilului şi îndreptăţirea de a beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Reclamantul a mai invocat greşita aplicare a dispoziţiilor referitoare la separaţia de patrimonii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 418 din 20 mai 2008, a admis apelul declarat de reclamantul P.N. împotriva sentinţei nr. 1491 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele.
Prin Decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007, devenită irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-contestator, a desfiinţat sentinţa pronunţată în ciclul procesual anterior şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând, în motivare, atât faptul că în mod greşit s-au interpretat şi aplicat prevederile legale referitoare la administrarea probelor în cadrul acţiunii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dar şi faptul că instanţa a încălcat principiului dedus din prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece contrar îndrumării date de instanţa de apel, a reţinut, încă o dată, că reclamantul nu a reuşit să-şi dovedească calitatea de moştenitor al numitei M.I.A. şi că înscrisurile depuse în acest sens direct în faţa instanţei de judecată nu pot fi avute în vedere. Interpretarea dată de tribunal, în considerentele sentinţei civile nr. 1491 din 15 noiembrie 2007, în sensul că prin Decizia civilă nr. 253 din 17 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-ar fi trimis cauza spre rejudecare pe toate aspectele şi că nu ar fi statuat cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită sau cu privire la calitatea contestatorului de moştenitor al persoanei îndreptăţite, este greşită, deoarece din considerentele deciziei rezultă foarte clar că instanţa de apel, în ultimul ciclu procesual a reţinut, ca motiv de nulitate a sentinţei, tocmai faptul că tribunalul nu a respectat Decizia civilă nr. 1331 din 19 septembrie 2005, prin care s-a statuat irevocabil şi obligatoriu pentru instanţa care urma să rejudece cauza, că reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor al fostei proprietare a imobilului.
Tribunalul ar fi trebuit să rejudece cauza numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru aspectul referitor la calitatea contestatorului de moştenitor al fostei proprietare soluţia instanţei de control judiciar intrând sub autoritatea de lucru judecat (în condiţiile în care ambele decizii ale instanţei de apel, de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, nu au fost atacate cu recurs, devenind irevocabile). Ca atare, în rejudecare, nu mai era admisibil ca instanţa de trimitere să modifice concluzia instanţei superioare, reapreciind probele administrate şi luând în considerare probe şi apărări noi, care s-au formulat ulterior, pe aspectul dovedirii calităţii de moştenitor, ci era ţinută să aducă la îndeplinire întocmai îndrumările primite, adică să plece de la premisa că s-a făcut dovada calităţii de moştenitor a contestatorului de pe urma fostei proprietare şi să examineze pe fond contestaţia, pe baza tuturor probelor, administrate inclusiv în faza judiciară (nu numai cele depuse în procedura prealabilă a notificării) sub aspectul celorlalte condiţii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii.
Având în vedere că tribunalul a nesocotit din nou caracterul obligatoriu al deciziei instanţei de control judiciar, instanţa de apel a conchis că se impune desfiinţarea sentinţei şi, întrucât nu s-au examinat celelalte condiţii prevăzute de legea specială pentru acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs intervenientul D.D.S. care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. a susţinut, în esenţă: că Decizia nr. 1331 din 19 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a tranşat fondul dreptului dedus judecăţii şi nu se poate bucura de autoritatea de lucru judecat; că prin cererea de intervenţie în interesul primăriei, prin actele noi depuse la dosarul cauzei situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, s-a schimbat, putând fi administrate probe noi; că instanţa de fond a făcut confuzie între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat iar prin Decizia nr. 1331 19 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa s-a pronunţat numai asupra probatoriului şi nu asupra problemelor de drept; că imobilul în litigiu nu a fost bun a comun al soţilor A. ci a aparţinut, în exclusivitate, M.A., în regimul separaţiei de bunuri iar moştenitorul acesteia este N.C.I. şi nu reclamantul; că certificatul de calitate depus de reclamant nu are nici o relevanţă în soluţionarea speţei deoarece nu stabileşte masa succesorală a defunctului A.I. iar bunul litigios nu i-a aparţinut niciodată acestuia.
Recurentul-intervenient a solicitat admiterea recursului, şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamant apelul declarat de reclamantul P.N. împotriva sentinţei nr. 1491 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, cu consecinţa menţinerii acestei hotărâri ca temeinică şi legală.
Recursul va fi respins, pentru considerentele care succed. Regula subordonării intervenientului accesoriu, părţii în favoarea căreia a intervenit, operează atât în cazul promovării cererii de intervenţie accesorie (art. 51 C. proc. civ.) cât şi în cazul exerciţiului căilor de atac (art. 56 C. proc. civ.), fără ca între aceste faze procesuale să existe identitate.
Prima ipoteză este reglementată de art. 51 C. proc. civ. astfel: "cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs". Aceasta înseamnă că cererea de intervenţie accesorie, având natura juridică a unei apărări, poate fi promovată în orice fază a procesului civil, activitatea procesuală a intervenientului fiind limitată, potrivit art. 54 C. proc. civ., la actele de procedură ce nu sunt potrivnice interesului părţii în favoarea căreia s-a promovat cererea şi obligă instanţa de judecată să se pronunţe cu privire la încuviinţarea ei în sensul de a o admite sau a o respinge.
Intervenţia accesorie are un scop limitat, deoarece nu se invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru intervenient, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca soluţia ce se dă să fie în favoarea părţii pentru care a intervenit, prin natura şi efectele acestei intervenţii, titularul ei fiind dependent procesual de partea pentru care a intervenit, având drepturi şi obligaţii procesuale circumscrise acestei situaţii de dependenţă.
Articolul 56 C. proc. civ. reglementează o altă situaţie, aceea a exercitării căilor de atac de către intervenientul accesoriu, în cazul în care partea pentru care s-a intervenit nu a declarat ea însăşi apel sau recurs. într-o atare situaţie, lipsa de iniţiativă procesuală în exerciţiul căilor de atac a părţii pentru care s-a intervenit se răsfrânge şi asupra căii de atac promovate de intervenientul accesoriu.
Astfel, apelul sau recursul exercitat în aceste condiţii urmează a fi respinse de către instanţa de control judiciar, deoarece exercitarea acestor căi de atac de către intervenientul accesoriu nu poate fi concepută ca o continuare a activităţii procesuale a părţii în favoarea căreia a intervenit, fără ca partea să-şi fi manifestat în mod expres voinţa în acest sens, prin exercitarea apelului sau a recursului de către ea însăşi, respectiv prin stăruinţa în finalizarea judecării căii de atac.
În condiţiile în care partea principală nu înţelege să declanşeze calea de atac a apelului sau recursului, pasivitatea acesteia are şi semnificaţia lipsei interesului concret şi actual de a solicita modificarea, desfiinţarea sau anularea hotărârii judecătoreşti pronunţate în defavoarea sa, ca expresie a achiesării implicite la hotărâre.
O interpretare contrară ar conduce la situaţia paradoxală ca, urmare a exercitării unei căi de atac, exclusiv de către intervenientul accesoriu, să se ajungă la modificarea hotărârii în pofida voinţei părţii în favoarea căreia a fost formulată cererea de intervenţie şi ca intervenientul accesoriu să se judece în contradictoriu cu această parte, care ar dobândi în proces calitate de intimat.
Faţă de cele ce preced, se constată că recursul declarat de intervenientul D.D.S. nu poate fi primit, criticile recurentului-intervenient neavând suport şi neputând susţine apărările Primăriei municipiului Bucureşti, prin primar, în condiţiile în care această parte, în favoarea căreia D.D.S. a formulat cerere de intervenţie accesorie, nu a înţeles să exercite această cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de intervenientul D.D.S. împotriva deciziei nr. 418 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7019/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7011/2009. Civil → |
|---|
