ICCJ. Decizia nr. 7041/2009. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7041/200.
Dosar nr. 5231/3/2005
Şedinţa publică din 12 iunie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 1390 din 31 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamanta SC B.R. SRL în contradictoriu cu pârâta SC W. SRL, având ca obiect anularea înregistrării mărcii „C.M." nr. 54446 din 10 februarie 2003 pentru clasele de produse şi servicii 15, 35, 39, 40, 41 şi 42, în temeiul art. 5 lit. b), c) şi d) şi art. 48 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, astfel cum a fost precizată; a interzis reclamantei utilizarea mărcii „C.M." pentru clasele de produse şi servicii 16, 35, 39, 40, 41 şi 42; a obligat-o pe reclamantă ca, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, să retragă de pe piaţă toate publicaţiile, documentele şi orice alte materiale care poartă această marca ori face referire la ea, sub sancţiunea achitării de daune cominatorii de 500 lei/zi de întârziere şi, totodată, a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.410.050,6 lei, cu titlu de despăgubiri.
Prin Decizia civilă nr. 205A din 16 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt şi de drept ca şi prima instanţă şi a înlăturat criticile aduse de pârâtă primei hotărâri.
Astfel, s-a reţinut că pârâta este titulara mărcii „C.M.", conform certificatului de înregistrare nr. 54446 din 10 februarie 2003 eliberat de O.S.I.M., pentru clasele de produse şi servicii 16, 35, 39, 40, 41 şi 42.
Tribunalul a considerat, iar curtea de apel a confirmat, că la înregistrarea mărcii nu au fost încălcate prevederile art. 5 lit. b), c) şi d) din Legea nr. 84/1998, aşa cum a susţinut reclamanta prin cererea de chemare în judecată.
În acest sens s-a arătat că sintagma „C.M." are un caracter distinctiv în raport de produsele şi serviciile pe care tinde să le protejeze.
Distinctivitatea se analizează, pe de o parte, în raport cu produsul sau serviciul vizat, iar pe de altă parte, în raport cu publicul căruia i se adresează.
Deşi reclamanta a susţinut că marca este alcătuită din două cuvinte provenite din limbajul uzual, instanţele au arătat că această alăturare este aptă a distinge în cadrul segmentului de public relevant, bunurile şi serviciile protejate, în privinţa provenienţei lor.
Având în vedere că marca pârâtei a fost înregistrată pentru periodice, publicaţii, produse de hârtie şi carton imprimat, redactare, publicitate, difuzare, tipărire, publicare şi publicare on-line, creare şi menţinere de site-uri web, nu se poate reţine că sintagma „C.M." reprezintă o definire sau o desemnare a acestor produse şi servicii sau că ar fi uzuală în aceste operaţiuni.
Curtea de apel a mai reţinut că, prevederile art. 48 lit. c) şi art. 6 lit. d) din Legea nr. 84/1998 nu pot fi analizate în calea de atac, deoarece nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, iar în apel nu se pot formula cereri noi conform art. 294 C. proc. civ.
Referitor la cererea reconvenţională, instanţele au reţinut că reclamanta fără a avea acordul pârâtei, a editat, tipărit şi difuzat o publicaţie utilizând marca „C.M.".
A fost înlăturată apărarea reclamantei în sensul că dreptul de a utiliza marca pentru serviciile menţionate rezultă din certificatul de înregistrare nr. 67591 eliberat de O.S.I.M., cu motivarea că acest titlu de protecţie a fost emis pentru alte produse şi servicii decât cele pentru care s-a acordat protecţie mărcii pârâtei şi anume: legătorie, papetărie, adezivi pentru papetărie şi menaj, materiale pentru artişti, pensule, maşini de scris şi articole de birou, materiale plastice pentru ambalare, necuprinse în alte clase, cărţi de joc, telecomunicaţii şi în special internet, educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale.
În ceea ce priveşte modalitatea de determinare a prejudiciului calculat la 3.410.050,6 RON, instanţele au avut în vedere datele concrete privind tarifele percepute de către reclamantă pentru activitatea de publicitate desfăşurată în paginile publicaţiile sale, acestea fiind expuse chiar pe site-ul reclamantei şi deci, fiind însuşite de către aceasta.
În acest sens, curtea de apel a arătat că este adevărat că la determinarea prejudiciului nu s-au luat în calcul datele concrete din documentele contabile ale reclamantei, dar că acest fapt s-a datorat numai atitudinii sistematice a reclamantei, de împiedicare a administrării probei cu expertiză contabilă.
De asemenea, a mai arătat că atitudinea reclamantei a îmbrăcat forma abuzului de drept, din moment ce chiar în apel a susţinut că nu avea obligaţia de a depune la dosar înscrisurile necesare expertizei, câta vreme nu i se indicau în concret datele de identificare ale documentelor contabile.
De asemenea, şi în faza apelului, reclamanta a împiedicat vreme de 7 luni efectuarea de către expertul desemnat a unui nou raport de expertiză prin repetate amânări a depunerii documentelor ori prin depunerea lor incompletă.
În atare situaţie, în mod corect s-au avut în vedere datele referitoare la veniturile realizate de reclamantă prin publicitatea efectuată în publicaţia incriminată, modalitatea de calcul a prejudiciului prin raportare la patrimoniul reclamantei fiind una din posibilităţile pe care le avea la îndemână pârâta ce a formulat cererea reconvenţională.
Tot pe aspectul capătului de cerere vizând repararea prejudiciului, curtea de apel a înlăturat ca nefondată excepţia lipsei de obiect a acesteia, arătând că petitul cererii îndeplineşte cerinţele art. 112 pct. 3 C. proc. civ., valoarea obiectului pricinii urmând a fi indicată atunci când este cu putinţă.
Or, câtă vreme urmau a se administra probe ce se aflau în posesia reclamantei pentru determinarea cuantumului pretenţiilor pârâtei, este evident că valoarea obiectului nu putea fi indicată la data depunerii cererii reconvenţionale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea acesteia, casarea deciziei şi în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului, modificarea sentinţei, admiterea cererii de chemare în judecată şi respingerea cererii reconvenţionale.
Recurenta a mai solicitat modificarea în tot a încheierii de şedinţă din 9 septembrie 2008 şi în consecinţă, admiterea cererii de recuzare a expertului C.I., cât şi cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză, precum şi suspendarea executării silite a deciziei recurate până la soluţionarea recursului.
Această din urmă cerere a fost încuviinţată provizoriu prin încheierea din 13 noiembrie 2008 şi cu depunerea unei cauţiuni în valoare de 346.000 RON.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a susţinut următoarele: 1. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de recuzare a d-nei judecător, formulată la data de 15 septembrie 2008, în baza art. 729 C. proc. civ., pentru motivul prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ.
În acest sens, recurenta arată că acelaşi judecător a pronunţat sentinţa civilă nr. 513/2006, ce avea ca obiect existenţa dreptului de proprietate intelectuală pe baza căruia reconvenienta din prezenta cauză şi-a formulat pretenţiile, ceea ce înseamnă că judecătorul şi-a spus public poziţia cu privire la existenţa dreptului dedus judecăţii.
Dat fiind că, încălcându-se principiul continuităţii şi stabilităţii completului de judecată reglementat de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 504/2004, componenţa completului a fost schimbată de mai multe ori pe parcursul judecării apelului, acest motiv de recuzare nu a fost cunoscut de către recurentă şi în consecinţă, a formulat cererea în condiţiile art. 29 alin. (2), instanţa de apel omiţând cu desăvârşire să se pronunţe asupra ei, ceea ce a avut drept consecinţă judecarea cauzei de către un judecător incompatibil.
De asemenea, instanţa s-a pronunţat cu privire la cererea de recuzare a expertului I.C., fără a-l audia, aşa cum se decisese iniţial, în sensul respingerii cererii, aspect care s-a datorat tot schimbării componenţei completului de judecată.
În drept, recurenta şi-a întemeiat acest motiv pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
2. În mod greşit, instanţa de apel a respins excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere 2.6 al cererii reconvenţionale.
În opinia recurentei, această excepţie trebuia admisă, deoarece acest capăt de cerere nu întrunea exigenţele art. 112 pct. 3 C. proc. civ., ceea ce atrăgea aplicabilitatea art. 133 alin. (1) C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută opinia instanţei de apel în sensul că evaluarea obiectului cererii nu era cu putinţă.
Evaluarea în linii mari a obiectului cererii este posibilă numai în anumite situaţii aparte, ca de exemplu valoarea unor urmări deosebit de ample a unei fapte ilicite.
Evaluarea estimativă a pagubei suferite de pârâta-reclamantă era posibil de aproximat.
3. În mod eronat a respins instanţa de apel cererea de anulare a înregistrării mărcii „C.M." aparţinând pârâtei.
Marca „C.M." este compusă din cuvinte uzuale, cu un pronunţat caracter descriptiv, raportat la clasele de produse pentru care a fost înregistrată.
În opinia recurentei, înregistrarea acestei mărci împiedică folosirea de către o persoană a cuvintelor uzuale „C.M." pentru a face referire la propriul copil.
În ipoteza în care această marca s-ar menţine ca fiind legală, s-ar crea o situaţie contrară legii, în care, pentru clasele de produse vizate nu ar mai putea fi utilizat de către nicio persoană termenul arhiuzual şi definitoriu „C.M.".
Mai mult, s-ar crea situaţii aberante în care o persoană interesată să publice un articol referitor la copilul propriu, să nu se poată referi la acesta cu termenul uzual „C.M.", trebuind să găsească tot felul de înlocuitori ai acestei definiţii pentru a nu încălca marca reclamantei.
Recurenta îşi întemeiată acest motiv de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
4. În legătură cu probatoriul administrat, recurenta susţine că, atât în primă instanţă cât şi în apel, au fost încălcate prevederile legale, ceea ce face necesară trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii probatoriului. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta susţine următoarele.
Cererea de recuzare a expertului C.I. şi cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză au fost greşit respinse de către instanţa de apel, cu încălcarea regulamentului de funcţionare al CECCAR emis în baza art. 26 şi art. 30 lit. b) din OG nr. 65/1994, republicat în M.Of. nr. 601/2008.
Încălcând standardul profesional conţinut în actele normative indicate, expertul C.I. nu şi-a îndeplinit obligaţiile de efectuare a expertizei contabile, antepronunţându-se prin depunerea unui raport de imposibilitate de efectuare a expertizei, care nu se bazează pe niciun document real sau demers de expertizare.
Expertul nu a evaluat nici documentele puse la dispoziţie de către recurentă la sediul său şi nu a comparat facturile fiscale primite cu contractele de publicitate puse la dispoziţie.
Fără să studieze în mod culpabil actele contabile necesare expertizei, acesta a întocmit un raport de imposibilitate de efectuare a lucrării pe care recurenta l-a învederat ca fiind fals, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra falsului conform art. 182 alin. (2) C. proc. civ.
În opinia recurentei, raportul preliminar de expertiză este nul de drept ş-i nu poate servi ca probă.
În cadrul aceluiaşi motiv, recurenta mai susţine că în cauză nu a fost dovedită existenţa contractelor de publicitate şi a contractelor de barter, neadministrându-se niciun interogatoriu cu privire la aceste contracte.
De asemenea, instanţa nu a ţinut seama de clauzele de confidenţialitate cuprinse în aceste contracte supuse reglementărilor art. 172 C. proc. civ.
În atare situaţie, în mod greşit instanţa de apel a considerat că sunt întrunite condiţiile art.174 C. proc. civ. Acest motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că sunt îndeplinite în ceea ce o priveşte pe recurentă condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.
În acest sens, recurenta arată că modalitatea de calcul a prejudiciului avută în vedere de instanţă, nu ţine seama de experienţa mult mai bogată pe care o au unele ţări în diferite materii de drept şi că despăgubirile acordate pârâtei reclamante nu pot fi nicidecum egale cu veniturile recurentei, ci pot constitui doar un procent din acestea de maxim 5% din venitul net.
Solicitând despăgubiri vădit disproporţionate faţă de pretinsul prejudiciu, intimata înfăptuieşte un abuz de drept.
Recurenta mai susţine că este un lider mondial în domeniul publicaţiilor şi că, chiar în situaţia în care nu ar fi existat revista „I.C.M.", ar fi realizat aceleaşi venituri.
Recurenta consideră că veniturile obţinute de ea nu se datorează în nicio măsură titlului care dă tematica revistei „I.C.M.", o dovadă în acest sens fiind aceea că deşi a încetat să folosească sintagma „C.M." încă din luna noiembrie 2006, încasările din publicitate ale revistei nu au scăzut, ci au crescut.
In acest context nu se poate admite ideea că, dacă recurenta nu ar fi folosit cuvintele „C.M." în publicaţia „I.", pârâta reclamantă ar fi obţinut automat aceleaşi venituri ca şi recurenta.
De altfel, pârâta-reclamantă nici nu a dovedit faptul că editează vreo publicaţie, iar întreţinerea unui site de internet ce are un număr mediu de 3,61 vizitatori pe zi nu este de natură a dovedi faptul că ar avea măcar capacitatea de a beneficia de aceleaşi contracte de publicitate ca şi recurenta.
Şi acest motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata SC W. SRL a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii curţii de apel, ca fiind legală.
Recursul este într-adevăr nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
l. Din completul care a pronunţat Decizia recurată nu a făcut parte niciun judecător incompatibil, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Este real că reclamanta a formulat o cerere de recuzare, întemeiată pe dispoziţiile art. 29 alin. (2) cu trimitere la art. 27pct. 7 C. proc. civ., care nu a fost soluţionată, fără însă ca prin aceasta să se încalce vreo dispoziţie legală.
În primul rând, art. 29 alin. (2)C. proc. civ. este impropriu invocat de recurentă faţă de motivarea în fapt a cererii de recuzare.
Astfel, s-a susţinut că unul din cei doi membri ai completului îşi spusese părerea cu privire la pricină într-o altă cauză, în care se statuase asupra dreptului de proprietate al pârâtei, pe care aceasta îşi întemeiază cererea reconvenţională, pronunţând sentinţa civilă nr. 513 din 20 aprilie 2006 la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se putea face o cerere de recuzare după începerea dezbaterilor, trebuie ca motivul de recuzare să se fi ivit după acest moment, şi nu să fie preexistent şi doar aflat de parte după începerea dezbaterilor, situaţie în care intervine decăderea din dreptul de a cere recuzarea.
Or, în speţă, motivul de recuzare invocat era preexistent, iar cererea a fost făcută nu înainte de începerea oricăror dezbateri, conform art. 29 alin. (1) C. proc. civ. şi nici după începerea acestora, conform art. 29 alin. (2), ci după încheierea dezbaterilor.
După acest moment repunerea cauzei pe rol este o facultate lăsată de legiuitor la aprecierea instanţei, conform art. 151 C. proc. civ., şi nu o obligaţie în acest sens.
In speţă s-a considerat corect că este inutilă repunerea cauzei pe rol, câtă vreme cererea de recuzare, tardiv făcută, nu ar fi putut fi admisă.
Critica referitoare la neaudierea expertului înainte de a se soluţiona cererea de recuzare a acestuia nu are nicio legătură cu dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., urmând a fi avută în vedere alături de criticile privitoare la nerespectarea dispoziţiilor procedurale cu ocazia administrării probatoriului.
2. Nici critica potrivit căreia curtea ar fi trebuit sa găsească întemeiată excepţia lipsei valorii obiectului nu poate fi primită.
Art. 112 pct. 3 C. proc. civ. prevede că în cererea de chemare în judecată trebuie să arate obiectul acesteia, precum şi valoarea sa, când preţuirea este cu putinţă.
Chestiunea evaluării obiectului pricinii, respectiv a existenţei unei atare posibilităţi, este una de apreciere, şi nu de legalitate.
În speţă, tribunalul a acceptat ca valoarea prejudiciului - pe care pârâta-reconvenientă n-a putut să o indice - să se stabilească printr-o expertiză, iar situaţia este chiar cea pe care recurenta o consideră de excepţie şi anume când nu se poate stabili a priori valoarea unor urmări deosebit de ample a unei fapte ilicite.
3.Referitor la soluţia dată acţiunii principale, critica de nelegalitate privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 84/1998, este nefondată.
Recurenta pretinde că în speţă marca pârâtei este alcătuită din doi termeni uzuali şi descriptivi şi că înregistrarea de către pârâtă a mărcii „C.M." opreşte pe orice părinte care vrea să scrie ori să se refere la copilul său să-1 desemneze cu această expresie.
Vădindu-se a fi într-o totală eroare cu privire la efectele pe care le produce înregistrarea unei mărci, recurenta: susţine în fapt, că înregistrarea ca marcă a unor cuvinte din limbajul curent ar opri pe utilizatorii limbajului să mai includă în exprimările lor acele cuvinte.
În realitate, înregistrarea unei mărci se face pentru anumite produse şi/sau servicii şi conferă titularului, potrivit art. 35 din Legea nr. 84/1998, dreptul exclusiv de a utiliza marca în legătură cu respectivele produse şi/sau servicii.
Art. 5 din Legea nr. 84/1998 exclude de la înregistrare semnele care sunt nedistinctive, descriptive ori devenite uzuale, însă nu în mod abstract, ci privite în conexiune cu produsele sau serviciile a căror marcare se urmăreşte.
Sintagma „C.M." ar putea fi considerată descriptivă, prin reducere la absurd, numai dacă „produsul" vizat ar fi copilul însuşi.
Or, în speţă, marca „C.M." a fost înregistrată de pârâtă pentru periodice, publicaţii, produse de hârtie şi carton imprimat, redactare, publicitate, difuzare, tipărire, publicare şi publicare on-line, creare şi menţinere de site-uri web, iar în raport de acestea, corect au reţinut instanţele anterioare că s-au respectat la înregistrare prevederile art. 5 din Legea nr. 84/1998.
4. În ceea ce priveşte criticile vizând administrarea probei cu expertiză, Înalta Curte constată următoarele:
Cererea de recuzare a expertului a fost corect respinsă, pentru că exprimarea opiniei care să atragă aplicarea art. 27 pct. 7 C. proc. civ. presupune ca expertul, în afara cadrului procesual, deliberat sau nu, sa-şi fi exprimat deja public părere cu privire la pricina în care este chemat să se pronunţe ca specialist, ceea ce poate acredita ideea că are deja o idee formată, pe care este puţin probabil să şi-o modifice, privând astfel pe cel puţin una din părţi de o atitudine imparţială.
Or, în speţă, în cadrul procesului, expertul a întocmit un raport în care a arătat care au fost cauzele care l-au împiedicat să desăvârşească lucrarea.
Faptul că nu ar fi fost citat la judecarea cererii de recuzare, putea fi invocat, în condiţiile art. 105 alin. (2)cu referire la art. 204 alin. (2) de expert, dacă ar fi fost vătămat prin admiterea cererii.
În ceea ce priveşte împrejurarea că expertul a întocmit un raport privind imposibilitatea efectuării expertizei, o atare împrejurare nu poate fi considerată o încălcare a OG nr. 2/2000 ori a Standardului profesional.
Raportul doar atestă o situaţie în legătură cu care, aşa cum reţine instanţa de apel, reclamanta nu a demonstrat contrariul.
În rest, criticile referitoare la necesitatea administrării altor probe, la interpretarea celor administrate şi la situaţia de fapt reţinută pe baza lor nu pot fi analizate în recurs, deoarece nu se încadrează în dispoziţiile art. 104 C. proc. civ.
5. În ceea ce priveşte modalitatea de calcul a prejudiciului, recurenta face o serie de afirmaţii de ordin factual, care nu pot fi verificate în recurs.
În plus, încearcă că acrediteze ideea că la stabilirea prejudiciului criteriul avut în vedere de instanţe nu este relevant, opinie care însă nu poate fi primită.
Astfel, s-a reţinut, ca situaţie de fapt, că reclamanta a editat o publicaţie intitulată „I.C.M.", incluzând în titlu marca „C.M.", înregistrată legal de către pârâtă pentru produse identice şi, respectiv, similare, fără acordul pârâtei.
Aceasta constituie o încălcare a dreptului la marcă al pârâtei, în sensul art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, ceea ce creează pentru reclamantă premisele răspunderii civile delictuale.
În determinarea daunelor datorate titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafacător, ca şi beneficiul de care este lipsit titularul ca urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca atare de art. 14 alin. (2) lit. a) din OUG nr. 100/2005 adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
In acest context, faptul că reclamanta a găzduit publicitate în paginile revistei prin editarea căreia a încălcat dreptul la marcă al pârâtei a fost corect avut în vedere la determinarea prejudiciului, câtă vreme o lungă perioada de timp pârâta însăşi a fost împiedicată să-şi folosească într-un mod similar propria marcă.
In lipsa altor elemente, lipsă datorată culpei reclamantei care a zădărnicit efectuarea unei noi expertize în apel, pe baza propriilor documente contabile, aşa cum se reţine tot ca împrejurare de fapt de către curte - în mod justificat s-au avut în vedere calculele efectuate la prima instanţă.
Aplicarea unui procent de 5 % la suma identificată drept beneficiu, pe care o solicită recurenta, nu are nicio justificare legală şi nu ar face decât să încurajeze contrafacerea din moment ce contrafacătorul ar păstra pentru sine 95% din sumele obţinute pe nedrept.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC B.R. SRL împotriva deciziei nr. 205 A din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7095/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7039/2009. Civil → |
|---|
