ICCJ. Decizia nr. 7326/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7326/200.
Dosar nr. 3574/103/2008
Şedinţa publică din 8 iulie 2009
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă, la 6 octombrie 2008, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (MIRA) a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului Stancu Gheorghe, invocând incidenţa art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat de statul italian, prin Decretul Prefecturii Provinciei Milano, la data de 12 septembrie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 755 C din 10 noiembrie 2008 Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din cuprinsul deciziei de expulzare nu rezultă care a fost conduita pârâtului ce a stat la baza expulzării şi nici că această conduită ar reprezenta o ameninţare suficient de serioasă şi prezentă care să afecteze interesele fundamentale ale statului în cauză.
Chiar dacă din declaraţia pârâtului rezultă că pe durata şederii în Italia a fost reţinut, de mai multe ori, de autorităţile italiene, nu rezultă care au fost faptele imputate şi dacă a fost sancţionat potrivit legislaţiei italiene. Singura faptă recunoscută de acesta este cea din data de 11 mai 2008, despre care a arătat că a fost reţinut şi judecat de autorităţile italiene pe motiv de tulburare a liniştii publice.
Prin Decizia civilă nr. 5 din 19 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că apelantul îşi întemeiază în principal apelul pe modul de apreciere a conţinutului Decretului Prefecturii Provinciei Milano, în raport de care s-a respins cererea de restrângere a dreptului la liberă circulaţie a intimatului.
Actul invocat nu cuprinde menţionarea efectivă a faptelor săvârşite de intimat, care să conducă la concluzia că acesta constituie o ameninţare suficient de serioasă care să afecteze interesele fundamentale ale statului italian.
Nu s-au constatat motive de ordine publică de securitate publică care să conducă la concluzia că se impune restrângerea dreptului intimatului la liberă circulaţie pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, în motivarea recursului arătându-se că, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 {pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu) coroborate cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, reclamantul are obligaţia de a înainta către instanţa competentă dosarul întocmit cetăţenilor expulzaţi din statul italian pentru ca aceasta să pronunţe o decizie vizând interzicerea deplasării lor.
Recurentul susţine că din documentele depuse rezultă că împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de 5 ani.
Analizând criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 38 lit. a) şi b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat şi, respectiv, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 4 noiembrie 1997 pentru ratificarea Acordului dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, semnat la Bucureşti la 4 martie 1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetăţean al părţii contractante solicitate.
Potrivit dispoziţiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Referitor la conduita pârâtului, instanţele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condiţiilor de şedere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigenţele dispoziţiilor comunitare [cu care vin în conflict dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar fi constituit sau urma să constituie o ameninţare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăţi democratice.
Instanţele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranţă publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării unei persoane şi, cu atât mai puţin, nu pot fi reţinute doar pe consideraţiuni de prevenţie generală, astfel cum a invocat reclamantul, pentru că ar însemna că principiul proportionalitătii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care îşi fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanţele de fond au făcut o greşită apreciere a probelor administrate în cauză, lucru care oricum nu poate forma obiect de critică în recurs.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 5 din 19 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7322/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7329/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
