ICCJ. Decizia nr. 7330/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7330/2009
Dosar nr. 14702/3/200.
Şedinţa publică din 8 iulie 2009
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 17 aprilie 2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Franţa, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, al pârâtului F.G.L., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară.
Prin sentinţa civilă nr. 963 din 21 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că nu pot fi admise limitări ale exerciţiului dreptului la liberă circulaţie care nu sunt reglementate prin Directiva nr. 2004/3 8/CE şi nici luarea unor măsuri în alte condiţii decât cele prevăzute în această directivă.
Nu există un act procedural distinct prin care să se dispună interdicţia de intrare pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, astfel că singura cale conformă cu dreptul comunitar prin care se poate limita dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor membri ai Uniunii Europene pentru motive de ordine publică sau de securitate publică este Decizia de expulzare care nu este însă în competenţa statului de origine ci a statului gazdă.
Prin Decizia civilă nr. 856 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
În considerentele hotărârii sale, instanţa de apel a arătat, în esenţă, că nu s-au invocat şi nici nu s-au dovedit motive de limitare a liberei circulaţii referitoare la ordinea publică, securitatea publică şi sănătatea publică, existenta acordului de readmisie nefiind suficientă.
Invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005 care reglementează obligaţiile generale ale cetăţenilor români pe perioada şederii în străinătate, în raport de faptul că pârâtul a fost returnat în România pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în materie de vize, este lipsită de relevanţă în condiţiile în care nu s-au dovedit motivele care să justifice o măsură restrictivă a libertăţilor democratice.
În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că autorităţile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul acelui stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, critica, nemotivată în drept, vizând următoarele aspecte:
Instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură şi cu menţiunea că instanţele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurenta susţine că, potrivit art. 25 din Constituţie, cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român dar în aceleaşi timp trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile care le revin, în caz contrar, impunându-se sancţionarea acestora conform Legii nr. 248/2005, măsură care se justifică a fi dispusă şi în scopul stopării fenomenului migraţiei ilegale.
Recurenta apreciază că, în speţă, măsura se impunea a fi dispusă, pe de o parte, în raport de prevederile art. 2 din Protocolul 4 adiţional la CEDO şi art. 25 şi art. 53 din Constituţia României iar, pe de altă parte, în raport de conduita pârâtului care, conform probatoriului administrat, a fost returnat de autorităţile franceze, pentru şedere nelegală şi violenţă agravată, motive care sunt de ordine publică în sensul reglementărilor comunitare.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Dispoziţia legală menţionată, adoptată anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, a fost analizată de instanţele de fond în legătură cu dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/3 8/CE {potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publica) şi acestea au statuat, în mod legal, că reglementarea internă este restrictivă şi vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, şi cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO.
Potrivit dispoziţiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Referitor la conduita pârâtului, nerespectarea condiţiilor de şedere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigenţele dispoziţiilor comunitare [cu care vin în conflict dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit că ar fi constituit sau urma să constituie o ameninţare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăţi democratice.
Instanţele de fond au statuat, totodată, în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranţă publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării unei persoane.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamanta nu a arătat motivele pe care îşi fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a susţinut doar că instanţele de fond au făcut o greşită apreciere a circumstanţelor de fapt ale speţei care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie în raport de dispoziţiile legale interne, prezentând şi conţinutul normelor comunitare.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că prin dispoziţiile art. 25 din Constituţie României, invocate de recurentă, se consacră dreptul fundamental al cetăţenilor români la liberă circulaţie în ţară şi străinătate.
Prin dispoziţiile constituţionale menţionate sunt arătate, totodată, şi condiţiile în care un astfel de drept poate fi restricţionat, care sunt în concordanţă cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav şi numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu situaţia care a determinat-o şi ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
Reţinând şi că instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta, precum şi faptul că autorităţile statului trebuie să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, Înalta Curte, pentru considerentele arătate, urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat, ceea ce impune respingerea în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 856 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7396/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7322/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
