ICCJ. Decizia nr. 7666/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7666/2009
Dosar nr. 6101/100/2008
Şedinţa publică din 24 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la 28 octombrie 2008 sub nr. 6101/100/2008, petenta D.G.P. a solicitat restrângerea exercitării la libera circulaţie în Franţa pentru o perioadă de cel mult trei ani pârâtului C.G.M. cu domiciliul în Municipiul Baia Mare.
Prin sentinţa civilă nr. 1191 din 31 octombrie 2008 Tribunalul Maramureş a respins cererea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că restrângerea dreptului la libera circulaţie a persoanelor se poate dispune numai pentru considerente ce privesc securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel petenta aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului reclamanta arată că pârâtul a fost returnat din Franţa în baza Acordului de readmisie întrucât de România cu această ţară, astfel că autorităţile române au luat act de această măsură, fără a putea să o cenzureze.
Apelanta făcând trimitere la interpretarea dată de C.E.D.O. dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie şi la faptul că România a negociat o perioadă de tranziţie la capitolul privind libera circulaţie, a concluzionat că noile state membre în U.E., pot continua să aplice restricţii cetăţenilor pe o perioadă de doi ani după aderare.
Prin Decizia civilă nr. 21/A/2009 din 4 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că începând cu data de 1 ianuarie 2007 România a devenit ţară membră U.E. şi în virtutea art. 148 din Constituţie dobândesc prioritate normele dreptului comunitar în materia liberei circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul celorlalte state europene.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Franţei la data de 7 octombrie 2008 în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat, conform Deciziei nr. 08780651 pronunţată de către Prefectul din Yvelines în care se menţionează faptul că a fost reţinut de către autorităţile franceze pentru comiterea infracţiunii de furt din vitrine.
- Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/C.E., restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispus pentru motive de ordine publică sau sănătate publică.
- Conform Decretului emis de autorităţile franceze pârâtul a fost reţinut pentru comiterea infracţiunii de furt din vitrine.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
Criticile formulate în cadrul motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speţa supusă judecăţii se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor relative la dreptul la libera circulaţie al unui cetăţean român, în componenţa căruia intră dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor U.E.
Instanţele de judecată sunt obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii naţionale privind libera circulaţie a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu legislaţia (primară şi secundară) şi cu jurisprudenţa comunitară, a Curţii de Justiţie a C.E.
Judecătorul naţional este obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea dreptului naţional cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al dreptului comunitar şi al supremaţiei acestuia.
In ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară, Curtea va face aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa sa de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg:
- principiul efectului direct al tratatelor: dispoziţiile Tratatului C.E.E. au efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curţii din 5 februarie 1963, Van Gend en Loos c. Administraţie der Belastingen);
- principiul efectului direct al directivelor: atunci când dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului (Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster - Innenstadt);
- principiul supremaţiei dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a Tratatului şi care se impune organelor jurisdicţionale de drept intern. In fapt, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţii proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un sistem de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor însele (Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964, Costa c. E.N.E.L.);
- obligaţia de a nu aplica dreptul naţional contrar dreptului comunitar: orice instanţă naţională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicţia sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetăţenilor şi este obligată, ca atare, să nu aplice orice prevedere din dreptul naţional care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curţii din 9 martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).
Curtea apreciază că noţiunea de libertate a circulaţiei persoanelor având cetăţenia română (în speţă se pune problema restrângerii dreptului la libera circulaţie a unui cetăţean român) include în sfera sa următoarele componente:
- dreptul cetăţeanului român de a circula liber pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului Român de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului român de a emigra într-un alt stat;
- dreptul cetăţeanului român de a intra pe teritoriul României;
- dreptul cetăţeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.
Dintre drepturile enumerate mai sus, în cauza de faţă este relevant doar ultimul, respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul altui stat membru (România devenind membră a U.E. de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicţia la liberă circulaţie poate fi teoretic impusă, doar cu privire lateritoriul statului respectiv.
Împrejurarea însă că autorităţile statului membru al U.E. au dispus expulzarea pârâtului cetăţean român nu este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său.
Se impune deci a fi examinată situaţia de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea ţării noastre la U.E. la 1 ianuarie 2007.
În ceea ce priveşte principiul de bază în materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română, în prezent, atât legea internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale U.E. este garantat – art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul C.E.E., art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Cât priveşte excepţiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât şi în cuprinsul legislaţiei comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
De la 1 ianuarie 2007, orice cetăţean român este cetăţean al U.E., ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar şi faţă de statul a cărui cetăţenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.
Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă naţională, deci cetăţenii U.E., inclusiv cetăţenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
Faptul că acest cetăţean român nu a exercitat încă dreptul la libera circulaţie nu implică ca situaţia sa să fie asimilată unei situaţii pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).
Dimpotrivă, prezintă o legătură directă cu dreptul comunitar.
Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre aşa cum e prevăzut şi garantat de art. 18 alin. (1) C.E., cuprinde şi dreptul de a părăsi statul de origine şi acest drept fundamental ar fi lipsit de substanţa sa dacă statul membru, în speţă România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanţilor proprii să părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulaţie, atât în statul de origine, cât şi în statul de destinaţie (în acest sens jurisprudenţa, CEJ-Presa –C224/02) Singhe C370/90), Internaţional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamens Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).
De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38 prevede în mod expres că toţi cetăţenii Uniunii care au cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
Dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii nu este unul necondiţionat, că poate fi supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute prin Tratat, precum şi prin dispoziţiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.
În privinţa limitărilor şi condiţiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a C.E., deşi, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerinţele de ordine publică şi de siguranţă publică, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o persoană la alta, totuşi, în contextul comunitar şi în special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor, aceste cerinţe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituţiilor comunităţilor Europene.
Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menţionat ce ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranţă publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
În această situaţie, împrejurarea că, faţă de un cetăţean al României s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde şedea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În speţă dedusă judecăţii cererea reclamantului are ca unic temei expulzarea din Franţa în baza Deciziei nr. 08780651 pronunţată de către Prefectul din Yvelines în care se menţionează faptul că a fost reţinut de către autorităţile franceze pentru comiterea infracţiunii de furt din vitrine, fără a se face referire la vreo ameninţare pe care acesta ar constitui-o pentru ordine publică.
Această returnare pentru că s-a emis un decret de expulzare nu poate constitui temei pentru a dispune limitarea dreptului de a ieşi de pe teritoriul naţional, iar conduita pârâtului nu reprezintă o ameninţare reală, presantă şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Pentru aceste considerente, recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A.I. – D.G.P. împotriva Deciziei nr. 21/A din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7705/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7441/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
