ICCJ. Decizia nr. 7441/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7441/2009
Dosar nr. 46400/3/2007
Şedinţa publică din 10 iulie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă,din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V – a civilă, la 19 decembrie 2007, reclamanţii C.A. şi I.T. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar general şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a suprafeţei de 88 m.p., teren liber aflat în vecinătatea blocului situat în Bucureşti, sector 5 şi despăgubiri în echivalent pentru diferenţa de teren aflată sub blocul P 3, imposibil de restituit şi construcţia demolată, situate în Bucureşti, sector 5, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 264 m.p. şi construcţia în suprafaţă de 165 m.p., precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V – a civilă, prin sentinţa civilă nr. 529 din 17 martie 2008, a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul construcţie şi teren situat în Bucureşti, sector 5, respectiv teren în suprafaţă de 244 m.p. (suprafaţă construită de 168,81 m.p.).
Totodată, a stabilit dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru construcţia demolată şi pentru teren în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificări şi completări ulterioare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, faţă de faptul că reclamanţii nu au primit răspuns la notificarea formulată la 10 ianuarie 2002, deşi pârâtul a fost obligat în acest sens prin sentinţa civilă nr. 324 din 6 februarie 2007, pronunţată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi de Decizia în interesul Legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze în fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite conform art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu actele depuse la dosar, respectiv certificatul de calitate de moştenitor nr. 3 din 27 ianuarie 2006, de pe urma defunctei C.C., decedată la 16 aprilie 2005, precum şi faptul că imobilul proprietatea acesteia, ce face obiectul notificării, a fost expropriat şi demolat în baza Decretului nr. 230/1986.
Potrivit adreselor din 15 februarie 2006 şi din 20 ianuarie 2006, emise de Primarul Municipiului Bucureşti – D.E.I., imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului nr. 230 din 28 iunie 1986, în anexa 1 a decretului la poziţia nr. 64/102 fiind înscrisă C.C. cu 244 m.p. teren şi 168,81 m.p. suprafaţă desfăşurată construcţii, chiar dacă determinarea grafică a suprafeţei fostului imobil este de cca. 264 m.p., aceasta fiind o determinare faptică.
Având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, s-a apreciat că suprafaţa imobilului solicitat a fi restituit în natură şi prin echivalent este de 244 m.p. teren, din care 168,81 suprafaţa construcţiilor, în prezent demolate.
Susţinerile reclamanţilor, în sensul că ar fi îndreptăţiţi la restituirea unei suprafeţe de 264 m.p., au fost înlăturate motivat de faptul că s-a solicitat imobilul ce a făcut obiectul actului de expropriere, iar, potrivit acestuia, suprafaţa expropriată a fost de 244 m.p.
Motivat de faptul că imobilul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, trotuar de protecţie, alee acces şi spaţiu verde aferent blocului şi trotuar, instanţa a constatat că reclamanţii au dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti – prin Primarul General, criticând-o pentru greşita aplicare a legii întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare şi nu putea soluţiona fondul notificării, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
S-a susţinut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, care poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată şi pct. 25.1 din HG nr. 250/2007.
În termen legal, reclamanţii au formulat cerere de aderare la apel, solicitând să se constate că sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru suprafaţa de 264 m.p. şi nu de 244 m.p., cum a reţinut instanţa de fond.
În motivarea cererii de aderare la apel, reclamanţii au arătat că instanţa a aplicat greşit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii ce sunt incidente doar în situaţia absenţei altor probe.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 12/A din 7 octombrie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi.
S-a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 264 m.p. şi construcţie.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Prin considerentele deciziei menţionate, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că problema refuzului unităţii notificate de a răspunde cererii adresate de persoana îndreptăţită în termenul de 60 de zile prevăzut de lege a fost dezlegată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia XX, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, potrivit dispoziţiilor art. 329 al. 3 teza II C. proc. civ., aceasta fiind obligatorie pentru instanţe, astfel că, în mod corect, prima instanţă a soluţionat în fond notificarea.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel, s-a constatat că dispoziţiile art. 24 al. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie în favoarea foştilor proprietari o prezumţie legală de proprietate, ce are însă aplicabilitate numai în măsura în care petenţii nu mai deţin acte de proprietate.
S-a reţinut că, în speţă, contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 29.528 din 16 septembrie 1936 şi adeverinţa nr. A/91293/923 din 24 februarie 2006 eliberată de Primăria Sectorului 5 Bucureşti, fac dovada că autoarea reclamanţilor a avut în proprietate suprafaţa de 264 m.p. situată în Bucureşti, sector 5, cererea de aderare la apel a reclamanţilor fiind astfel întemeiată.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, având în vedere dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată nu se putea substitui într-un drept stabilit de către legiuitor în sarcina unităţii deţinătoare, neputând soluţiona fondul notificării, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziţii motivate, potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a susţinut că, deşi au fost invocate dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în speţă nu există un refuz nejustificat, ci doar o procedură administrativă de soluţionare a notificării, neepuizată până în prezent.
Examinând criticile formulate de pârâtul recurent, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Legea nr. 10/2001 a omis, cu toate modificările şi completările sale ulterioare, să reglementeze situaţia în care persoana juridică notificată nu răspunde sau refuză să răspundă cererii adresate de persoana îndreptăţită în termenul legal de 60 de zile.
Această problemă a fost dezlegată însă deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XX/2007, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, prin care s-a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) teza II C. proc. civ., dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată.
Mai mult, respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România este parte.
Se va reţine, totodată, că reclamanţii au mai formulat o acţiune, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 324 din 26 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă, (fila 27 dosar fond), definitivă şi irevocabilă, prin care recurentul din prezenta cauză a fost obligat să emită răspuns la notificare, această hotărâre nefiind pusă în executare din culpa Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Susţinerea formulată prin motivele de recurs, potrivit căreia notificarea reclamanţilor nu a putut fi analizată întrucât aceştia nu au depus în dosarul administrativ o precizare în sensul că nu deţin alte probe, este neîntemeiată şi nu poate justifica refuzul soluţionării notificării.
Astfel reclamanţii intimaţi au depus la dosarul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti actele solicitate de aceasta prin adresa din 7 martie 2006, odată cu petiţia nr. 16589/2006 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti (fila 8 – dosar fond).
Ca atare, critica potrivit căreia nu ar exista un refuz nejustificat de a se răspunde la notificare este neîntemeiată.
În consecinţă, Curtea va constata că în mod corect prima instanţă a soluţionat în fond solicitarea formulată de reclamanţi prin acţiune, fiind dovedit refuzul nejustificat al pârâtului de a răspunde la notificare prin decizie sau dispoziţie motivată emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, urmează să se constate că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, Primarul General împotriva Deciziei nr. 12/A din 7 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7666/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7358/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
