ICCJ. Decizia nr. 7930/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.7930/200.
Dosar nr. 541/114/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 143 din 4 februarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 541/114/2009, Tribunalul Buzău a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta DIRECŢIA GENERALĂ DE PAŞAPOARTE, în contradictoriu cu pârâtul P.R., reţinând în considerente că pârâtul a fost returnat din Elveţia la data de 15 noiembrie 2008, întrucât nu îndeplinea condiţiile de şedere în acea ţară.
S-a apreciat că dispoziţiile legii interne reprezentate de art. 38 lit. a) şi art. 39 din Legea nr. 248/20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, pe care este întemeiată cererea, contravin dreptului comunitar, respectiv Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, urmând a fi înlăturate de la aplicare, iar dreptul comunitar să primească aplicare directă.
Astfel, legea internă impune restricţii aduse liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate ce nu sunt prevăzute de norma internaţională, fără a lua în considerare vreun motiv referitor la conduita persoanei cu privire la care se solicită aplicarea restricţiei, astfel cum s-a conturat în jurisprudenţa C.J.C.E., în care s-a arătat că nici măcar condamnări penale anterioare nu pot justifica prin ele însele aplicarea limitării, urmând a se aprecia în concret dacă prezenţa persoanei pe teritoriul statului străin sau comportamentul acesteia constituie o ameninţare serioasă la adresa ordinii publice, securităţii sau sănătăţii publice în statul respectiv.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea elveţiană referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său al unui cetăţean român nu poate fi încadrată în sfera acestor noţiuni, acţiunea de faţă neputând fi admisă, cât timp nu s-au invocat şi alte circumstanţe relative la conduita pârâtului, a conchis tribunalul.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 56 A din 13 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe relative la motivele pentru care se poate dispune limitarea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor în interiorul Uniunii Europene, prevăzute de Directiva 2004/38/CE, respectiv ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică.
S-a apreciat că, în cauză, instanţa de fond a stabilit în mod corect că reclamanta nu a probat incidenţa vreuneia dintre cauzele de limitare prevăzute de Directivă, acordul dintre România şi Elveţia privind readmisia persoanelor aflate în şedere ilegală nereglementând obligaţii specifice în sarcina României cu privire la luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor returnate din Elveţia.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a menţinut în mod greşit soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece s-a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE, în condiţiile în care Elveţia nu este stat membru al Uniunii Europene şi nu-i este aplicabilă legislaţia comunitară.
Potrivit acordului de readmisie dintre România ş Elveţia, returnarea dintr-un stat străin se aplică atunci când cetăţeanul altui stat a încălcat ordinea juridică internă a statului respectiv, autorităţile române neputând a se opune returnării.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege, ţinând de opţiunea legiuitorului instituirea anumitor cerinţe specifice care trebuie respectate, cerinţe ce se regăsesc în art. 38 din Legea nr. 248/2005.
Măsura reglementată prin art. 38 lit. a) se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, deoarece conduita pârâtului din cauză pe teritoriul Elveţiei, de unde a fost returnat în România, a fost una care a adus atingere ordinii şi securităţii publice.
Recurentul a mai arătat că măsura în discuţie concordă cu Protocolul Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care garantează, în art. 2, dreptul la libera circulaţie în ţară şi în străinătate. Această garanţie poate suporta anumite restricţii, reglementate chiar de documentul internaţional invocat. Astfel, în paragraful 4 al art. 2, se prevede că "drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Or, în cauză, faţă de situaţia concretă a pârâtului, care a încălcat pe teritoriul unui alt stat ordinea internă a acestuia, măsura în discuţie are un caracter proporţional în raport de scopurile urmărite la aplicarea ei, respectiv responsabilizarea pârâtului în a conştientiza respectarea unor condiţii legale pe teritoriul unui stat străin.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Recurenta - reclamantă nu a indicat temeiul de drept al căii de atac exercitate, însă, din dezvoltarea motivelor de recurs este posibilă încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, greşita aplicare în cauză a legislaţiei comunitare în materia liberei circulaţii a persoanelor şi aprecierea eronată a caracterului proporţional al măsurii aplicate pârâtului de către statul elveţian.
Cererea dedusă judecăţii, având ca obiect restrângerea exerciţiului dreptului pârâtului la liberă circulaţie pe teritoriul Elveţiei, de unde a fost returnat la 15 noiembrie 2008, conform talonului întocmit de lucrătorul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, în baza Acordului de readmisie dintre România şi Elveţia, ratificat prin HG nr. 411/1996, are ca temei juridic dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani...".
Din formularea normei incidente în cauză se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanţă nu este obligatorie prin însuşi faptul re turnării persoanei şi, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetăţean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri.
Aşadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanţei de judecată, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, măsura având un caracter individual, după cum, în mod corect a relevat prima instanţă în cauză şi a confirmat instanţa de apel.
O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficienţă acestuia, ca fiind compatibil cu legislaţia comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) şi Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, nu mai puţin, cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul contrar, al neconcordanţei cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenţei dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) din Constituţie.
Susţinerile recurentei privind inaplicabilitatea legislaţiei comunitare în cauză sunt nefondate.
Chiar dacă nu este stat membru al Uniunii Europene, Elveţia aplică, în urma Acordului cu Uniunea Europeană votat prin referendum în anul 2005, prevederile Acordului Schengen privind eliminarea controlului vamal la frontiere pe teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, ceea ce înseamnă aplicarea deplină a prevederilor comunitare în materia dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor din oricare stat membru al Uniunii Europene, inclusiv România.
Din această perspectivă, în mod corect ambele instanţe de fond s-au raportat la legislaţia comunitară şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene creată în interpretarea acesteia, în primul rând, chiar în cauza Jipa (C-33/2007, hotărârea din 10 iulie 2008), din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean european.
Astfel, este cert că pârâtul, ca cetăţean român, beneficiază de statutul de cetăţean al Uniunii Europene în termenii art. 17 paragraf 1 TCE şi se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.
De altfel, înseşi prevederile legislaţiei comunitare trebuie să respecte drepturile fundamentale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele adiţionale, drepturi a căror apreciere se realizează de către C.E.D.O. în condiţii similare celor avute în vedere de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Ca atare, chiar dacă s-ar considera că nu sunt incidente în cauză prevederile TCE, ambele instanţe de fond au reţinut corect contextul în care trebuie analizate restricţiile impuse dreptului la liberă circulaţie, acelaşi în jurisprudenţa ambelor instanţe europene.
Dreptul la liberă circulaţie, recunoscut prin art. 18 TCE şi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la C.E.D.O., presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de origine, dar şi dreptul de a-1 părăsi pe acesta din urmă.
Acest drept este formulat în termeni expliciţi de art. 2 alin. (3) din Protocolul adiţional nr. 4 la C.E.D.O. şi trebuie dedus şi în contextul jurisprudenţei C.J.C.E., în care s-a statuat că libertăţile fundamentale garantate prin TCE ar fi golite de conţinut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetăţeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
În acest cadru, este întemeiată susţinerea recurentei în sensul că Directiva 2004/38/CE nu împiedică autorităţile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exerciţiului acestui drept pentru un cetăţean român returnat în aplicarea unui acord de readmisie, însă restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absenţa unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.
Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost re turnată în baza unui acord de readmisie - şi, dealtfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanţia în raport de conduita concretă a respectivei persoane, care este de natură a justifica această restrângere şi se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea naţională, siguranţa publică şi menţinerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (text ce corespunde art. 25 din OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern).
În jurisprudenţa C.J.C.E. s-a statuat că noţiunea de „ordine publică" presupune o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societăţii (paragrafele 22 şi urm. din hotărârea pronunţată în cauza Jipa, anterior menţionată), chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.
Pe baza acestor criterii de apreciere, instanţa de apel, confirmând hotărârea tribunalului, a conchis în sensul că, în raport de probele administrate de recurenta - reclamantă, reprezentate de talonul întocmit de lucrătorul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră din România, că măsura preconizată de reclamantă nu este justificată, fiind excesivă în raport cu scopul urmărit.
Înalta Curte nu este în măsură a reevalua situaţia de fapt stabilită pe temeiul probatoriului administrat, date fiind limitele controlului judiciar circumscris cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă apreciază că au fost corect relevate, atât de către instanţa de fond, cât şi cea de apel în cauză, condiţiile în care instanţa de judecată poate dispune restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, pentru considerentele expuse anterior.
Drept urmare, Curtea constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 56 din 13 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 5 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8040/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7921/2009. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
