ICCJ. Decizia nr. 7906/2009. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7906/2009
Dosar nr. 2688/96/2008
Şedinţa din camera de consiliu de la 2 octombrie 2009
Asupra conflictului de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2534 din 6 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia civilă, s-a declinat competenţa judecării contestaţiei formulate de contestatorul M.A.R. în contradictoriu cu intimata SC W.S. România, în favoarea Tribunalului Arad.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că domiciliul contestatorului este în Arad, iar potrivit art. 284 alin. (2) C. muncii, cererile în materia conflictelor de muncă – din categoria cărora face parte şi cererea de faţă - se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, după caz, sediul, respectiv Tribunalului Arad.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad iar prin sentinţa civilă nr. 524 din 24 martie 2009, această instanţă s-a dezînvestit, la rându-i, de soluţionarea cauzei, declinând competenţa în favoarea Tribunalului Harghita şi sesizând instanţa supremă pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat că se află în prezenţa unui conflict de legi, respectiv între Codul muncii, ce reprezintă legea generală şi Legea nr. 168/1999, legea specială, considerând că au prioritate dispoziţiile celei din urmă.
Argumentând această concluzie, instanţa a apreciat că sunt aplicabile regulile care guvernează concursul dintre legea generală şi legea specială, consacrate doctrinar şi jurisprudenţial.
A considerat că nu prezintă relevanţă împrejurarea că legea specială este mai veche, întrucât legea generală ulterioară nu o mai poate modifica ori abroga pe cea dintâi în absenţa unei prevederi neechivoce.
În acest context, a apreciat că dispoziţia din art. 298 alin. (2) pct. 10 C. muncii, care prevede că pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziţii contrare, nu întruneşte această cerinţă, dat fiind gradul înalt de generalitate.
O prevedere neechivocă ar fi implicat dacă nu o enumerare a dispoziţiilor legale abrogate, cel puţin o sintagmă precum „chiar dacă prin legea specială se prevede altfel".
Art. 298 alin. (2) pct. 10 C. muncii reprezintă o abrogare generică indirectă, care, cu caracter excepţional, a fost prevăzută în Decretul nr. 16/1976 cu privire la metodologia de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative, dar care nu mai este permisă după apariţia Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, act în cuprinsul căruia se stipulează imperativ obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă.
Drept urmare, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 298 alin. (2) pct. 10 C. muncii nu pot înlătura de la aplicare normele de competenţă reglementate în art. 72 din Legea nr. 168/1999, deoarece nu produce asemenea efecte juridice.
În plus, deşi prin Legea nr. 261/2007 s-au adus modificări şi completări Legii nr. 168/1999, acestea nu au vizat şi dispoziţiile art. 72 în discuţie; or, nu există nicio raţiune pentru care acest text să fi fost păstrat în aceeaşi formă, dacă legiuitorul ar fi considerat că trebuie înlăturat de la aplicare.
Examinând conflictul negativ de competenţă, se constată că litigiul de faţă este generat de conflictul între dispoziţiile Codului muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003 şi cele ale Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cererilor în materia conflictelor de drepturi.
Înalta Curte apreciază că în acest conflict sunt prioritare prevederile Codului muncii, cu consecinţa că, în speţă, revine Tribunalului Arad, în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, competenţa ratione materiae de soluţionare a cererii având ca obiect nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă al contestatorului şi obligarea intimatei la reîncadrarea acestuia în funcţie şi plata retroactivă a drepturilor salariale cuvenite.
Este incident, în acest sens, art. 284 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora cererile în materia conflictelor de muncă – inclusiv a conflictelor de drepturi - se adresează instanţei competente, în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, care a abrogat prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de drepturi se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are sediul unitatea.
Potrivit art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, pe data intrării în vigoare a codului – 1 martie 2003 - se abrogă orice alte dispoziţii contrare.
În conformitate cu art. 1 C. muncii, acest act normativ reprezintă dreptul comun în materia raporturilor individuale şi colective de muncă, inclusiv a raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura, însă, în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.
Această constatare este valabilă din perspectiva normelor de drept substanţial, nu şi a celor de drept procesual, în privinţa cărora Codul muncii rămâne lege specială în raport cu Codul de procedură civilă, ca de altfel, şi cele ale Legii nr. 168/1999 (conform art. 721 C. proc. civ., „dispoziţiile codului… se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice").
Ca atare, normele de competenţă cuprinse atât în Legea nr. 168/1999, cât şi în Legea nr. 53/2003 de aprobare a Codului muncii, sunt norme speciale, concursul dintre ele soluţionându-se în favoarea celor ulterioare, în speţă, a celor din Codul muncii.
Este lipsit de relevanţă argumentul că procedura efectivă de soluţionare a cererilor în materia conflictelor de muncă rămâne cea prevăzută de Legea nr. 168/1999: atare consecinţă derivă nu din concursul lege generală – lege specială, ci din trimiterea pe care legea specială ulterioară o face la legea specială anterioară (conform art. 290 C. muncii, „procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se reglementează prin lege specială", respectiv pin Legea nr. 168/1999).
Este adevărat că, în reglementarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, regula o constituie abrogarea expresă, astfel cum se arată în motivarea Tribunalului Arad, însă, contrar constatării acestui Tribunal, este permisă şi abrogarea implicită, în termeni similari celor din reglementarea anterioară, cea a Decretului nr. 16/1976 cu privire la metodologia de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative.
Astfel, art. 63 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 prevede că „În cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementari nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite".
În cauză abrogarea implicită a dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 produce efecte depline, acoperită fiind prin sintagma „se abrogă orice alte dispoziţii contrare".
Faptul că prin modificările şi completările aduse Legii nr. 168/1999, chiar după intrarea în vigoare a Codului muncii, art. 72 în discuţie a rămas în aceeaşi formă nu poate avea vreo relevanţă în interpretarea istorico – teleologică a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii, cât timp este eficientă interpretarea sistematică a legii în ansamblul său, după cum s-a arătat în considerentele expuse anterior.
În îndeplinirea atribuţiilor specifice, inclusiv a celor prevăzute de art. 63 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, Consiliul Legislativ este instituţia care ar trebui să identifice toate dispoziţiile legale „care au suferit evenimentele legislative implicite", propunând Parlamentului sau Guvernului măsurile necesare de abrogare expresă a acestora, context în care coexistenţa în continuare a normelor în discuţie, supuse concursului de legi, reprezintă doar o necorelare de ordin legislativ.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că Tribunalul Arad este competent a soluţiona cererea din cauză, motiv pentru care va stabili competenţa în favoarea acestei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa cauzei privind pe contestatorul M.A.R. şi pe intimata SC W.S. România, în favoarea Tribunalului Arad.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 2 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7921/2009. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7888/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
