ICCJ. Decizia nr. 7921/2009. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7921/2009
Dosar nr. 485/90/2008
Şedinţa publică din 5 octombrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La 14 februarie 2008, reclamantul G.D., în calitate de moştenitor al autorilor G.C., G.E., G.A.I., G.M., I.M. şi C.M., a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Consiliul Local al Comunei Ioneşti, Consiliul Local al Comunei Văideni, Consiliul Local al Comunei Malaia şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei obligarea acestora la plata sumei de 23.073.000 Euro, care reprezintă prejudiciu generat de condamnarea pe nedrept a tatălui său în două dosare penale politice, la pedeapsa complementară a confiscării totale a averii, dosare în care ulterior s-au pronunţat hotărâri de achitare.
Reclamantul a mai solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 14, art. 504, art. 505 şi art. 506 C. proc. civ.: repararea pagubelor în natură din actele autentice executorii anexate, evaluate la suma de 17.573.090 Euro; despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în natură nu este posibilă; despăgubiri băneşti pentru folosul bunurilor de care a fost lipsit evaluate la suma de 4.000.000 Euro; despăgubiri morale pentru strămutare ca urmare a hotărârilor de condamnare şi procesului verbal de strămutare din 25 februarie 1956, desfiinţate prin hotărârile de casare şi achitare din anul 1994, evaluate la suma de 500.000 Euro.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin sentinţa penală nr. 419 din 27 decembrie 1952 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi prin sentinţa penală definitivă nr. 636 din 17 octombrie 1959 a Tribunalul Militar Craiova, tatăl său, G.I.C. a fost condamnat, confiscându-i-se averea, pentru infracţiuni de natură politică, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist. Reclamantul a mai arătat că, urmare celor două recursuri în anulare promovate de Procurorul General, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat: Decizia penală nr. 177 din 3 februarie 1994, prin care a fost casată hotărârea penală nr. 419 din 27 decembrie 1952, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 601/1952, a fost achitat inculpatul şi a fost înlăturată măsura complementară de confiscare a averii; Decizia penală nr. 379 din 9 martie 1994, prin care a fost casată sentinţa penală nr. 636 din 17 octombrie 1959, pronunţată de Tribunalul Militar Craiova în dosarul nr. 598/1959, a fost achitat inculpatul G.C. şi a fost înlăturată măsura complementară a confiscării averii acestuia.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 14, art. 418, art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen.
La 17 aprilie 2008, reclamantul şi-a precizat temeiul juridic al acţiunii, arătând că aceasta este întemeiată pe dispoziţiile art. 14 şi art. 504 până la art. 507 C. proc. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 424 din 15 mai 2008, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al Comunei Ioneşti, Consiliul Local al Comunei Vaideeni, Consiliul Local al Comunei Malaia şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a respins cererea formulată de reclamant împotriva acestor pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a respins excepţia tardivităţii formulării cererii, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea reclamantului împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor patru consilii locale a reţinut că, potrivit art. 505 alin. (5) C. proc. civ. „reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice", iar potrivit art. 506 alin. (4) din acelaşi cod „pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice".
Faţă de precizările reclamantului şi de dispoziţiile legale sus-menţionate, tribunalul a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor patru consilii locale, este întemeiată.
În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a reţinut că doctrina şi practica judiciară au calificat acest termen ca fiind unul de prescripţie, iar nu de decădere, cum s-a invocat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor (Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia civilă nr. 3519 din 12 mai 2004) şi drept consecinţă a respins excepţia tardivităţii formulării cererii, analizând numai respectarea de către reclamant a termenului de prescripţie prevăzut de lege.
Cu privire la termenul de prescripţie, tribunalul a reţinut că art. 506 alin. (3) C. proc. civ. prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului iar potrivit dispoziţiilor art. 504 din acelaşi cod persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Termenul de prescripţie de 18 luni începe să curgă, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, de la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti de achitare pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, invocate de reclamant, respectiv de la data de 3 februarie 1994, când a fost pronunţată Decizia nr. 177 în dosarul nr. 2056/ 1993 şi de la data de 9 martie 1994, când a fost pronunţată Decizia nr. 379 în dosarul nr. 1893/ 1993.
Având în vedere că reclamantul a introdus acţiunea la 14 februarie 2008, la mult timp după expirarea termenului de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (3) C. proc. civ. şi că nu a făcut dovada intervenirii vreunui caz de întrerupere sau suspendare dintre cele prevăzute de art. 13, art. 14 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând, ca prescrisă, acţiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul.
Prin Decizia nr. 179/A din 26 septembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamant pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Împotriva deciziei pronunţată în apel reclamantul a declarat recurs.
Prin criticile formulate, reclamantul a susţinut că instanţele anterioare, fără să se aibă în vedere celelalte hotărâri judecătoreşti, i-au respins acţiunea cu motivarea că nu a respectat termenul de 18 luni pentru introducerea acesteia. A arătat că acţiunea împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru recuperarea pagubei şi restituirea dreptului de proprietate a fost pornită de el în termen legal de la rămânerea definitivă a deciziilor penale nr. 177 din 3 februarie 1994 şi nr. 379 din 9 martie 1994, ambele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală. A solicitat admiterea recursului şi restituirea bunurilor solicitate prin acţiune.
Recursul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să-i repare paguba în sumă de 23.073.000 Euro, ca urmare a condamnării pe nedrept a tatălui său la pedeapsa complementară privind confiscarea averii şi strămutarea sa, pedeapsă desfiinţată prin hotărârile de achitare prin care s-a stabilit că în perioada 1952-1996 a fost condamnat pe nedrept.
Prin urmare, reclamantul a dorit să valorifice în justiţie un drept de creanţă care, de principiu, este supus prescripţiei extinctive.
Dreptul comun în materia prescripţiei extinctive îl constituie Decretul nr. 167/1958, dar cererea reclamantului se încadrează în dispoziţiile art. 506 C. proc. civ., care prevede, în alin. (1) şi (2), că acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa. Potrivit textului menţionat, acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.
Se constată, aşadar, că dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la dreptul la despăgubire în urma arestării ilegale ori pe nedrept sau în urma erorii judiciare cuprind reglementări proprii cu privire la prescripţie, atât în ceea ce priveşte durata termenului de prescripţie, cât şi momentul de la care acesta începe să curgă.
Ca atare, cursul prescripţiei curge de la data la care actele procedurale mai sus arătate devin definitive în conformitate cu Codul de procedură penală.
În speţa supusă analizei, termenul de 18 luni a început să curgă de la data de 3 februarie 1994 când a fost pronunţată de către Curtea Supremă de Justiţie Decizia nr. 177, în dosarul nr. 2056/1993 şi de la 9 martie 1994 când aceeaşi instanţa supremă a pronunţat Decizia nr. 379 în dosarul nr. 1893/1993.
Cum acţiunea reclamantului a fost formulată abia la 14 februarie 2008, în mod corect instanţa de apel, care a confirmat sentinţa tribunalului, raportându-se la dispoziţiile speciale în materie de prescripţie extinctivă ale art. 504-506 C. proc. civ., a constatat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată şi că dreptul material la acţiune al reclamantului este prescris.
Faţă de cele expuse, recursul declarat de reclamant va fi privit ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca ne fondat, recursul declarat de reclamantul G.D. împotriva deciziei nr. 179/A din 26 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7930/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 7906/2009. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
