ICCJ. Decizia nr. 8331/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8331/2009
Dosar nr. 65/63/2004
Şedinţa publică din 15 octombrie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
La 22 decembrie 2003, reclamanţii A.M., S.B., I.B., Ş.D.B. şi Ş.C.N. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Craiova, solicitând anularea Dispoziţiei nr. 9637 din 18 noiembrie 2003, constatarea calităţii lor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în Craiova (Casa Albă) şi restituirea în natură a acestui bun sau, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În motivarea cererii, întemeiată pe art. 3, 6-7, 11, 20, 22 şi 51 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au susţinut că:
- imobilul menţionat a aparţinut B.C. SA Craiova, care a fost naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948;
- această bancă a fost înfiinţată în anul 1897, din iniţiativa lui C.N., ca o afacere de familie;
- la 24 martie 1948, anterior naţionalizării, numiţii C.C.N., C.N., M.B., V.M., C.M. (N.), E.N. şi B.N., autorii lor (în prezent decedaţi), aveau calitatea de acţionari ai băncii proprietare, deţinând 16.819 acţiuni, 40.000 acţiuni, 7.012 acţiuni, 695 acţiuni, 7.012 acţiuni, 10.000 acţiuni şi, respectiv, 3.606 acţiuni (în total 85.144 acţiuni);
- prin dispoziţia contestată, pârâta le-a respins notificările formulate conform Legii nr. 10/2001, pe considerentul că nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, ceea ce este neadevărat.
Pe parcursul procesului, S.I., S.G., C.M. şi Asociaţia de Locatari Casa Albă Craiova, chiriaşi ai unui spaţiu din imobil (primii doi) şi, respectiv, proprietara apartamentului nr. 11 (următoarea), au formulat cereri de intervenţie în interesul pârâtei, solicitând respingerea contestaţiei.
Tribunalul Dolj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 393 din 20 aprilie 2007, a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia şi stabilit dreptul reclamanţilor la 1.640.364 RON despăgubiri pentru imobilul în discuţie (corpurile de construcţie A, B şi C, cu subsol, parter, 3 etaje şi mansardă).
Totodată, tribunalul a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C.M., a respins celelalte cereri de intervenţie şi l-a obligat pe pârâtul Primarul Municipiului Craiova să le plătească reclamanţilor 5.100 RON cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că:
- dreptul de proprietate al fostei B.C. SA asupra imobilului din Craiova, denumit în prezent Casa Albă, este dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv buletinul clădirii, lista anexă la Decretul nr. 92/1950 şi tabelul anexă cuprinzând clădirile naţionalizate ale aceleiaşi bănci;
- nedepunerea unui înscris constatator al unui act juridic translativ sau constitutiv de proprietate este irelevantă în rapot de prezumţia instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi împrejurarea că, în sistemul de publicitate imobiliară personală, dovada dreptului de proprietate era relativă (cu excepţia uzucapiunii);
- prin Decizia nr. 383 din 18 august 1948 (publicată în M. Of. nr. 153 din 21 august 1948), Curtea Superioară Bancară a decis trecerea în lichidare a băncii proprietare (la care autorii reclamanţilor aveau calitatea de acţionari), conform Decretului nr. 197/1948 pentru dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor bancare şi institutelor de credit;
- actul normativ menţionat, adoptat în baza art. 11 al Constituţiei din 1948, avea evident un caracter abuziv;
- potrivit expertizei din cauză, nu s-a efectuat nici o operaţiune de lichidare propriu zisă, întregul patrimoniu al B.C. SA Craiova fiind preluat prin naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950;
- preluarea imobilului în baza decretului menţionat (calificat drept abuziv de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) este confirmată de mai multe înscrisuri depuse la dosar (adresa nr. 1186/2002 a Primăriei Municipiului Craiova şi tabelul întocmit în anul 1959 de Comitetul Provizoriu al Oraşului Craiova);
- din cuprinsul unei adrese emise în anul 1950 de Secţiunea Financiară a Comitetului Provizoriu al Comunei Urbane Craiova rezultă că anterior naţionalizării, 3 apartamente (nr. 4, 8 şi 11) au fost vândute unor persoane fizice, printre care şi intervenienta C.D.M.;
- susţinerile intervenientei Asociaţia de Locatari Casa Albă, că B.C. SA Craiova a intrat în faliment ca urmare a ineficienţei activităţii sale, sunt infirmate de actele şi lucrările dosarului, potrivit cărora entitatea privată menţionată a fost lichidată din voinţa legiuitorului, în aplicarea politicii de etatizare, specifică regimului totalitar;
- atâta timp cât în cauză nu s-a dovedit că banca era oricum falimentară, existenţa unor creanţe bugetare faţă de această instituţie nu duce la concluzia contrară;
- experţii constructori au evidenţiat că imobilul este amplasat în intersecţia străzilor A.I.C. - T.A. şi cuprinde trei corpuri de clădire (A, B şi C), fiecare alcătuit din subsol, parter, 3 etaje şi mansardă, iar unul dintre ei a descris într-o notă sinteză destinaţia actuală a spaţiilor ce-l compun;
- astfel, expertul a identificat 5 spaţii comerciale la parterul clădirii, toate vândute de R.A.A.D.F.P.L. Craiova, 4 apartamente înstrăinate chiriaşilor (două în baza Legii nr. 115/1995 şi celelalte două în anul 1948), precum şi 43 apartamente închiriate;
- în speţă nu este incidentă ipoteza prevăzută de Legea nr. 10/2001 la art. 18 alin. (1) lit. a) teza a 2-a deoarece la 24 martie 1948, în afară de autorii reclamanţilor, membrii ai aceleiaşi familii (care deţineau 89.139 acţiuni, adică 68% din totalul de 129.310 acţiuni), existau încă 251 acţionari;
- aşa fiind, conform textului menţionat, reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la măsuri reparatorii în echivalent, respectiv despăgubiri de 1.640.364 RON, sumă obţinută prin raportarea procentului de 68% la valoarea imobilului (2.412.362,8 RON), stabilită de expertul contabil;
- din lucrările dosarului nu rezultă că banca era proprietara vreunei suprafeţe de teren, astfel că faţă de această situaţie juridică incertă, valoarea terenului de sub clădire nu poate fi avută în vedere la stabilirea despăgubirilor;
- intervenienta C.M. şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 11 (fost nr. 8) şi, ca atare, cererea sa de intervenţie trebuie admisă pentru că, în ipoteza restituirii imobilului în natură, acest bun nu putea face obiectul unei asemenea măsuri reparatorii.
- în schimb, celelalte cereri de intervenţie trebuie respinse deoarece intervenienţii S.G., S.I. şi Asociaţia de Locatari Casa Albă tind spre respingerea acţiunii în totalitate, negând preluarea abuzivă a imobilului şi contestând calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin Decizia nr. 277 din 16 septembrie 2008, a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat parţial sentinţa, în sensul stabilirii dreptului acestor apelanţi la măsuri reparatorii în echivalent (despăgubiri băneşti) şi pentru suprafaţa de 1294,04 mp., teren aflat sub construcţie, în valoare de 116.390 RON.
Totodată, instanţa a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins apelurile declarate de pârâţii Consiliul Local Craiova şi Primarul Municipiului Craiova şi intervenienta Asociaţia de Locatari Casa Albă.
S-a reţinut că:
- actele de proprietate depuse la dosar se referă la întregul imobil, şi nu numai la construcţie, din cuprinsul lor nu rezultă că această lucrare s-ar fi edificat pe terenul altei persoane, iar potrivit art. 492 C. civ., se prezumă că proprietarul terenului este şi proprietar al construcţiei;
- în atare situaţie, distincţia între proprietatea asupra terenului şi cea asupra construcţiei este lipsită de temei şi de logică;
- mai mult, într-un înscris întocmit la 31 august 1949, s-a consemnat că imobilul Casa Albă este amplasat pe un teren de 1350 mp., din care 1060 mp. reprezintă suprafaţă construită;
- potrivit raportului de expertiză, terenul aferent este de 1456,20 mp., iar pe această suprafaţă sunt amplasate clădirea băncii naţionalizate (care ocupă efectiv doar 1294,04 mp.) şi alte construcţii (magazie şi ateliere);
- la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii trebuie luată în considerare doar suprafaţa ocupată de clădirea băncii deoarece suprafaţa indicată de expert este mai mare decât suprafaţa menţionată în actul întocmit la 31 august 1949 şi nu s-a făcut dovada că magazia şi atelierele amplasate pe terenul de 1456,20 mp. ar fi aparţinut entităţii naţionalizate;
- valoarea terenului de 1294,04 mp. aflat sub construcţie s-a stabilit pe baza preţului calculat de expert (899,5 lei/mp.);
- dreptul de proprietate al B.C. SA Craiova asupra imobilului Casa Albă rezultă din numeroasele acte depuse la dosar (buletinul clădirii, adresa nr. xxx, Decizia nr. 1834/1950 a Curţii Superioare Bancare, adresa nr. zzz a R.A.A.D.F.P.L. Craiova, contractele încheiate în anul 1940 de banca vânzătoare cu persoane fizice, Dosarul nr. 412/1950 al Tribunalului judeţean, adresa din 31 august 1949 ş.a);
- menţiunea din anexa Decretului nr. 92/1950, care leagă imobilul de o anume B.C. SA Craiova, este contrazisă de înscrisurile menţionate;
- drept consecinţă, această menţiune constituie o eroare evidentă, care nu poate fi opusă reclamanţilor;
- preluarea imobilului de către stat a avut un caracter abuziv deoarece lichidarea băncii nu a fost determinată de starea de faliment, ci s-a realizat în cadrul procesului de etatizare a întreprinderilor bancare şi institutelor de credit, iniţiat prin Decretul nr. 197/1948 şi desăvârşit prin Decretul nr. 92/1950;
- existenţa unei datorii a băncii faţă de bugetul de stat nu echivalează cu starea de faliment, iar operaţiunea de lichidare, pornită în baza Deciziei nr. 383/1948 a Curţii Superioare Bancare, nu a fost finalizată ca urmare a preluării întregului patrimoniu al băncii prin naţionalizare;
- vânzarea imobilului în cadrul procedurii executării silite pentru datorii ale băncii proprietare faţă de bugetul de stat nu este confirmată de actele depuse la dosar;
- modalitatea de evaluare a construcţiei a fost corect aleasă de expert, conform art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ;
- împrejurarea că spaţiile comerciale de la parterul imobilului au fost vândute anterior la un alt preţ decât cel indicat de expert este irelevantă pentru că preţul de înstrăinare a spaţiilor menţionate a fost stabilit de primărie în baza altor acte normative, care nu aveau în vedere valoarea de piaţă;
- la stabilirea valorii construcţiei expertul a ţinut seama şi de împrejurarea că aceasta a fost edificată în perioada 1925-1927, deci are o vechime considerabilă;
- dispoziţia de respingere a notificării a fost emisă şi contestată înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, iarSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 52/2007, pronunţată în condiţiile art. 329 C. proc. civ., au decis că în asemenea situaţii nu sunt aplicabile prevederile art. 16 şi urm. din actul normativ precitat;
- intervenienta nu are nici un interes în promovarea apelului deoarece prima instanţă a respins cererea de restituire a imobilului în natură, astfel că membrii asociaţiei de locatari au rămas în continuare chiriaşi.
Împotriva ultimei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâţii, solicitând modificarea acesteia, în sensul restituirii în natură a părţii din imobil aflată în administrarea primăriei şi acordării de măsuri reparatorii în echivalent (despăgubiri) pentru partea înstrăinată şi, respectiv, admiterii apelului autorităţilor locale, schimbării sentinţei şi respingerii contestaţiei.
Reclamanţii au mai solicitat, în subsidiar, casarea ultimei hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării unor expertize (topo şi construcţii) pentru stabilirea valorii reale de circulaţie.
În primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, calitatea impusă de text pentru a fi incidentă excepţia prevăzută de ultima teză (membrii ai aceleiaşi familii) referindu-se exclusiv la persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, şi nu la toţi asociaţii persoanei juridice proprietare.
Recurenţii reclamanţi au invocat în acest sens concluzia ambelor instanţe, că B.C. SA Craiova a fost înfiinţată în anul 1897 din iniţiativa lui C.N., având caracterul unei afaceri de familie şi că autorii lor deţineau pachetul majoritar, precum şi prevederile art. 1 pct. l din Decretul nr. 92/1950, care se referă, între altele, la naţionalizarea imobilelor „…foştilor bancheri", ceea ce înseamnă că autorităţile comuniste nu aveau în vedere instituţia de credit ci, mai degrabă, pe acţionarul majoritar C.N., ca persoană fizică; totodată, recurenţii reclamanţi au opinat că soluţia de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent ar fi contrară Constituţiei şi C.E.D.O.
În următoarele motive de recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că:
- instanţa de apel nu a analizat critica lor privitoare la cuantumul despăgubirilor şi, ignorând şi interpretând greşit contractele de înstrăinare depuse la dosar (din care rezulta că în privinţa spaţiilor comerciale de la parter preţul/mp. stabilit de expert este mai mic decât preţul practicat de primărie la vânzarea lor), le-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize;
- potrivit Legii nr. 10/2001, la stabilirea valorii de circulaţie trebuie avute în vedere şi actele normative în baza cărora au fost înstrăinate spaţiile de la parter;
- hotărârea instanţei de apel nu face vreo referire la respingerea cererii de stabilire a valorii terenului, ceea ce înseamnă că nici acest aspect nu a fost analizat.
Prin ultimele motive de recurs, întemeiate pe art. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că, deşi a reţinut că suprafaţa indicată în actul din 31 august 1949 este de 1350 mp. şi că expertiza a stabilit o suprafaţă de 1456,20 mp., instanţa de apel le-a acordat despăgubiri doar pentru 1294,20 mp., iar la stabilirea cuantumului acestor măsuri reparatorii nu a luat în calcul suprafaţa ocupată de construcţiile edificate ulterior (magazie şi ateliere).
Pârâţii Consiliul Local Craiova şi Primarul Municipiului Craiova şi-au întemeiat recursul pe art. 304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că.
- actele depuse la dosar nu dovedesc dreptul de proprietate al B.C. SA Craiova asupra imobilului în discuţie;
- reclamanţii nu au dovedit că B.C. SA Craiova este identică persoanei juridice trecute în anexa Decretului nr. 92/1950, respectiv B.C. SA Craiova;
- B.C. SA Craiova nu mai putea avea, în anul 1950, calitatea de proprietar deoarece această entitate se afla în lichidare încă din anul 1948;
- toate actele depuse la dosar duc la concluzia că B.C. SA Craiova a fost preluată de stat în urma îndeplinirii procedurii de lichidare, şi nu ca efect al naţionalizării;
- valoarea imobilului nu a fost determinată conform prevederilor art. 31 şi urm. din Legea nr. 10/2001 şi ale HG nr. 250/2007;
- potrivit art. 16 din HG nr. 1095/2005 (text omis de ambele instanţe), competenţa stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii în echivalent aparţine, în totalitate, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală.
Prima critică formulată de reclamanţi este nefondată deoarece:
- autorii recurenţilor reclamanţi, acţionari majoritari ai persoanei juridice proprietare a imobilului preluat abuziv de stat, erau membrii aceleiaşi familii dar în afara lor existau, incontestabil, şi alţi acţionari, fără nici o legătură cu familia menţionată;
- în asemenea situaţii sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, cu două excepţii, ultima având în vedere ipoteza apartenenţei tuturor persoanelor îndreptăţite asociate la aceeaşi familie;
- textul menţionat trebuie coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii toate persoanele fizice, asociaţi sau acţionari ai persoanei juridice proprietare a imobilului preluat abuziv de stat, precum şi moştenitorii acestora;
- prin urmare, pentru a deveni incidentă ultima excepţie prevăzută de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, este necesar ca toate persoanele fizice, asociaţi sau acţionari ai persoanei juridice proprietare, să facă parte din aceeaşi familie;
- or, interpretarea susţinută de recurenţii reclamanţi restrânge practic sfera acestei excepţii la persoanele fizice asociaţi/acţionari ai persoanei juridice proprietare (sau moştenitorii acestora) care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii, deşi textul analizat nu face nici o distincţie între cei ce au exercitat un asemenea demers şi celelalte persoane;
- imobilul revendicat aparţinea unei persoane juridice şi a fost preluat de stat de la această entitate, şi nu de la vreunul dintre autorii recurenţilor reclamanţi, evident persoană fizică;
- de principiu, măsurile reparatorii în echivalent nu sunt contrare Constituţiei şi C.E.D.O., aşa cum pretind recurenţii reclamanţi, care nu aduc nici un argument concret în sprijinul acestei susţineri.
Sunt nefondate şi următoarele trei critici ale recurenţilor reclamanţi pentru că:
- instanţa de apel a analizat susţinerile apelanţilor reclamanţi cu privire la cuantumul despăgubirilor şi le-a respins motivat de modalitatea de evaluare utilizată de experţi, vechimea apreciabilă a construcţiei şi lipsa de relevanţă a diferenţei dintre valoarea stabilită prin expertiză şi preţul obţinut de primărie ca urmare a înstrăinării spaţiilor comerciale de la parter;
- în cazul construcţiilor nedemolate preluate abuziv de stat şi nerestituibile în natură, art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 impune stabilirea valorii de piaţă la data soluţionării notificării, ceea ce înseamnă că valoarea aceluiaşi bun anterior momentului menţionat este irelevantă;
- or, apelanţii reclamanţi se referă la preţurile obţinute de primărie în perioada 2004-2005 din vânzarea spaţiilor comerciale de la parter, în timp ce evaluarea întregii construcţii nedemolate (inclusiv a spaţiilor comerciale menţionate) a avut loc în anul 2006, deci ulterior;
- prin urmare, instanţa de apel nu a ignorat şi nici nu a interpretat greşit contractele de înstrăinare a spaţiilor comerciale de la parter, ci a reţinut, corect, că faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, preţurile obţinute de primărie din vânzări realizate anterior stabilirii valorii de piaţă a construcţiei nedemolate nu pot fi luate în considerare;
- la stabilirea valorii terenului, instanţa de apel a avut în vedere preţul/mp. indicat de experţi, corespunzător valorii de piaţă;
- reclamanţii nu au contestat acest preţ la instanţa de fond, iar în apel au solicitat, la modul general, efectuarea unei noi expertize de evaluare a terenului;
- în lipsa unor argumente pertinente, instanţa de apel nu avea însă posibilitatea legală de a dispune efectuarea unei noi expertize şi, drept consecinţă, a respins cererea apelanţilor reclamanţi.
Ultimele două critici formulate de reclamanţi, precum şi primele patru critici ale pârâţilor presupun reaprecierea materialului probator şi, ca atare, nu se încadrează în nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute imperativ de art. 304 C. proc. civ.
Cealaltă critică a pârâţilor este nefondată atâta timp cât concluzia ambelor instanţe referitoare la inaplicabilitatea, în speţă, a art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 10/2001 (şi, implicit, a art. 16 din HG nr. 1095/2005, modificată şi completată prin HG nr. 128/2008), corespunde întru totul soluţiei adoptateSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007, pronunţată în condiţiile art. 329 C. proc. civ.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate.
Totodată, conform art. 274 şi 276 C. proc. civ., recurenţii pârâţi vor fi obligaţi să le plătească recurenţilor reclamanţi 1.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din onorariul de avocat achitat de aceştia din urmă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţi şi pârâţi împotriva deciziei civile nr. 277 din 16 septembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă ca nefondate.
Obligă recurenţii pârâţi să plătească 1.500 lei cheltuieli de judecată către recurenţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8557/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6969/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
