ICCJ. Decizia nr. 9787/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9787/2009
Dosar nr. 5241/42/1998
Şedinţa publică din 2 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 6609 din 16 mai 1994 la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.H. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că în capitalul social al pârâtei s-a inclus fără bază legală, imobilul format din teren în suprafaţă de 1265,60 m.p. şi construcţiile situate în Municipiul Constanţa, dispunând modificarea contractului de societate şi a tuturor evidenţelor societăţii în sensul înlăturării acestei erori, obligând totodată pe pârâtă să-i restituie întregul imobil care îi aparţine prin moştenire, invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 15 C. proc. civ., art. 111 C. proc. civ., art. 480 C. civ. şi Legea nr. 31/1990.
În motivarea acţiunii, reclamanta precizează că este moştenitoarea imobilului preluat fără nici un fel de bază legală de organele administrative locale ale oraşului Constanţa, prin violenţă, de la autorul său, imobilul fiind inclus în capitalul social al pârâtei, în mod nelegal.
Ulterior, la data de 10 octombrie 1994 reclamanta îşi completează acţiunea, solicitând ieşirea din indiviziune cu numita Ş.L.V. (introdusă în cauză), prin atribuirea imobilului către reclamantă, cu dezdăunarea corespunzătoare a pârâtei, menţinându-şi cererea principală. Numita Ş.L.V. formulează la data de 3 noiembrie 1994 cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, solicitând admiterea acţiunii principale şi constatarea faptului că intervenienta, împreună cu pârâta Ş.L. sunt unicele moştenitoare ale defunctei G.A., de la care moştenise cota de 1/3 din 1/2 din imobilul în litigiu (respectiv cota de 18%), arătând că este unica fiică a defunctului Ş.S. – decedat la 12 iulie 1987, astfel că, în calitate de nepoată de frate, moşteneşte împreună cu pârâta Ş.L. – sora defunctei, cota de 1/3 pe care aceasta a avut-o în baza certificatului de moştenitor nr. 882/1974.
La data de 2 noiembrie 2005, intervenienta Ş.A.S. depune la dosar certificatul de moştenitor nr. 1945 din 15 septembrie 1995 eliberat de pe urma defunctei Ş.L.V., introdusă în cauză, decedată pe parcursul procesului la 9 august 1995, unica moştenitoare fiind intervenienta Ş.A.S. în calitate de nepoată de frate predecedat.
Prin sentinţa civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea precizată, formulată de reclamanta M.M., a admis cererea de intervenţie formulată de interveniente, a constatat că SC C.H. SA a inclus fără bază legală în capitalul social al Hotelului şi terenul în suprafaţă de 1265,60 m.p. situat în Municipiul Constanţa, a constatat că reclamanta şi intervenientele Ş.A. şi Ş.L. sunt proprietarele imobilelor, în cote de 5/6 şi respectiv 1/6.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul teren şi clădirea veche ce în prezent este Hotelul C. din Constanţa, a fost proprietatea privată a fraţilor E. şi A.G., iar în evidenţele Primăriei Constanţa şi ale Administraţiei Financiare nu există un document care să ateste trecerea în proprietatea statului a acestor imobile.
Menţiunea făcută în evidenţele Administraţiei Financiare Locale, potrivit căreia hotelul ar fi fost naţionalizat, nu a fost reţinută deoarece această menţiune trebuia însoţită de actul normativ în baza căruia s-a făcut acest transfer de proprietate.
Din relaţiile puse la dispoziţia instanţei de Primăria Constanţa, rezultă că imobilele în litigiu au fost rechiziţionate în anul 1945 şi ulterior puse la dispoziţia Comandamentului sovietic dar rechiziţia nu este o formă legală de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, ci o formă abuzivă de deposedare caracteristică regimului trecut.
S-a reţinut că pe parcursul procesului intimata nu a făcut nicio dovadă a proprietăţii legale a acestor bunuri, fiind invocate doar în notele scrise depuse după soluţionarea cauzei, prevederile constituţionale operante în anul 1948, act normativ care nu este echivalent cu act juridic de dobândire a proprietăţii pentru stat.
Rezultă fără putinţă de tăgadă că trecerea imobilelor în capitalul social al intimatei s-a făcut fără nicio bază legală, niciodată, din punct de vedere juridic, statul nefiind proprietar al acestora.
Faţă de actele de stare civilă aflate la dosar, instanţa a constatat că reclamanta este moştenitoarea bunurilor în cotă de 5/6 iar intervenientele în cotă de 1/6.
Vocaţia succesorală a reclamantei decurge din calitatea acesteia de moştenitor unic al defunctului E.G., unul din coproprietarii imobilelor iar intervenientele în calitate de moştenitoare ale defunctei G.A. – soţia lui G.A.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâta SC C.H. SA Bucureşti iar Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV –a civilă, prin Decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996 a respins ca nefondat apelul, reţinând că reclamanta M.M. a formulat o acţiune în constatare provocatorie, perfect admisibilă, iar instanţa de fond s-a pronunţat în limitele investirii sale, constatând numai că SC C.H. SA Bucureşti a inclus fără bază legală în capitalul social imobilul în litigiu, precum şi cantitatea de proprietar a reclamantei şi intervenientelor, în cote de 5/6 şi respectiv 1/6.
Rechiziţia, prin ea însăşi, nu poate constitui un titlu legal, nefiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
În speţă, nu poate opera prescripţia achizitivă, conform art. 1890 C. civ., întrucât posesia statului s-a fondat pe violenţă şi oricât timp ar trece aceasta nu poate duce la dobândirea proprietăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.H. SA Bucureşti, susţinând că: instanţele au constatat că intimatele sunt coproprietarele terenului în suprafaţă de 1265,60 m.p. şi Hotelului C. din Constanţa, deşi autorii lor nu au avut în proprietate întregul imobil ci numai 784,80 m.p. teren şi corpul vechi de clădire, corpul nou fiind construit în anul 1962 din fondurile statului pe un teren ce a aparţinut numitei E.V.; greşit s-a reţinut că imobilul nu a trecut în proprietatea statului, cu titlu legal deşi prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 a fostului Tribunal Militar Bucureşti, lui E.G. i-a fost confiscată toată averea; au fost încălcate prevederile art. 77 din Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale şi art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale conform cărora „reparaţiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială" şi respectiv „repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 se reglementează prin lege"; intimatele, având deschisă calea acţiunii în realizarea dreptului întemeiată pe art. 480 C. civ., în cauză nu se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constatare având caracter subsidiar; titlul statului a fost consolidat prin posesia utilă a imobilului peste 30 de ani, dreptul de proprietate fiind dobândit prin uzucapiune.
La termenul din 6 noiembrie 1996, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţelor din Bucureşti pentru soluţionarea cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 1607 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul declarat de SC C.H. SA Bucureşti, a casat Decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV – a civilă şi sentinţa civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a IV – a civilă şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Constanţa.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat drept temei juridic al acţiunii atât dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. cât şi cele ale art. 480 C. civ. şi a solicitat obligarea recurentei – pârâte să-i restituie întregul imobil.
Acţiunea în revendicare constituie o cerere privitoare la bunuri nemişcătoare şi se poate introduce potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ. numai la instanţa în circumscripţia căreia se află bunul.
Această competenţă teritorială, având prin excepţie caracter absolut, nulitatea hotărârii pronunţată de o judecătorie necompetentă „ratione loci" care a soluţionat în fond o atare acţiune, poate fi invocată din oficiu de către instanţa de recurs.
Capătul de cerere din acţiune privind eronata includere a imobilului în litigiu în capitalul social al SC C.H. SA, are caracter accesoriu acţiunii în revendicare, judecătoria în circumscripţia căreia se află bunul imobil revendicat fiind competentă să soluţioneze şi această cerere.
În speţă, intimatele au invocat existenţa titlului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu reprezentat de actul de donaţie nr. 2761 din 27 aprilie 1938 prin care N.G. a transmis dreptul său de proprietate asupra terenului de 784,80 m.p. din Constanţa, fiilor săi E.G. şi A.G., care au înregistrat la fosta Cameră de Comerţ Constanţa la 30 decembrie 1943, firma individuală C.
Bunul revendicat se află în posesia recurentei – pârâte SC C. SA Bucureşti care invocă propriul său titlu de proprietate HG nr. 1041 din 25 septembrie 1990 precum şi trecerea în proprietatea statului a bunului prin aplicarea pedepsei complimentare a confiscării averii, prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 a fostului Tribunal Militar Bucureşti faţă de E.G.
Greşit tribunalul a calificat juridic acţiunea ca acţiune în constatare provocatorie, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. au caracter subsidiar, intimatele au calea acţiunii în realizare, prin acţiunea în revendicare, al cărui temei juridic l-au invocat în cererea de chemare în judecată şi anume art. 480 C. civ.
Dispoziţiile art. 15 C. proc. civ., potrivit cărora în materie de societate până la sfârşitul lichidării în fapt sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal, nu sunt aplicabile în speţă.
Intimatele sunt terţi faţă de recurentă, nu se află în raporturi de drept comercial cu SC C.H. SA Bucureşti. Împrejurarea că bunul revendicat se află înscris în capitalul social al recurentei nu face incidente dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., întrucât numai prin admiterea acţiunii în revendicare bunul poate reintra în patrimoniul adevăratului proprietar, indiferent dacă posesorul este persoană fizică sau juridică. Or, acest scop îl urmăresc intimatele prin acţiunea de faţă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 2471/1997 care, în baza încheierii nr. 1246 din 4 aprilie 1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie prin care s-a dispus strămutarea judecării Dosarului nr. 2471/1997 de la Judecătoria Constanţa la Judecătoria Buzău, a dispus prin încheierea din 10 aprilie 1997 scoaterea dosarului de pe rol şi trimiterea la Judecătoria Buzău.
Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. 4599/R/1997 iar prin sentinţa civilă nr. 5132 din 19 iunie 1997 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău sub nr. 1044/1997.
La termenul din 3 noiembrie 1997, reclamanta îşi precizează acţiunea în sensul că solicită reconstituirea în natură a terenului ce urmează să-i fie predat liber de orice construcţie rămasă în urma demolării ilegale a hotelului şi obligarea pârâtei SC C.H. SA Bucureşti la plata integrală a contravalorii hotelului, arătând că nu este o modificare de acţiune ci sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta cerând valoarea obiectului „pierit" prin demolarea abuzivă.
La acelaşi termen, SC C.H. SA Bucureşti formulează cerere de chemare în garanţie a F.P.S. Bucureşti, pentru ca în cazul în care va fi admisă cererea reclamanţilor, chemata în garanţie să fie obligată să o despăgubească pentru suma la care ar fi obligată faţă de reclamante ori pentru valoarea bunurilor de care ar fi evinsă, după caz, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces (filele 15 – 24 dosar fond Tribunal Buzău).
În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 27 iulie 1995, între A.C. a salariaţilor din SC C. SA F.P.S., în baza Legilor nr. 58/1991 şi nr. 77/1994 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 387, prin care Asociaţia Contirom a cumpărat pentru şi în numele membrilor săi, 343.162 acţiuni pe care F.P.S. le deţine la SC C.H. SA în valoare nominală totală de 8.579.050.000 lei, pentru care s-a convenit preţul de 10.710.000.000 lei.
Toate aporturile F.P.S. la capitalul social, reprezentate de acţiunile ce au fost transmise prin contractul menţionat, au fost aporturi în natură, constând din terenuri, construcţii şi bunuri de inventar, care s-au aflat în proprietatea statului la momentul când, în baza Legii nr. 15/1990, s-a constituit SC C.H. SA prin HG nr. 1041 din 25 septembrie 1991.
Între bunurile reprezentând partea din capitalul social deţinută de F.P.S. s-au aflat şi imobilele ce fac obiectul acţiunii reclamantei, respectiv Hotelul C. din Constanţa şi terenul aferent acestuia în suprafaţă de 1265,60 m.p.
Prin art. 6.3 din contract, vânzătorul a atestat că deţine în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa acestuia, asumându-şi faţă de cumpărător răspunderea pentru liniştita posesie a acestora, conform art. 1336 C. civ.
Totodată, pe temeiul art. 1337 C. civ., în calitate de vânzător F.P.S. „este de drept obligat a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut".
Întrucât Hotelul C. din Constanţa şi terenul aferent acestuia, fac parte din patrimoniul SC C.H. SA – cu capital în întregime privat, F.P.S., care prin vânzarea acţiunilor sale a transmis implicit şi bunurile ce au constituit aportul său la capitalul social, urmează să răspundă pentru evicţiune în cazul în care acţiunea reclamantelor ar fi admisă, trebuind să despăgubească SC C.H. SA cu valoarea bunurilor de care ar putea fi evinsă şi/sau a sumelor la care ar fi obligată faţă de reclamante.
Instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a F.P.S. în calitate de chemat în garanţie care, prin întâmpinare, pe cale de excepţia a invocat lipsa calităţii procesuale active a SC C.H. SA care nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 387 din 14 iulie 1997 încheiat între F.P.S. în calitate de vânzător şi Asociaţia C. în calitate de cumpărător, obiectul contractului fiind vânzarea – cumpărarea pachetului de acţiuni de 33,25% din valoarea capitalului social şi SC C.H. SA Bucureşti.
A mai invocat şi excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Buzău în soluţionarea cererii de chemare în garanţie, dat fiind că potrivit art. 7 C. proc. civ. cererea se face la instanţa sediului principal al pârâtului (F.P.S. fiind persoană juridică). Pe fond a solicitat respingerea cererii întrucât în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 58/1991 modificată prin OUG nr. 15/1997, F.P.S. gestionează şi vinde, în numele statului acţiunile sau părţile sociale deţinute de stat la societăţi comerciale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acţionar în numele statului.
Prin contractul de vânzare – cumpărare încheiat de Asociaţia C., F.P.S. a înstrăinat singurul lucru asupra căruia deţinea dreptul de proprietate şi anume acţiunile deţinute la SC C.H. SA, prin contract nu s-au înstrăinat bunuri din patrimoniul societăţii.
F.P.S. poate garanta numai în ceea ce priveşte integritatea acţiunilor nu şi pentru evicţiune asupra bunurilor societăţii comerciale deoarece nu acesta era obiectul contractului.
La data de 8 decembrie 1997, pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantei cât şi a cererilor de intervenţie ca neîntemeiate şi inadmisibile, prin acţiune reclamanta solicitând „modificarea contractului de societate, a statutului şi a tuturor evidenţelor societăţii" în sensul eliminării din capitalul social al acesteia, a imobilelor ce fac obiectul litigiului, respectiv Hotelul C. şi terenul aferent din Constanţa, dar SC C.H. SA a fost înfiinţată prin HG şi nu prin contract de societate, capitalul său social şi componentele în natură ale acesteia fiind determinate prin HG nr. 1041 din 15 septembrie 1990, ceea ce excede competenţei instanţelor de drept comun pentru că admiterea cererii ar avea ca finalitate modificarea hotărârii guvernului prin care s-a constituit societatea.
Reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 111 C. proc. civ., care nu este admisibilă întrucât au calea acţiunii în realizare.
Prin acţiunea sa, reclamanta M.M. urmăreşte să aducă în masa succesorală pe care a moştenit-o de la autorul său, G.E., imobilele din litigiu, dar acesta a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 1334 din 24 mai 1950, la 25 ani de muncă silnică şi la confiscarea averii, hotărâri care nu au fost casate până în prezent şi deci bunurile nu se aflau în patrimoniul autorului său nici la data întocmirii testamentului (24 decembrie 1983) nici la data decesului acestuia (24 noiembrie 1988), motiv pentru care reclamanta, în calitatea sa de legatar universal, nu poate revendica bunuri ce nu se aflau în patrimoniul autorului său la data deschiderii succesiunii, neavând calitate procesuală activă.
Hotelul C. din Constanţa a fost rechiziţionat în anul 1945 pentru folosinţa Comisiei Aliate de Control şi apoi a Comandamentului Sovietic iar în anul 1949, prin sentinţa nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti s-a confiscat acest bun trecând în proprietatea statului şi aşa se explică faptul că el nu apare nominalizat în anexele Decretului nr. 92/1950.
Acţiunea reclamantei este în principiu inadmisibilă pentru că situaţia unor astfel de imobile precum cel din litigiu, nu a fost încă reglementată printr-o lege specială, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 58/1991 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992.
Începând cu anul 1945 când hotelul a fost rechiziţionat, statul a exercitat o posesie utilă, dobândind dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, ştiut fiind că şi o posesie de rea-credinţă are ca efect dobândirea dreptului de proprietate, dacă durează 30 de ani, conform art. 1890 C. civ.
Deşi din documentele existente rezultă, pe de o parte, că autorii reclamantei au dobândit prin actul de donaţie din 1938 un teren în suprafaţă de 738,80 m.p., iar pe de altă parte că actualul hotel este format din două corpuri, unul construit de autorii acesteia în anul 1938 iar celălalt construit din fondurile statului în anul 1962, prin acţiune, reclamanta şi intervenientele solicită să li se recunoască dreptul de proprietate asupra întregului teren pe care este amplasat, în suprafaţă de 1265,60 m.p. şi asupra întregului imobil.
Cu privire la cota revendicată de interveniente reprezentând 17% din dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiei, pârâta consideră că şi aceasta a trecut în proprietatea statului prin efectele Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 care prevede că „bunurile rechiziţionate până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării", întregul hotel fiind rechiziţionat în anul 1945.
La soluţionarea cauzei, instanţa urmează a avea în vedere că urmare privatizării societăţii, salariaţii acesteia au preluat participaţia statului la capitalul social al societăţii, care includea şi imobilele din litigiu şi în acestea condiţii, admiterea acţiunii ar avea ca efect prejudicierea salariaţilor care ar pierde un număr de acţiuni echivalent cu valoarea imobilelor în litigiu.
La data de 8 decembrie 1997 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, numiţii P.C.T. şi P.G.C.N. solicitând să se constate că ei sunt moştenitorii legali ai defunctului G.E.A., fostul proprietar al Hotelului C. Constanţa şi al terenului aferent şi să se respingă acţiunea reclamantei M.M. care nu are vocaţie succesorală cu privire la aceste imobile şi să fie admisă cererea lor în revendicarea celor două imobile ce au aparţinut autorului lor, să fie anulat certificatul de moştenitor nr. 235 din 10 martie 1989.
În motivarea cererii, au arătat că sunt moştenitorii legali ai defunctului E.A.G., decedat la 24 noiembrie 1988, fiind rude de gradul patru (veri primari) ai defunctului care la data decesului, nu a avut alte rude de grad succesibil.
În lipsa altor moştenitori de gradul I – III, întrucât mama acestora P.C.E.M. a fost soră cu G.A.G.A., mama lui G.A.E., intervenienţii sunt veri primari şi în această calitate au vocaţie la succesiunea acestuia.
Precizează că au acceptat în termenul legal succesiunea acestuia prin declaraţiile făcute în acest sens la notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti la data de 11 mai 1989.
Deşi înainte de moarte, autorul a făcut un testament pe numele reclamantei M.M., prin care i-a lăsat toate bunurile sale mobile şi imobile, instituind-o legatară universală, consideră că aceasta nu are vocaţie succesorală la imobilele din litigiu întrucât bunurile nu făceau parte din patrimoniul lui G.E.A. la data decesului acestuia, fiind confiscate prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 şi în calitatea sa de legatară, reclamanta nu are dreptul la bunuri care nu se aflau în patrimoniul testatorului la data deschiderii succesiunii.
Totodată, certificatul de moştenitor nr. 235 din 10 martie 1989 este lovit de nulitate întrucât ultimul domiciliu al defunctului nu a fost indicat corect de reclamantă, tocmai pentru a evita dezbaterea succesiunii defunctului în contradictoriu şi cu intervenienţii.
În şedinţa publică din 8 decembrie 1997, instanţa de fond dispune citarea în cauză, în calitate de intervenienţi a numiţilor P.C.T. şi P.G.C.N.
Tribunalul Buzău prin sentinţa civilă nr. 143 din 15 iunie 1998 a respins acţiunea principală formulată de reclamanta M.M. cât şi cererile de chemare în garanţie şi de intervenţie, constatând apărarea pârâtei şi pe cale de excepţie, întemeiată.
In stanţa de fond a reţinut că autorul reclamantei G.E. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, secţia a I-a, la 15 ani închisoare pentru crimă de înaltă trădare şi la confiscarea averii, averea incluzând şi imobilul – Hotelul C. Constanţa şi terenul aferent, care a fost preluat efectiv de stat. Cât priveşte cota de 17% a autorului intervenientelor Ş.A.S. şi Ş.V., acestea s-ar afla în stare de indiviziune cu statul, urmând calea ieşirii din indiviziune.
Pe de altă parte, imobilul a fost rechiziţionat în timpul războiului, iar conform Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 „bunurile rechiziţionate până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării", adică în luna aprilie 1945, chiar dacă este vorba de cota de 83% ce s-ar cuveni reclamantei şi intervenienţilor P. sau de 17% ce s-ar cuveni intervenientelor Ş.
Ca urmare, acţiunea în revendicare şi despăgubiri este nefondată şi pe cale de consecinţă sunt nefondate şi cererile de intervenţie şi chemare în garanţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta M.M.S. şi intervenienţii P.C.T., P.G.C.N., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 5241/1998.
Reclamanta, prin apelul formulat critică sentinţa pe motive de netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de pârâtă deşi au fost puse în discuţia părţilor, şi analizând pe fond acţiunea a reţinut greşit că este neîntemeiată.
Susţine că cele două hotărâri penale de condamnare a autorului său şi de confiscare a averii nu au avut ca efect pierderea proprietăţii bunului revendicat în proporţie de 83%.
În realitate, cota din imobil ce se pretinde a fi fost confiscată nu reprezintă 83% întrucât, la data aplicării pedepsei confiscării cota defunctului G.E. era de 50% (atât cât a primit de la tatăl său prin actul de donaţie depus la dosarul cauzei) restul până la 83% reprezintă dreptul defunctului dobândit după condamnare, în calitate de succesor al fratelui său G.A. şi al mamei sale G.A., aşa cum rezultă din certificatele de moştenitor anexate acţiunii.
Dar, confiscarea dispusă prin hotărârile penale nu a produs efectele pretinse de instanţă, pentru că nu a fost executată. În dosar nu se află dovezi ale procedurii de executare a confiscării care ar fi trebuit să fie Ordonanţa pronunţată de către procurorul delegat de pe lângă Parchetul instanţei care a judecat cauza, sesizarea judecătoriei competente ca organ de executare, sesizarea organelor financiare care participă la inventariere şi procesul – verbal ca act final de preluare a bunurilor confiscate.
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că imobilul a figurat în toate actele în patrimoniul statului, dimpotrivă din actele dosarului şi anume în referatul Comisiei de aplicare a HG nr. 834/1991 din 15 februarie 1994 se menţionează că imobilul „a aparţinut înainte de război proprietăţii private trecând apoi în proprietatea statului printr-o modalitate necunoscută, iar după aceea a fost transmis la ICL Constanţa – IHR Mamaia şi prin intermediul SC L. SA la SC C.H. SA".
De asemenea, RA C.U. Constanţa comunică reclamantei cu adresa din 26 aprilie 1994 „referitor la situaţia juridică a Hotelului C., nu dispune de date referitoare la trecerea lui în proprietatea statului" iar Administraţia Financiară a Municipiului Constanţa prin adresa din 24 februarie 1994, verificând poziţia matricolă 211 pe perioada 1942 – 1948 şi descriind în detaliu Hotelul C. conchide că „în prezent la matricola 211 apare înscrisul „naţionalizat" fără a se specifica baza legală".
Or, dacă imobilul ar fi fost confiscat, menţiunea corespunzătoare ar fi fost înscrisă în evidenţele fiscale, nu numai pentru că organele fiscale au cooperat la executarea confiscării, dar şi pentru că aveau obligaţia legală să radieze imobilul din evidenţele fiscale cu menţiunea „confiscat".
Filiala Arhivelor Statului Constanţa prin adresa din 3 iunie 1992 precizează că „din septembrie 1944 hotelul a fost rechiziţionat şi ocupat parţial de Comandamentul Sovietic. La 18 aprilie 1948 o adresă a hotelului face cunoscut C.A.S. Constanţa că imobilul a fost preluat de stat la 26 februarie 1948 (fără să se menţioneze actul de preluare) şi şi-a schimbat numele în Hotel R.
Din aceste acte nu rezultă ca temei legal al trecerii hotelului în proprietatea statului, confiscarea, pentru că la data deposedării samavolnice a proprietarilor, hotărârea prin care s-a aplicat lui E.G. pedeapsa confiscării averii, nu se pronunţase (sentinţa penală nr. 779 s-a pronunţat la 26 mai 1949 iar Decizia nr. 1334 la 24 mai 1950).
În ceea ce priveşte cota de 17% ce revine intervenientei Ş.A.S. în calitate de succesoare a defunctului A.G., instanţa reţine că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 în virtutea căruia imobilul ar fi trecut în proprietatea statului. Pe acest act se află menţiunea „Nu se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România".
Lipsa publicării actului normativ, îl face inaplicabil, fiind lipsit de efecte juridice. În consecinţă, Decretul nr. 511/1955 nu poate constitui titlu pentru trecerea în proprietatea statului a cotei de 17% din imobil, aşa cum reţine instanţa.
Pe de altă parte, acest act normativ este inaplicabil deoarece anulează conţinutul noţiunii de rechiziţie, care este o măsură vremelnică prin care se pune la dispoziţia unor organe determinate ale statului anumite bunuri spre folosinţa temporară şi în scopuri expres prevăzute de lege.
Apelanţii – intervenienţi P., prin apelul formulat au criticat sentinţa pe motive de netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că imobilul din litigiu a fost preluat de stat din patrimoniul autorului lor, în mod abuziv şi fără titlu, nefiind inclus în lista imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 iar în ceea ce priveşte susţinerea pârâtei că imobilul a trecut în proprietatea statului prin efectul sentinţei penale de confiscare, că nu s-a făcut dovada că pedeapsa confiscării averii a fost pusă în executare.
Există o contradicţie evidentă între ceea ce a reţinut instanţa în legătură cu temeiul legal al trecerii imobilului în proprietatea statului şi documentele oficiale emise de autorităţile administraţiei publice din Constanţa.
Deşi prin cererea formulată, intervenienţii au solicitat să li se recunoască calitatea de moştenitori legali ai defunctului G.E.A. – fostul proprietar al hotelului şi să se anuleze certificatul de moştenitor al reclamantei instanţa nu s-a pronunţat asupra acestor cereri.
Intimatul – chemat în garanţie F.P.S. a formulat întâmpinare la cererile de apel, solicitând scoaterea din cauză pentru lipsa calităţii sale procesual pasive întrucât reclamanta şi intervenienţii au revendicat imobilul iar F.P.S. nu a fost niciodată proprietarul acestor bunuri. Conform art. 9 din OUG nr. 88/1997, atribuţia principală a F.P.S. este vânzarea acţiunilor deţinute de stat şi nu asupra bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale.
În ceea ce priveşte chemarea sa în garanţie, pe cale de excepţie a invocat lipsa calităţii procesuale active a SC C.H. SA dat fiind că în contractul de vânzare – cumpărare acţiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 părţi sunt F.P.S. şi Asociaţia C., deci SC C.H. SA este terţ faţă de acest contract şi în virtutea principiului relativităţii efectelor contractului, pârâta nu poate invocat clauzele acestui contract pentru a formula o cerere de chemare în garanţie.
Pe fond susţine că în mod eronat pârâta SC C.H. SA pretinde că F.P.S. ar fi înstrăinat prin contractul nr. 387/1995 odată cu acţiunile şi o parte din bunurile aflate în patrimoniul societăţii, dovedind o inexplicabilă confuzie a două noţiuni diferite, aceea de „patrimoniul societăţii" constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii, cuprinzând şi elementele concrete precum bunurile societăţii şi „capitalul social" ce reprezintă expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Din conţinutul contractului reiese că lucrul vândut este alcătuit din acţiuni pentru care vânzătorul garantează cumpărătorului că nu există drepturi aparţinând terţilor asupra acestor acţiuni, conform art. 1336 şi art. 1337 C. civ. şi nu bunuri din patrimoniul societăţii care sunt şi rămân în proprietatea sa indiferent dacă acţiunile societăţii se înstrăinează către diferite persoane fizice sau juridice.
Intimata – pârâtă SC C.H. SA, prin întâmpinare la apelurile declarate de reclamantă şi intervenienţi, a susţinut că sunt nefondate consideraţiile apelantei – reclamante privind neregularităţile de ordin procedural pe care le-ar fi comis instanţa de fond în legătură cu soluţionarea excepţiilor invocate de SC C.H. SA, întrucât excepţiile ridicate de părţi au fost discutate în şedinţa din 15 iunie 1998, când instanţa a rămas în pronunţare asupra lor.
Din considerentele sentinţei rezultă că excepţia admisă de instanţă este aceea prevăzută de art. 166 C. proc. civ., respectiv excepţia puterii lucrului judecată raportată la sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 – definitivă, excepţie invocată de SC C. SA prin întâmpinare. Cum sentinţa de condamnare nu a fost casată pe calea unui recurs în anulare, instanţa în mod legal a considerat că acea sentinţă constituie un titlu legal al statului asupra imobilului şi se bucură de autoritatea lucrului judecat.
Cu privire la criticile aduse sentinţei pe considerentul că sentinţa penală prin care autorul reclamantei a fost condamnat la confiscarea averii nu a fost pusă în executare, le consideră, de asemenea, neîntemeiate, întrucât, la data pronunţării sentinţei, hotelul se afla în folosinţa şi administrarea statului ca urmare a rechiziţionării lui în anul 1945 şi nu a mai fost necesară procedura punerii în posesie a statului asupra bunului devenit, prin efectul sentinţei respective, proprietatea sa.
Aşa fiind, consideră că pe date rămânerii definitive a sentinţei de condamnare la confiscarea averii a autorului apelantei – reclamante, a avut loc o intervertire a titlului prin care statul deţinea şi administra hotelul, adică titlul decurgând din actul de rechiziţie s-a schimbat în titlu de proprietate.
Prin Decizia civilă nr. 62 din 20 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. 5241/42/1998 s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecăţii apelului, reiterată de pârâta SC C.H. SA Bucureşti şi de intervenienta Asociaţia C.
S-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată de pârâta SC C.H. SA Bucureşti şi intervenienta Asociaţia C. S-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei; s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii apelului, excepţie invocată de intervenienta A.I.M. S-a respins ca fiind lipsită de interes, cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA Bucureşti, formulată de intervenientă. S-a mai luat act că prin declaraţia autentificată sub nr. 1026 din 4 aprilie 2006 intervenientele B.M. – moştenitoarea intervenientului defunct P.C.P., P.C. şi P.D.R. – moştenitoarele P.G.C.N., au renunţat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acţiunilor judecătoreşti promovate şi continuate de autorii lor, P.C.T. şi P.G.C.N.
S-a admis apelul declarat de reclamanta M.S.M., împotriva sentinţei civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta SC C.H. SA Bucureşti, intervenienţii Asociaţia C. PAS Bucureşti, P.C.T., decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de moştenitoarea B.M., P.G.C.N., decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de moştenitoarele P.C. şi P.D.R., Ş.A.S., A.I.M. şi chematul în garanţie A.V.A.S. Bucureşti şi, în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa şi pe fond instanţa a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. şi cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, formulată de intervenienta Ş.A.S. A obligat pârâta SC C.H. SA Bucureşti să restituie reclamantei şi intervenientei terenul în suprafaţă de 788,847 m.p. stabilită conform calculelor, amplasat în intravilanul Municipiului Constanţa, şi poziţionat pe „Planul de situaţie Anexa 5" de raportul de expertiză topo P.D., teren aflat pe conturul pct. 1 – 2 – 18 – 12 – 13 – 14 – 15 – 17 – 1, filele 1265 – 1270 dosar apel.
A fost obligată pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei M.S.M. şi intervenientei Ş.A.S. suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii Hotel C. demolată, care s-a aflat pe terenul de 788, 847 m.p. conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I. – fila 1132 – 1156 dosar apel. A fost obligată pârâta SC C.H. SA Bucureşti să plătească reclamantei M.S.M. cheltuieli de judecată, în sumă totală de 8.700 lei. S-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive invocată de chemata în garanţie A.V.A.S. S-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC C.H. SA Bucureşti, în formularea cererii de chemare în garanţie, invocată de A.V.A.S.
S-a admis cererea de intervenţie accesorie, în interesul pârâtei SC C.H. SA Bucureşti, formulată de intervenienta Asociaţia C., în cadrul cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S.
S-a admis cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. succesor legal al A.P.A.P.S. şi F.P.S., formulată de pârâta SC C.H. SA Bucureşti şi de intervenienta accesorie Asociaţia C. A obligat chemata în garanţie A.V.A.S. să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA Bucureşti şi intervenienta Asociaţia C. cu sumele de 11.138.271 lei reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii demolate - Hotel C. din Municipiul Constanţa, şi 12.200 lei cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă şi intervenientă pe tot parcursul procesului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Cu privire la cererea reiterată de pârâta – intimată SC C.H. SA şi intervenienta Asociaţia C., pentru suspendarea judecării apelului pe motiv că reclamanta a introdus o acţiune cu acelaşi obiect la Tribunalul Bucureşti, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, se reţine că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă deoarece:
Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
Practica judecătorească a instanţei supreme a stabilit că suspendare, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un drept exclusiv al persoanei îndreptăţite, neputând fi dispusă din oficiu sau la cererea unei alte persoane.
Numai la cererea reclamantului din acţiunea în revendicare a imobilului preluat abuziv de stat se poate suspenda judecata, dat fiind că acest text de lege instituie o posibilitate de opţiune liberă pentru cei ce au formulat anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 acţiuni în justiţie, fiind greşit să se considere că textul ar institui o obligaţie generală în sensul suspendării acţiunilor în curs ori renunţării la judecata acestora.
În speţă, reclamanta şi intervenienta au optat pentru continuarea judecării prezentei cauze pornită pe calea dreptului comun, exercitându-şi dreptul exclusiv în acest sens, motiv pentru care admiterea cererii de suspendare formulată de altă parte decât reclamanta ar încălca textul de lege, principiul disponibilităţii dar şi dreptul la un proces echitabil.
De altfel, pe parcursul soluţionării apelului, pârâta a mai formulat o cerere de suspendare a judecării apelului la data de 11 ianuarie 2008, cerere respinsă prin încheierea din 8 februarie 2008, cu motivarea că acesta nu are calitatea să solicite suspendarea în baza dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţie invocată de pârâta SC C.H. SA şi Asociaţia C., se reţine că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, deoarece:
Intimatele susţin că pentru a obţine restituirea imobilului confiscat sau contravaloarea acestuia, reclamanta trebuia să formuleze împotriva Statului Român acţiune având ca obiect întoarcerea executării pe temeiul dispoziţiilor art. 311 şi art. 4041 C. proc. civ., iar nu acţiune în revendicare împotriva terţului dobânditor.
Din motivarea excepţiei, ar rezulta mai degrabă că ar fi vorba de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei împotriva căreia s-a îndreptat reclamanta cu prezenta acţiune în revendicare, decât de excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
Nu se poate susţine că o acţiune în revendicare este inadmisibilă, temeiul unei astfel de acţiuni fiind prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ. ce reprezintă dreptul comun în materia revendicării, temei invocat şi de reclamantă în prezenta acţiune.
Acţiunea în revendicare este consacrată de C. civ. prin prevederile art. 480 iar principiile înscrise în aceste texte au fost concretizate de jurisprudenţă în definiţia acţiunii în revendicare ca fiind acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.
În doctrină, revendicarea a fost definită ca o acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găseşte.
Dat fiind că pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat şi care aveau altă destinaţie decât cea de locuinţă, nu existau prevederi legale speciale, care să reglementeze situaţia lor juridică, prezenta acţiune în revendicare introdusă în anul 1994 este admisibilă.
Caracterul admisibil al unei astfel de acţiuni în revendicare a fost consacrat şi prin prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, respectiv: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Pe de altă parte, pârâta are calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare formulată de reclamantă şi intervenientă, întrucât deţine imobilul a cărui restituire se cere, optându-se pentru această acţiune şi nu pentru o acţiune în despăgubiri împotriva statului.
Pârâta SC C.H. SA, prin întâmpinarea formulată la instanţa de fond – Tribunalul Buzău – fila 31 – a invocat şi alte excepţii, dar cum ele nu au mai fost reiterate şi în apel, pentru a fi puse în discuţia părţilor, nu pot fi analizate de instanţă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, raportată la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocată de intervenienta A.I.M., se reţine că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, deoarece:
Prin notele depuse în apel pentru termenul din 20 aprilie 2007 – fila 500 dosar apel, intervenienta a invocat această excepţie susţinând că Legea nr. 213/1998 stabileşte că numai succesorii pot formula cereri pentru revendicarea imobilelor preluate fără titlu iar reclamanta nu este succesor, nefiind rudă sau soţie supravieţuitoare a foştilor proprietari şi oricum, la data testării în 1983, testatorul nu avea posesia imobilului, deoarece averea lui fusese confiscată prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949.
Reclamanta îl reprezintă pe G.E.A. în limita legatului transmis, în limita bunurilor stabilite prin Certificatul de moştenitor nr. 235/1989, fiind străină de imobilul în litigiu.
Netemeinicia acestei suţineri este determinată de interpretarea greşită a noţiunii de „succesori" făcută de intervenientă.
„Succesor" este persoana care, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui act de liberalitate mortis causa, dobândeşte drepturi şi obligaţii de la o altă persoană pe care o moşteneşte.
Succesorul poate fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.
În primul caz, succesorul dobândeşte în principiu totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale autorului său, considerate ca o universalitate juridică.
Succesorul cu titlu universal se distinge prin aceea că dobândeşte de la autorul său o fracţiune determinantă din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acestuia, considerate ca o universalitate juridică. El beneficiază de drepturile şi răspunde pentru obligaţiile antecesorului său numai în limitele fracţiunii în care beneficiază şi răspund şi succesorii universali.
Succesorul cu titlu particular este acela care dobândeşte de la autorul său unul sau mai multe bunuri determinate fiind ţinut în principiu numai de obligaţiile pe care autorul său le avea cu privire la bunul în cauză.
Potrivit art. 644 C. civ. „proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune".
În speţă, testamentul autentificat sub nr. 15.167 din 24 decembrie 1983 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 Bucureşti se referă la universalitatea bunurilor mobile şi imobile de orice natură ce au aparţinut testatorului G.E.A. până la deces, precum şi la universalitatea oricăror altor bunuri mobile şi imobile, de orice natură, ce pot fi acordate prin legi şi dispoziţii speciale emise ulterior decesului.
Calitatea de moştenitor a reclamantei a fost stabilită prin certificatul de moştenitor nr. 235 din 10 martie 1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucureşti şi confirmată prin sentinţa civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369/2006 a Curţii de Apel Bucureşti.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii apelului, excepţie invocată de intervenienta A.I.M., se reţine că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, deoarece:
Prin motivele depuse în apel, pentru termenul din 8 februarie 2008 – fila 827 dosar apel, intervenienta A.I.M. a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului, întrucât reclamanta şi intervenienta Ş.A.S. au ales judecata pe calea Legii nr. 10/2001, având libera alegere între legea veche sau cea nouă.
Aplicarea Legii nr. 10/2001 – lege specială este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 – art. 481 C. civ.) care este legea generală.
Susţine că imobilul din litigiu, fiind în domeniul privat, reclamanta trebuia să promoveze o acţiune în anularea înstrăinării, în termenul de prescripţie de un an, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, dar cum reclamanta nu a formulat o astfel de acţiune în termenul de prescripţie, nu mai poate revendica imobilul, indiferent dacă acesta a fost preluat cu sau fără titlu.
Această susţinere este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o posibilitate de opţiune liberă pentru cei ce au formulat anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 acţiuni în justiţie, fiind greşit să se considere că textul ar institui o obligaţie generală în sensul suspendării acţiunilor în curs, ori renunţării la judecata acestora.
Reclamanta a optat pentru acţiunea în revendicare şi a preferat continuarea judecării acestei acţiuni formulată pe calea dreptului comun.
Este neîntemeiată şi susţinerea că apelul este inadmisibil, pentru faptul că Ş.A.S. nu a promovat apel, dat fiind că reclamanta şi intervenienta sunt coproprietarele imobilului din litigiu iar potrivit art. 48 alin. (2) C. proc. civ. dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi.
Cu privire la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.I.M., urmează a fi respinsă deoarece:
Potrivit art. 49 alin. (1) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.
Intervenienta nu justifică un interes propriu şi legitim întrucât nu are calitatea de moştenitor al defuncţilor G.E.A. şi G.A.
În baza testamentului autentificat sub nr. 15167/1983 şi a certificatului de moştenitor nr. 235/1989, reclamanta – apelantă M.S.M., în calitate de legatar universal, este unica moştenitoare a defunctului G.E.A., calitate în care a dobândit cota de ˝ din dreptul de proprietate asupra imobilului (cotă ce aparţine autorului său în calitate de coproprietar) şi cota de 1/3 dobândită de G.E.A.prin moştenire de la G.A. şi de la G.A.G.A.B.
Ş.A.S. vine (prin retransmitere) la succesiunea defunctului G.A., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 882 din 26 iunie 1974, certificatul de moştenitor nr. 369 din 22 februarie 1995 şi din certificatul de moştenitor nr. 1945 din 13 septembrie 1995, dobândind în această calitate cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă a fost confirmată valabilitatea testamentului autentificat sub nr. 15167/1983 şi a certificatului de moştenitor nr. 235/1989, instanţa reţinând că prin instituirea reclamantei M.S.M. ca legatară universală a defunctului G.E.A., a operat o exheredare implicită totală a persoanelor cu vocaţie legală la moştenire, nerezervatari, respectiv a reclamanţilor din acea cauză, P.C.T. şi P.G.C.N. – veri primari cu defunctul.
S-a reţinut că aceeaşi exheredare a operat şi în ceea ce o priveşte pe defuncta G.M.M. (autoarea intervenientei A.I.M.) care era verişoară primară cu defunctul, astfel că intervenienta nu a putut dobândi prin retransmitere, vreunul din drepturile aflate în patrimoniul succesoral al defunctului G.E.A. – autorul reclamantei.
Pe de altă parte, intervenienta nu are nici vocaţie proprie la succesiunea acestuia, fiind rudă de grad V – nepoată de verişoară primară, întrucât art. 675 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 319/1944 limitează vocaţia la succesiune a colateralilor ordinari până la gradul IV inclusiv.
Sentinţa civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de A.I.M., P.C.T. şi P.G.C.N., şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369 din 18 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de A.I.M. – filele 379 – 385 dosar apel.
Cu privire la cererea de intervenţie în nume propriu formulată la instanţa de fond de către P.C.T., decedat pe parcursul procesului, moştenitoare fiind B.M. şi P.G.C.N. – decedat pe parcursul procesului – moştenitoare fiind P.C. şi P.D.R., urmează a se lua act că prin Declaraţia autentificată sub nr. 1036 din 4 aprilie 2006 de SC M. – Birou Notarial, intervenientele B.M., P.C. şi P.D.R. au renunţat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A. decedat la data de 24 noiembrie 1998, cu ultimul domiciliu în Municipiul Bucureşti, considerând inoportună continuarea acţiunilor judecătoreşti promovate şi continuate de autorii lor, respectiv, P.C.T. şi P.G.C.N. – filele 386 – 388 dosar apel.
Curtea, examinând apelul formulat, constată că este nefondat şi urmează a fi admis, motivarea instanţei de fond fiind netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente:
1. Calitatea procesuală activă a reclamantei şi intervenientei Ş.A.S.:
În promovarea prezentei acţiuni în revendicare şi despăgubiri, reclamanta M.S.M. are calitate procesuală activă, fiind succesoarea în drepturi a defunctului G.E.A. – decedat la 24 noiembrie 1988, coproprietar al imobilului din litigiu, în baza testamentului autentificat sub nr. 15.161 din 24 decembrie1983 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, ce se referă la universalitatea bunurilor mobile şi imobile de orice natură ce au aparţinut defunctului şi a certificatului de moştenitor nr. 235 din 10 martie 1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucureşti.
Calitatea de moştenitor a reclamantei a fost confirmată prin sentinţa civilă nr. 1771 din 20 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea completată formulată de reclamanţii P.G.C.N. şi P.C.T. - intervenienţii din prezenta cauză, şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta A.I.M. împotriva pârâtei M.S.M., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a testamentului autentificat sub nr. 15167/1983, a certificatului de moştenitor nr. 235/1989 şi constatarea calităţii lor de moştenitori legali ai defunctului G.E.A.
Sentinţa nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369 din 13 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de A.I.M. împotriva Deciziei civile nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis recursul declarat de B.M., P.D.R. şi P.C., s-a anulat în parte sentinţa civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti şi luându-se act de renunţarea reclamantelor la drept, conform art. 247 C. proc. civ. s-a respins acţiunea.
De asemenea şi intervenienta Ş.A.S. are calitate procesuală activă, fiind coproprietară cu reclamanta, în calitate de moştenitoare prin retransmitere a defunctului G.A.
Astfel, la cererea reclamantei a fost introdusă în cauză numita Ş.L.V. – coproprietară, ca unică succesoare a sorei sale G.A.
La data de 3 noiembrie 1994, Ş.A.S. formulează cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei, arătând că împreună cu pârâta introdusă în cauză Ş.L.V., sunt unicele moştenitoare ale defunctei G.A. prin retransmitere, conform certificatului de moştenitor nr. 379/1990 asupra cotei de 1/3 pe care aceasta a avut-o în baza certificatului de moştenitor nr. 881/1974.
La data de 9 august 1995 a decedat pârâta Ş.L.V., unica moştenitoare fiind intervenienta Ş.A.S. conform ceertificatului de moştenitor nr. 1945 din 15 septembrie 1995.
2. Dovada dreptului de proprietate al autorilor
Imobilul din litigiu a fost dobândit de autorii reclamantei şi intervenientei Ş.A.S., după cum urmează:
Terenul, în suprafaţă de 784,80 m.p. situat în Municipiul Constanţa, a fost donat de G.N., fiilor săi G.E.A. şi G.A. prin actul de donaţie autentificat de Tribunalul Constanţa la 11 aprilie 1938 şi trecut în Registrul de transcripţiuni sub nr. 2761 din aceeaşi dată.
Pe acest teren s-a construit de către fraţii E. şi A.G. aripa veche a hotelului compusă din subsol, parter şi 5 etaje în care au fost amenajate 90 camere de hotel.
În registrul Camerei de Comerţ Constanţa a fost înmatriculată sub nr. 4943/1938 firma individuală G.H.R. Constanţa, care se radiază la data de 30 decembrie 1943 şi se înregistrează sub nr. 765 ca firmă colectivă Fraţii E. şi A.G. – exploatare hotel, având emblema C.
3. Preluarea fără titlu a imobilului de către stat.
În mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, reţinând că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, dimpotrivă, nu există un titlu legal, preluarea fiind abuzivă.
Astfel:
În anul 1945, hotelul a fost pus la dispoziţia „Comisiei Aliate de Control fiind rechiziţionat, iar în anul 1946 a fost pus la dispoziţia Comandamentului Sovietic.
După retragerea armatelor sovietice în anul 1948, imobilul nu a mai revenir proprietarilor de drept, ci a fost predat în administrarea unei societăţi hoteliere de stat, sub numele Hotel R. ulterior Hotel C.
a) Instanţa de fond face trimitere la rechiziţionarea imobilului iar conform Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 „bunurile rechiziţionate până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării".
Dar, rechiziţia, nu reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de proprietate, aşa cum rezultă din Legea nr. 139/1940 privind tranziţia.
Practica judecătorească a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „Statul nu are titlu valabil pentru imobilele intrate în proprietatea sa prin ordin de rechiziţie, întrucât, potrivit dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 139/1940 şi Legea nr. 439/1945, imobilele nu se puteau rechiziţiona decât în folosinţă, iar rechiziţionarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval determinat. Ca atare, potrivit actelor normative mai sus menţionate, rechiziţia nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat" (Decizia nr. 1371 din 7 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Pe de altă parte, Decretul nr. 511/1955 nu poate fi considerat temei legal al preluării imobilului de către stat, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 1 din decret, respectiv ca bunurile să fie rechiziţionate până la data emiterii decretului, în temeiul unor acte normative menţionate în decret, pentru a se considera intrate în proprietatea statului pe data rechiziţionării lor.
În speţă, rechiziţionarea nu s-a făcut în baza unui act normativ şi ca urmare nu sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 511/1995 iar statul nu a devenit proprietar.
Această situaţie rezultă din actele aflate la dosar, respectiv:
Potrivit adresei din 26 aprilie 1994, R.A. C.U. Constanţa (regie de administrare a fondului locativ Constanţa) menţionează: „Referitor la situaţia juridică a Hotelului C., vă comunicăm că nu dispunem de date referitoare la trecerea lui în proprietatea statului".
Administraţia Financiară a Municipiului Constanţa, prin adresa din 24 februarie 1994, verificând poziţia matricolă 211 pe perioada 1942 – 1948, descrie în detaliu Hotelul C. şi precizează că „în prezent la matricola nr. 211 apare înscris „naţionalizat" fără a se specifica baza legală în care a fost făcută această notificare".
Cu adresa din 12 aprilie 1994, Administraţia Financiară a Municipiului Constanţa, cu referire la situaţia juridică a hotelului, face cunoscut că „până în anul 1948 a fost ocupat de ruşi, în prezent apărând înscrisul „naţionalizat" fără a se specifica baza legală în care a fost făcută această notificare".
Filiala Arhivelor Statului Constanţa, prin adresa din 3 iunie 1992 informează în legătură cu situaţia hotelului „din septembrie 1944, hotelul a fost rechiziţionat şi ocupat parţial de Comandamentul Sovietic (KEC). La 18 aprilie 1948 o adresă a hotelului face cunoscut C.A.S. Constanţa că imobilul a fost preluat de stat la 26 februarie 1948 (fără să se menţioneze actul de preluare) şi şi-a schimbat numele în Hotel R. (cu precizarea care se regăseşte în multe acte – R. – Hotel de Stat de Lux".
În niciunul din aceste înscrisuri aflate la dosar nu este precizat actul normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, motiv pentru care nu se poate reţine că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 511/1955.
Un alt motiv pentru care acest decret nu constituie un titlu pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, este şi acela că decretul nu a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, condiţie obligatorie pentru orice act normativ în vederea producerii de efecte juridice.
b) Instanţa de fond face trimitere şi la măsura confiscării averii autorului reclamantei şi intervenientei, ca fiind titlu pentru preluarea imobilului de către stat.
Prin sentinţa penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, autorul reclamantei, G.E., a fost condamnat la 25 de ani închisoare pentru crimă de înaltă trădare şi la confiscarea averii, în care a fost inclusă şi cota de 50% din imobilul în litigiu.
Această măsură însă nu a fost executată, neexistând nici o dovadă în acest sens.
Procedura de executare a confiscării ar fi trebuit îndeplinită începând cu ordonanţa pronunţată de către procurorul delegat de pe lângă Parchetul instanţei care a judecat cauza, continuând cu sesizarea judecătoriei competente ca organ de executare, sesizarea organelor financiare care participă la inventariere şi încheierea procesului-verbal ca act final de preluare a bunurilor confiscate.
Dovezile acestei proceduri se depuneau la dosarul cauzei, iar în dosarul de faţă nu există aceste dovezi.
În prezent, măsura confiscării averii nu poate fi considerată drept titlu pentru preluarea imobilului de către stat, deoarece Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a pronunţat Decizia penală nr. 3208 din 8 decembrie 1998 prin care a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti, secţia I, Deciziei nr. 1334 din 24 mai 1950 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie şi în baza art. 2 pct. 2 lit. A), raportat la art. 10 lit. D) C. pen., a achitat pe inculpatul G.E. pentru infracţiunea prevăzută de art. 191 C. pen. anterior şi a înlăturat măsura confiscării averii – fila 69 dosar apel.
4. Ineficienţa titlului în baza căruia pârâta deţine imobilul
Prin HG nr. 1041 din 25 septembrie 1991 privind înfinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism, a fost înfiinţată SC C.H. SA Bucureşti şi constituie actul în baza căruia Hotelul C. din Constanţa a fost inclus în patrimoniul societăţii.
HG nr. 1041/1990 a fost dată în aplicarea Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, care prevede în art. 20 alin. (2) că „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu acest titlu".
Dar, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu pot constitui temeiul juridic al unui drept de proprietate asupra imobilului în cauză, pentru că imobilul nefiind trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, nu intră în categoria acelora care au fost înglobate în patrimoniul societăţilor comerciale nou create.
Acest act normativ nu putea avea ca domeniu de aplicare, din acest punct de vedere, decât imobilele asupra căruia statul avea un titlu de proprietate legal, deci valabil.
În acest sens este şi concluzia Curţii Constituţionale a României, care, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 31/1990 a pronunţat Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995 în sensul următor: „cât priveşte cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăţilor comerciale respective, a unor bunuri care anterior nu au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a şti dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, chestiunea de a şti dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societăţii comerciale, este de competenţa instanţei judecătoreşti.
Examinând această problemă, instanţa va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui temei legal, o asemenea dobândire a proprietăţii nu a avut loc niciodată".
Rezultă că elementul determinant în aprecierea valabilităţii trecerii bunului în litigiu în patrimoniul societăţii pârâte, prin efectul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, îl constituie examinarea valabilităţii titlului statului.
Dar, cum statul nu a fost titularul unui drept de proprietate asupra imobilului în cauză, rezultă că nici nu putea să transmită un astfel de drept către pârâtă şi, pe cale de consecinţă, includerea bunului în patrimoniul societăţii este nelegală.
La data de 22 februarie 1994, Ministerul Turismului a emis în baza Legii nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991, Certificatul M 08 nr. 0174 de atestare a dreptului de proprietate al SC C.H. SA asupra unei suprafeţe de 1.265,60 m.p. în care se include şi terenul în suprafaţă de 784,80 m.p. din Constanţa, proprietatea autorilor reclamantei şi intervenientei.
Certificatul de atestarea dreptului de proprietate nu respectă prevederile HG nr. 834/1991, care erau aplicabile exclusiv terenurilor deţinute de statul român în baza unui titlu valabil.
Potrivit referatului Comisiei de aplicare a HG nr. 834/1991 din 15 februarie 1994, imobilul din litigiu „a aparţinut înainte de război proprietăţii private trecând apoi în proprietatea statului printr-o modalitate necunoscută, iar după aceea a fost transmis la I.C.L. Constanţa, I.H.R. Mamaia şi prin intermediul SC L. SA la SC C. SA".
Aşadar, lipsa unui titlu valabil al statului asupra terenului în discuţie, a fost deplin cunoscută de organele competente să aprobe eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
În conformitate cu legislaţia privind privatizarea societăţilor comerciale, în anul 1995 SC C.H. SA a fost complet privatizată, salariaţii societăţii constituindu-se în Asociaţia C., cumpărând toate acţiunile deţinute de stat şi de F.P.S. prin contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 387 din 24 iulie 1995, în lista anexă la contract fiind şi imobilul din litigiu.
Întrucât măsura confiscării averii autorului reclamantei şi intervenientei, dispusă prin sentinţa penală nr. 779 din 16 mai 1949 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost anulată prin Decizia penală nr. 3208 din 8 decembrie 1998 de Curtea Supremă de Justiţie, a fost desfiinţat retroactiv titlul executoriu care a stat la baza preluării bunurilor şi, pe cale de consecinţă, titlul pârâtei referitor la imobilul din litigiu nu îşi mai produce efectele juridice.
Potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată nu are nici o putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.
Totodată, art. 4041 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prevede că în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit.
În speţă, bunurile au fost înstrăinate şi de aceea reclamanta nu are la îndemână o acţiune pentru întoarcerea executării, îndreptată împotriva Statului Român, ci prezenta acţiune în revendicare, îndreptată împotriva societăţii pârâte – actualul deţinător.
5. Modalitatea de restituire a imobilului
Prin acţiunea introductivă înregistrată la instanţă la data de 16 mai 1994, reclamanta a solicitat în baza dispoziţiilor art. 480 – art. 481 C. civ., restituirea în natură a imobilului din Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 784,80 m.p., dobândit de autorii reclamantei şi ai intervenientei Ş.A.S. prin Actul de donaţie autentificat sub nr. 16959 şi transcris sub nr. 2701 din 27 aprilie 1938 la grefa Tribunalului Constanţa, precum şi clădirea cu destinaţie de hotel, edificată în perioada 1938 – 1939, pe acel teren.
În apel s-a dispus completarea probelor cu o expertiză topo care să identifice terenul şi o expertiză constructor care să identifice şi să evalueze clădirea, expertiza topo fiind efectuată de expert P.D. şi cu privire la clădire s-a efectuat un prim raport de expertiză de expert P.O. iar instanţa, constatând că prin acest raport de expertiză nu s-a răspuns la toate obiectivele formulate de părţi şi de instanţă în şedinţa publică din 5 septembrie 2008, s-au încuviinţat cererile părţilor privind efectuarea unei noi expertize constructor de către un alt expert, cu aceleaşi obiective stabilite.
Cea de a doua expertiză constructor a fost efectuată de expert M.I. – filele 1132 – 1156 dosar apel, cu participarea din partea reclamantei a consilierului expert tehnic specialitatea construcţii civile şi industriale D.L., care a întocmit un raport de expertiză filele 1203 – 1209 dosar apel.
Potrivit raportului de expertiză topo şi schiţei de plan întocmite de expert P.D., terenul în suprafaţă de 783,80 m.p. se află amplasat în intravilanul Municipiului Constanţa, adică la fosta adresă poştală menţionată în actul de donaţie Bulevardul F.
Expertul tehnic a precizat că suprafaţa terenului conform calculelor (Inventar de coordonate suprafaţa C) este de 788,847 m.p. şi a fost poziţionat pe „Planul de situaţie Anexa 5", definit pe conturul pct. 1 – 2 – 18 – 12 – 13 – 14 – 15 – 17 – 1 – filele 1265 – 1270 dosar apel.
Terenul este liber şi poate fi restituit în natură, sens în care pârâta SC C.H. va fi obligată să îl restituie reclamantei şi intervenientei Ş.A.S.
Cât priveşte construcţia Hotel C. nu mai există în prezent, fiind demolată de pârâtă în anul 1996, în timpul soluţionării litigiului, în baza unei autorizaţii de demolare, care însă a fost anulată prin Decizia civilă nr. 539 din 4 septembrie 1997 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în Dosar nr. 1310/C/R/1997, în care s-a reţinut că SC C. SA a dispus nejustificat de un imobil care era proprietatea reclamantei.
În aceste condiţii, pârâta urmează a fi obligată să le despăgubească pe reclamantă şi pe intervenientă pentru prejudiciul produs prin refuzul de a le restitui imobilul şi prin demolarea acestuia.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, în urma evaluării imobilului prin expertizele tehnice în specialitatea construcţii efectuate în cauză, instanţa va înlătura raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic P.O. întrucât nu a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanţă, existând şi acordul părţilor în acest sens, exprimat prin cererile pentru efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceleaşi obiective, dar de un alt expert.
Urmează a fi avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert tehnic în specialitatea construcţii civile şi industriale M.I., care a stabilit valoarea de circulaţie a corpului vechi al Hotelului C. Constanţa astfel: - la momentul rechiziţionării 1 aprilie 1945 – 27.702.890 lei; - la momentul privatizării iulie 1995 – 11.138.275 lei; - la momentul demolării octombrie 1996 – 7.311.278 lei şi – la momentul expertizei – 3.198.683 lei.
Reclamanta şi intervenienta Ş.A.S. au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.250.830 lei fără TVA, reprezentând contravaloarea clădirii la data la care aceasta a intrat în patrimoniul pârâtei prin privatizare, respectiv în cursul anului 1995, stabilită de expert consilier D.L., care a evaluat imobilul astfel: - la data rechiziţionării 1945 – cu TVA 54.037.917 lei, fără TVA 45.409.863 lei; - la data privatizării 1995 – cu TVA 26.478.579 lei, fără TVA 22.250.830 lei; - la data demolării 1996 – cu TVA 25.397.819 lei, fără TVA 21.3342.634 lei şi la data efectuării expertizei decembrie 2008 – cu TVA 16.211.481 lei şi fără TVA 11.352.462 lei, justificat de faptul că acest expert a avut în vedere: lucrarea efectuată de expert T.E. în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a stabilit starea imobilului, lucrarea efectuată în cursul anului 1994 de un alt expert, inginerul P., referitoare la aceeaşi construcţie, planurile clădirii întocmite de arhitect Goldstein în cursul anului 1938 şi de arhitect R. de la SC P. SA Constanţa, înainte de demolare, releveele pe fiecare nivel la care calculul suprafeţelor s-a realizat prin scanare şi metoda ACAD, în timp ce expertul numit în cauză, M.I., nu le-a avut în vedere.
De asemenea, expertiza efectuată de expert D.L. a explicat corect coeficienţii de corecţie pozitivi şi negativi, în timp ce expertul M.I. nu a avut în vedere coeficienţii pozitivi de corecţie.
Un alt motiv invocat este şi modalitatea de calcul a expertului M.I., care este eronat sub aspectul temeiului juridic la care se raportează când face reactualizarea contravalorii bunului, respectiv dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, or, prezentul litigiu vizează o revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., precum i sub aspectul aplicării gradului de uzură.
Reclamanta şi intervenienta solicită valoarea de piaţă a imobilului la data privatizării, respectiv în anul 1995, întrucât aceasta reprezintă cea mai apropiată valoare ca situare în timp faţă de momentul introducerii acţiunii, când este neîndoielnică existenţa prejudiciului constând în atingerea adusă dreptului reclamantelor, prin refuzul societăţii pârâte de a le restitui imobilul.
În vederea stabilirii despăgubirilor la care urmează a fi obligată pârâta, două sunt aspectele care urmează a fi lămurite:
a. – momentul din circuitul civil al imobilului în raport de care s-a stabilit valoarea de circulaţie:
b. – cuantumul.
Referitor la momentul în raport de care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului, practica judecătorească a stabilit că, în toate cazurile atunci când este vorba de prejudicii constând în determinarea ori distrugerea unui bun, în evaluarea despăgubirilor urmează a se ţine seama de starea de uzură a bunului existentă la data producerii prejudiciului.
În speţă, fiind vorba de un imobil preluat abuziv de stat, data producerii prejudiciului poate fi deopotrivă momentul rechiziţionării – 1 aprilie 1945, momentul privatizării societăţii – iulie 1995 şi momentul demolării – octombrie 1996.
Reclamanta şi intervenienta introdusă în cauză însă au ales ca moment al producerii prejudiciului, momentul promovării acţiunii, determinată de refuzul pârâtei de a le restitui imobilul.
Cel mai apropiat moment în timp faţă de data introducerii acţiunii – 16 mai 1994 este momentul privatizării societăţii pârâte – iulie 1995.
Referitor la cuantumul despăgubirilor egale cu valoarea de circulaţie a clădirii vechi a Hotelului C., stabilită la momentul privatizării societăţii pârâte – iulie 1995, instanţa urmează a omologa raportul de expertiză întocmit de expert tehnic M.I., care a stabilit valoarea la suma de 11.138.275 lei, sumă la care urmează a fi obligată pârâta, deoarece: este raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă prin tragere la sorţi şi nu de consilierul – parte; pentru culegerea tuturor datelor şi informaţiilor legate de corpul vechi al Hotelului C. din Constanţa, expertul a avut în vedere actele şi documentele existente la dosar, enumerate la filele 6 – 10 din expertiză – filele 1137 – documentele existente la dosar, enumerate la filele 6 – 10 din expertiză – filele 1137 – 1141 dosar apel, printre care şi raportul de expertiză întocmit de expert T.E. în Dosarul nr. 15070/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi de expert P.C. în Dosarul nr. 6609/1994 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; a avut în vedere coeficienţii de corecţie pozitivi şi negativi şi indicii de actualizare stabiliţi de I.C.C.E.C. şi aplicaţi de M.T.C.T., fila 12 din expertiză, iar în ceea ce priveşte temeiul reactualizării contravalorii bunului, îl reprezintă, pe lângă Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi Metodologiile specifice de evaluarea clădirilor şi construcţiilor speciale, ţinând seama de legislaţia în vigoare, de indicele de inflaţie, datele prezentate de Comisia Naţională pentru Statistică, cursul de schimb leu/DOLARI SUA, informaţii directe de la institute de proiectare antreprize de construcţii şi furnizori de materiale.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a F.P.S., în prezent A.V.A.S., formulată de pârâta SC C.H. SA Bucureşti.
Prin cererea depusă la dosarul instanţei de fond la data de 31 octombrie 1997 – filele 15 – 24, pârâta SC C.H. SA a formulat cerere de chemare în garanţie a F.P.S., solicitând ca în cazul în care va fi admisă cererea reclamanţilor, chemata în garanţie să fie obligată să despăgubească pe pârâtă pentru suma la care ar fi obligată faţă de reclamante ori pentru valoarea bunurilor de care ar fi evinşi, după caz, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea cererii, pârâta a arătat că la data de 27 iulie 1995, între Asociaţia C. a salariaţilor din SC C.H. SA şi F.P.S., în baza Legilor nr. 58/1991 şi nr. 77/1994 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 387, prin care Asociaţia C. a cumpărat pentru şi în numele membrilor ei, un număr de 343.162 acţiuni pe care F.P.S. le deţinea la SC C.H. SA, în valoare nominală totală de 8.579.050.000 lei.
Toate aporturile F.P.S., reprezentate de acţiunile transmise, au fost aporturi în natură constând în terenuri, construcţii şi bunuri de inventar, care s-au aflat în proprietatea statului la momentul când s-a constituit societatea prin HG nr. 1041 din 25 septembrie 1991.
Între bunurile din anexa la contract s-au aflat şi imobilele din litigiu, respectiv Hotelul „Continental" şi terenul aferent de 1.265,60 m.p.
Prin art. 6.3 din contract, vânzătorul a atestat că deţine în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa la contract, asumându-şi faţă de cumpărător răspunderea pentru liniştita posesie a acestora, conform art. 1336 C. civ.
Totodată, pe temeiul art. 1337 C. civ., în calitate de vânzător, F.P.S. „este de drept obligat a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut".
F.P.P. formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, invocând pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale active a SC C.H. SA Bucureşti, dat fiind că aceasta nu este parte în contractul de vânzare – cumpărare nr. 387 din 24 iulie 1997 precum şi lipsa competenţei materiale a Tribunalului Buzău, competenţa aparţinând Tribunalului Bucureşti conform art. 7 C. proc. civ., în circumscripţia căruia se află sediul F.P.S.
Pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie întrucât gestionează acţiuni, ci este acţionar în numele statului, acţiunile fiind singurele asupra cărora putea garanta.
În dosarul de apel, F.P.P. a formulat întâmpinare la apelurile declarate împotriva sentinţei şi la cererea de chemare în garanţie, invocând pe cale de excepţie lipsa calităţii sale procesuale pasive, întrucât nu a fot niciun moment posesorul bunurilor din patrimoniul SC C.H. SA şi lipsa calităţii procesuale active a SC C.H. SA în formulare cererii de chemare în garanţie, care nu a fost parte în contractul de vânzare – cumpărare acţiuni, părţile contractante fiind F.P.S. şi Asociaţia C.
Pe fond, solicită respingerea cererii de chemare în garanţie, reiterând motivele din întâmpinarea depusă la instanţa de fond.
De asemenea, în apel, pentru termenul din 23 martie 2007 A.V.A.S. – succesor legal al A.P.A.P.S. şi F.P.S., prin întâmpinare, pe cale de excepţie a reiterat lipsa calităţii procesuale active a SC C. SA în formularea cererii de chemare în garanţie, dat fiind că nu a fost parte în contractul de vânzare – cumpărare acţiuni încheiat între F.P.S. şi Asociaţia C., neavând temei legal pentru a solicita obligarea instituţiei implicate în privatizare.
Obiectul contractului l-au constituit acţiunile deţinute de A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) la fosta SC C.H. SA şi nu imobilul revendicat, caz în care orice litigiu născut din exerciţiul dreptului de proprietate asupra imobilelor trebuie soluţionat exclusiv în contradictoriu cu proprietarul acestora, acţionarii neavând legal, obligaţie de garanţie în ceea ce priveşte evicţiunea pentru imobile.
A mai reiterat şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nefiind unitate deţinătoare a imobilelor, nu are competenţa de a restitui în natură imobilele solicitate de foştii proprietari.
Conform Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. are ca atribuţie acordarea de măsuri în echivalent (şi nu în restituirea în natură a imobilului revendicat) potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptăţită doar la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora.
În aceste condiţii, reclamanta era obligată să respecte în ceea ce priveşte instituţia A.V.A.S. procedura prevăzută de art. 22 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., urmează a se pronunţa mai întâi asupra acestor excepţii.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive invocată de A.V.A.S., se reţine că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă întrucât nu are calitatea de pârâtă în acţiunea formulată de reclamantă şi intervenienta Ş.A.S. pentru revendicarea imobilului, pârâta fiind deţinătoarea SC C.H. SA Bucureşti.
Susţinerea A.V.A.S. că nu poate fi obligată la restituirea în natură a bunului revendicat faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, excede cadrului procesual stabilit de reclamantă şi intervenientă, prezenta acţiune fiind promovată pe dreptul comun şi nu pe Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta SC C.H. SA, de la care se solicită restituirea în natură şi plata de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanţie, invocată de A.V.A.S., se reţine că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă deoarece Asociaţia C. a salariaţilor din SC C.H. SA – parte în contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 încheiat cu F.P.S., a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul pârâtei SC C.H. SA prin care a solicitat ca în cazul în care va fi admisă acţiunea în revendicare şi despăgubiri faţă de pârâtă, să fie admisă şi cererea de chemare în garanţie a F.P.S., formulată de pârâta SC C.H. SA – filele 80 – 82 dosar apel.
Cu privire la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta Asociaţia C. în cadrul cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. (Fosul F.P.S., fostul A.P.A.P.S.), se reţine că este întemeiată şi urmează a fi admisă întrucât contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 ce s-a încheiat între F.P.S. în calitate de vânzător şi Asociaţia C. în calitate de cumpărător, obiectul contractului fiind un număr de 343.162 de acţiuni reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA, constituie temeiul cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. de către pârâta SC C.H. SA, cerere însuşită de intervenienta accesorie Asociaţia C.
Analizând pe fond cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. – succesorul legal al A.P.A.P.S. şi F.P.S., formulată de pârâta SC C.H. SA şi de intervenienta accesorie Asociaţia C. se reţine că este întemeiată şi urmează a fi admisă deoarece:
La data constituirii prin HG nr. 1041/1990, SC C.H. SA a fost o societate cu capital integral de stat, iar Hotelul C. din Constanţa constituia aport în natură al statului la capitalul social al societăţii.
Prin contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 387 din 24 iulie 1995, vânzătorul F.P.S. a vândut cumpărătorului Asociaţia C. un număr de 343.162 de acţiuni reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA iar în art. 6.3 din contract s-a prevăzut: „vânzătorul atestă că societatea deţine în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa la prezentul contract şi răspunde faţă de cumpărător pentru liniştita posesie a acestora, conform art. 1336 C. civ.".
Printre bunurile cuprinse în lista anexă la contract, se află şi terenul în suprafaţă de 1.265,6 m.p. din Constanţa (în care este inclus terenul din litigiu) şi clădirea Hotel C. Constanţa.
Pârâta SC C.H. SA şi-a exercitat dreptul reglementat de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii în garanţie sau în despăgubire.
Temeiul cererii de chemare în garanţie îl reprezintă prevederile art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 şi prevederile art. 1336, art. 1337 şi art. 1341 C. civ., consecinţa fiind ca instituţia implicată în procesul de privatizare în calitate de reprezentantă a statului, să acopere prejudiciul creat societăţii pârâte privatizate ca urmare a micşorării patrimoniului acesteia prin plata valorii de circulaţie a clădirii demolate către reclamantă şi intervenientă, imobilul fiind preluat abuziv de stat de la autorii acestora.
De aceea, chemata în garanţie va fi obligată să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA şi intervenienta accesorie Asociaţi C. cu suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului demolat Hotel C. Constanţa, ce va trebui achitată de pârâtă şi intervenienta – accesorie către reclamantă şi intervenienta Ş.A.S. precum şi cheltuielile de judecată ocazionate de pârâtă şi intervenită pe parcursul procesului, în sumă de 12.200 lei.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., va fi admis apelul şi schimbată în tot sentinţa, admisă acţiunea precizată şi cererea de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei formulată de intervenienta Ş.A.S. obligată de pârâtă să restituie reclamantei şi intervenientei terenul în suprafaţă de 788,847 m.p. din Municipiul Constanţa, şi să plătească suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii Hotel C. – demolată iar potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. pârâta va fi obligată şi la 8.700 lei cheltuieli de judecată.
Urmează a fi admisă cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de pârâtă şi intervenienta – accesorie Asociaţia C. şi obligată chemata în garanţie să le despăgubească cu 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulaţie a clădirii Hotel C. – demolată iar potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. să le plătească cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă şi intervenientă pe tot parcursul procesului, în sumă de 12.200 lei.
Împotriva Deciziei nr. 62 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti au declarat recurs SC C.H. SA, reclamanta M.S.M., A.V.A.S., în calitate de succesor legal al A.P.A.P.S., Asociaţia C. a salariaţilor de la SC C. SA.
Recurenta - reclamantă M.S.M. a invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
În primul rând se susţine incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece Decizia instanţei de apel nu ar fi motivată cu privire la înlăturarea forţei probante a raportului de expertiză întocmit de expertul D.L. Astfel, se precizează că expertiza efectuată de expertul M.I., spre deosebire de expertiza întocmită de expertul D.L., nu a avut în vedere şi lucrarea efectuată în 1994 de un alt expert (P.C.) referitor la aceeaşi construcţie; de asemenea, simpla referire la valoarea stabilită prin raportul de expertiză nu echivalează cu o luare în considerare a conţinutului acestuia, expert M.I. nu a avut în vedere şi alte dovezi care nu au fost prezentate de instanţă; modalitatea de calcul a valorii construcţiei demolate este eronată deoarece, pe de o parte, despăgubirea datorată de pârâtă se bazează şi pe delictul constând în demolarea ilegală a construcţiei pe parcursul litigiului, calculul expertizei este eronat şi în privinţa aplicării gradului de uzură.
Se concluzionează de către recurentă că, deşi a invocat argumentele pentru care se impunea validarea raportului de expertiză întocmit de experta D.L., Decizia nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile şi apărările reclamantei şi ale intervenientei Ş.A.S., Decizia nereferindu-se la toate probele de expertiză administrate.
Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta solicită ca, în aplicarea strictă a principiilor ce guvernează materia criteriilor privind reparaţia prejudiciului creat prin săvârşirea unei fapte ilicite, la stabilirea despăgubirii, să se aibă în vedere suma de 22.250.830 lei fără TVA, reprezentând contravaloarea clădirii la data la care aceasta a intrat în patrimoniul pârâtei prin privatizare (1995.)
Se mai susţine aplicarea greşită a principiului conform căruia toate mijloacele de probă au valoare probatorie egală, în măsura în care acestea sunt prevăzute de lege.
Aceeaşi recurentă precizează că modalitatea de desemnare a expertului reprezintă un criteriu de preeminenţă a opiniei exprimate de expertul numit de instanţă, soluţia echivalând cu refuzul de aplicare a prevederilor art. 18 din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 156/2002. Pe de altă parte, încălcarea legii de către instanţă s-a făcut printr-o prezumţie judiciară ce încalcă condiţiile prevăzute de art. 1203 C. civ.
Ultima critică vizează încălcarea principiului reparării integrale şi efective a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâtei, instanţa a încălcat grav dispoziţiile art. 240 – art. 241 C. civ., care organizează valoarea probantă a expertizelor efectuate în caz de primejdie de întârziere, când probele administrate anticipat sunt dobândite cauzei.
Se conchide de către recurenta – reclamantă că s-ar impune casarea hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. şi pe capătul de cerere privind obligarea acesteia la plata de despăgubiri pentru valoarea terenului la a cărui restituire ar fi fost obligaţi, care necesită o expertiză de evaluare.
Recurenta SC C.H. SA a criticat Decizia Curţii de Apel Ploieşti, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând soluţionarea în parte a cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de SC C.H. SA şi de Asociaţia C., încălcându-se dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., omisiunea instanţei de a obliga chemata în garanţie A.V.A.S. la plata de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 788,847 m.p., pe care au fost obligaţi să-l restituie în natură pârâtei şi intervenientei.
Se mai susţine că, potrivit hotărârii atacate, au căzut în pretenţii faţă de reclamanţi şi intervenientă, pe ambele capete de cerere – restituirea terenului şi plata de despăgubiri pentru construcţia demolată, iar potrivit art. 60 C. proc. civ. trebuie să le fie admisă cererea de chemare în garanţie atât pentru valoarea construcţiei demolate, cât şi pentru valoarea terenului pe care au fost obligaţi să îl restituie în natură.
Recurenta invocă şi incidenţa motivului de modificare a deciziei, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu ar fi făcut nicio referire la capătul de cerere al chemării în garanţie privind terenul, nu a precizat şi nu a motivat în nici un fel admiterea sau respingerea acestui capăt de cerere.
Se mai susţine că respingerea excepţiei privind inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, invocată de SC C.H. SA pe temeiul dispoziţiei art. 404 alin. (1) şi art. 311 C. proc. civ. este contrară dispoziţiilor legale menţionate; stabilirea valorii de circulaţie a corpului vechi al clădirii fostului hotel C. din Constanţa, prin expertiza omologată de instanţă este, pe de o parte, mult diferită de evaluări efectuate înainte de demolarea clădirii respective, şi pe de altă parte, necorelată cu starea imobilului dinaintea demolării.
Recurenta A.V.A.S., ca succesor legal al A.P.A.P.S., a susţinut incidenţa următoarelor motive de nelegalitate a deciziei recurate:
Decizia recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 51 C. proc. civ., prin admiterea cererii de intervenţie formulată de Asociaţia C. PAS, în interesul SC C.H. SA şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 Legea nr. 10/2001, a dispoziţiilor art. 1337 şi art. 1341 C. civ.
Se susţine că sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece s-ar fi încălcat prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin nepunerea în discuţia părţilor a tuturor susţinerilor părţilor, instanţa încălcând astfel principiul disponibilităţii părţilor.
Pe de altă parte, se consideră de recurenta A.V.A.S. a fi aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 C. proc. civ., deoarece instituţia lor nu poate fi obligată, în lipsa calităţii procesuale active, faţă de o parte care nu a dovedit un interes direct în cauză. În dezvoltarea motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi a art. 29 din Legea nr. 10/2001, precizând că bunurile litigioase fac obiectul unei legi speciale de reparaţii, în cauză Legea nr. 10/2001 fiind incidente dispoziţiile art. 13 alin. (1) din capitolul III al Legii nr. 247/2005. Din analiza textelor legale ar rezulta că A.V.A.S. nu mai are competenţa legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent ci numai de a propune acordarea acestora, cu respectarea art. 29 din Legea nr. 10/2001, instituţiei competente – C.C.S.D.
Se critică şi greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC C.H. SA raportat la invocarea de către SC C. a contractelor de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 387 din 27 iulie 1995, prin cererea de chemare în garanţie. Se susţine că prin acest contract s-a înstrăinat de către Asociaţia C. PAS – în calitate de cumpărător – pachetul de acţiuni deţinut în numele statului de la SC C. SA reprezentând 33,25% din capitalul social, astfel că SC C. nu are calitate procesuală activă, în contractul indicat mai sus ea având calitate de terţ şi nu de parte contractantă. Astfel, nu se poate conferi calitate procesuală activă unei alte persoane printr-o cerere de intervenţie în interesul acesteia, formulată de către adevăratul titular, deoarece acesta trebuie să formuleze o cerere directă şi nu accesorie pentru apărarea intereselor sale.
Cu privire la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1337 C. civ., se consideră că cererea de chemare în garanţie formulată de SC C.H. SA nu poate fi admisibilă deoarece imobilul la care face referire SC C.H. SA nu a făcut obiectul contractului nr. 387 din 27 iulie 1995, deoarece prin acest contract au fost vândute acţiuni, şi nu active; motiv pentru care cererea de chemare în garanţie formulată de SC C.H. SA împotriva A.V.A.S., în temeiul contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni, în care aceasta nu este parte contractantă, nu poate fi primită.
În cazul vânzării de acţiuni, obligaţia vânzătorului de garanţie constă numai în garantarea existenţei şi posibilitatea exercitării drepturilor transmise; iar pretenţiile pârâtei SC C.H. SA sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare – cumpărare, cererea de chemare în garanţie fiind formulată cu mult după încheierea contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni invocat, astfel se susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi aplicabilă răspunderea pentru evicţiune a instituţiei, faţă de pretenţiile SC C.H. SA.
Se mai critică obligarea în mod nelegal a instituţiei publice, la despăgubiri faţă de societatea privatizată şi cumpărătorul acţiunilor, pentru un imobil demolat, nu pentru un imobil restituit în natură contra foştilor proprietari; neluarea în considerare, de către instanţa de apel, a faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 324 OUG nr. 88/1997 instituţia publică poate fi obligată la despăgubiri, doar în cazul în care se restituie în natură imobilul revendicat şi nu pentru un imobil demolat.
Se contestă şi nelegalitatea soluţiei instanţei de apel sub aspectul obligării instituţiei publice la acordarea de despăgubiri faţă de societatea privatizată pentru un imobil demolat, sub aspectul obligării A.V.A.S. la suportarea reparării unui prejudiciu pentru care nu numai că este răspunzătoare, dar are o valoare exagerată prin raportare la valoarea obţinută, urmare a încheierii contractului de privatizare.
Recurenta Asociaţia C. susţine, pe de o parte, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, ceea ce ar atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; pe de altă parte, se precizează că SC C. nu a avut nici la momentul introducerii acţiunii, nici după desfiinţarea titlului statului asupra imobilului, prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 3208 din 8 decembrie 1998, calitate procesuală pasivă în cauză, Statul Român fiind cel obligat la întoarcerea executării.
Ultimele critici ale acestei recurente vizează soluţionarea în parte a cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de SC C.H. SA şi de Asociaţia C., încălcându-se dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., stabilirea valorii de circulaţie a corpului vechi al clădirii fostului hotel din Constanţa prin expertiza efectuată care ar fi necorelată cu starea imobilului dinaintea demolării.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire.
Cererea de chemare în garanţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., având ca scop să asigure celui ce a căzut în pretenţii posibilitatea de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit dreptul, poate fi formulată de partea interesată, iar instanţa trebuie să se pronunţe în conformitate cu principiul disponibilităţii.
Dispoziţiile art. 63 C. proc. civ. prevăd că cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală.
În speţa supusă judecăţii, cererea de chemare în garanţie formulată de SC C.H. SA şi de Asociaţia C. vizează obligarea chematei în garanţie la plata sumelor reprezentând valoarea construcţiei demolate, dar şi valoarea terenului, bunuri de care a fost evinsă.
Instanţa de judecată a admis în parte cererea de chemare în garanţie, obligând A.V.A.S. la plata de despăgubiri doar pe capătul de cerere privind valoarea de circulaţie a imobilului clădire, nu şi pe capătul de cerere privind valoarea terenului.
Sub acest aspect, susţinerile recurenţilor SC C.H. SA şi Asociaţiei C. sunt fondate, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Şi criticile formulate de recurenta – reclamantă sunt fondate sub aspectul incidenţei motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, Decizia recurată nu cuprinde toate motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora s-au înlăturat susţinerile reclamantei privind probele administrate, şi anume expertizele efectuate în cauză.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Decizia curţii de apel nu cuprinde motivele ce au condus la înlăturarea forţei probante a raportului de expertiză întocmit de expertul D.L., precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile şi apărările reclamantei şi ale intervenientei Ş.A.
Susţinerile recurentei A.V.A.S. sunt fondate în ceea ce priveşte contractul de vânzare – cumpărare nr. 387 din 27 iulie 1995 încheiat între Asociaţia C. şi F.P.S., raportat la obiectul acestui contract.
Astfel instanţa de apel s-a limitat la a reţine că prin acel contract de vânzare – cumpărare vânzătorul F.P.S. a vândut cumpărătorului Asociaţia C. un număr de 343.162 de acţiuni reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA şi că printre bunurile cuprinse în lista anexă la contract, se află şi terenul în suprafaţă de 1.256,6 m.p. din Constanţa (în care este inclus şi terenul în litigiu) şi că pârâta SC C.H. SA şi-a exercitat dreptul reglementat de art. 60 C. proc. civ.
Instanţa de apel avea obligaţia să analizeze dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 alin. (1) C.proc. civ. şi art. 1336, art. 1337 şi art. 1341 C. civ., ea limitându-se la a enumera aceste dispoziţii legale şi a conchide că cererea de chemare în garanţie este fondată, fără a se expune considerentele de fapt şi de drept ce au condus la pronunţarea soluţiei.
Pentru toate aceste considerente, se vor admite recursurile declarate şi fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. conform cărora, dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa va casa în întregime hotărârea atacată, pentru a se asigura o judecată unitară, se va casa Decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de rejudecare va avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurenţi împotriva deciziei civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de SC C.H. SA, M.S.M., Asociaţia C. a salariaţilor din SC C.H. şi A.V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 62 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9909/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9450/2009. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
