ICCJ. Decizia nr. 9003/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9003/2009
Dosar nr. 119/103/2005
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 189 din 12 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ s-a respins excepţia inadmisibilităţii contestaţiei formulate de intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ.
S-a respins ca nefondată excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a contestatoarelor T.G., P.D.E., M.V. şi P.M.D.D., invocată de contestatoarea P.D.E.
S-a admis contestaţia, astfel cum a fost modificată împotriva dispoziţiei din 20 februarie 2007 de respingere a notificării înregistrate la Biroul Executorului Judecătoresc C.C. sub nr. 251/2001, emisă de intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor revendicate, constând în construcţia situată în municipiul Piatra Neamţ, şi terenul aferent de 1586 m.p. S-a stabilit că aceşti contestatori sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri băneşti acordate în condiţiile legii speciale pentru aceste imobile, în cotă de 1/3 împreună pentru contestatorii P.D.E., P.I.R., S.C.L., E.A.C. şi P.E.E., în cotă de 1/3 pentru contestatoarea T.I., şi în cotă de 1/3 pentru contestatorul M.D., acesta din urmă condiţionat de restituirea sumei de 106.317.840 lei vechi reprezentând despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 98 din 3 decembrie 1996 a fostei Comisii Judeţene Neamţ pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 defunctei sale mame P.L.
A fost obligat intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să înainteze notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc C.C. sub nr. 251/2001 împreună cu documentaţia aferentă Secretariatului General al C.C.S.D. în vederea determinării cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi aceşti contestatori.
S-a respins contestaţia modificată cu privire la contestatorii T.G., P.M.V.F., P.M.D.D., întrucât aceştia nu îndeplinesc cerinţele art. 3 alin. (18) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru a fi considerate persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Au fost obligaţi intimaţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ să plătească reclamanţilor suma de 1.005,10 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii:
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate în baza Legii nr. 139/1940 „se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", iar dispoziţiile din alineatele următoare reglementează măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În consecinţă, Legea nr. 10/2001 constituie o reglementare cu caracter social ce oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, ce înlătură de la aplicare reglementările anterioare, cu caracter general, întemeiate pe prevederile C. civ. Reiese că acţiunile formulate de persoanele care nu au utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acesteia, sunt inadmisibile.
În speţă, deşi contestaţia a fost introdusă pe rolul instanţei după acest moment, la 18 mai 2005, nu a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea ei în forma sa iniţială. Dar, având în vedere că după emiterea Dispoziţiei din 20 februarie 2007 obiectul cererii a fost precizat, în sensul contestării acesteia, excepţia rămâne fără obiect, pentru că procedura de contestare a actului de dispoziţie al unităţii deţinătoare a imobilului este prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Din acest motiv instanţa a respins ca nefondată excepţia privind inadmisibilitatea contestaţiei.
În ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut că potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii proprietarii deposedaţi abuziv de imobilele lor, precum şi moştenitorii legali sau testamentari ai acestora.
Din certificatul nr. 90.291 din 18 august 1991 eliberat de D.G.A.S. (f. 13) reiese că autorul invocat, Ş.V., deţinea în anul 1948 un număr de cinci imobile pe raza municipiului Piatra Neamţ, astfel cum reiese din adresa din 18 martie 2004 a Primăriei municipiul Piatra Neamţ (f. 17).
De asemenea, în anexa la Decretul nr. 92/1952 figurează la nr. 87 Ş.V.V. ca fiind expropriat de un număr de şapte apartamente (f. 101).
Ori, din prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţa reţine că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autorităţi prin care s-a dispus măsura preluării abuzive iar persoana individualizată în acesta este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Reiese că, în cauză, anexa la Decretul nr. 92/1952 îndeplineşte şi rolul de înscris probator al dreptului de proprietate al autorului invocat asupra imobilului în discuţie.
Deşi în anexa de mai sus iniţiala autorului contestatorilor este schimbată, respectiv „V". în loc de „C", că este vorba despre o greşeală materială reiese din coroborarea înscrierilor din acest act cu cele din certificatul nr. 90.291 din 18 august 1991, unde se fac referiri la aceleaşi imobile, precum şi din faptul că niciunul dintre acestea nu a fost revendicat de vreun moştenitor al unui pretins Ş.V.V.
De asemenea, din actele de stare civilă depuse la dosar instanţa a reţinut că P.D.E., P.I.R., S.C.L. şi E.A.C. sunt soţia supravieţuitoare, respectiv copiii lui P.L., care la rândul lui a fost nepotul autorului după fiica acestuia Ş. (căsătorită P.) F., în timp ce P.R.E., T.G.M., W.I.M. sunt soţia supravieţuitoare, respectiv copiii lui P.F.I., un alt fiu al lui Ş.F. (căsătorită P.). Cum W.I.M. a decedat la 11 octombrie 2005, drepturile sale succesorale s-au transmis copiilor săi P.M.V.F. şi P.M.D.D.
Tot astfel, instanţa a reţinut că T.I. este nepoata autorului invocat după fiul acestuia Ş.A.S., iar M.D. este nepot după Ş.L., o altă fiică a autorului.
Având în vedere că acest autor a decedat la 19 noiembrie 1959 (conform certificatului de deces de la fila 23), reiese că autorul Ş.C.V. a avut calitatea de proprietar al imobilului din municipiul Piatra Neamţ, iar contestatorii – cu excepţia lui P.M.V.F. şi P.M.D.D. – au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, întrucât sunt moştenitori ai autorului abuziv deposedat.
Neîndeplinirea cerinţelor pentru a avea această calitate de către contestatorii T.G.M., P.M.V.F. şi P.M.D.D. reiese din prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, care au repus în termenul de acceptare a moştenirii – cu privire la imobilele preluate abuziv – numai pe succesibilii care nu au acceptat-o după data de 6 martie 1945, nu şi pe succesibilii renunţători la moştenire.
Ori, din certificatul de moştenitor nr. 67 din 7 mai 1996 (f. 69 reiese că, contestatoarea T.G.M. şi sora sa W.I.M. – care este mama contestatorilor P.M.V.F. şi P.M.D.D. – au renunţat la moştenirea tatălui lor P.F.I., care, aşa cum s-a arătat mai sus, era la rândul său nepotul autorului invocat.
Dar, întrucât atât T.G.M. cât şi W.I.M. figurează în notificarea nr. 251/2001, aceasta nu o lipseşte pe prima, nici pe moştenitorii celei de-a doua de calitatea procesuală activă necesară atacării dispoziţiei prin care această notificare a fost respinsă.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca nefondată excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a contestatorilor T.G.M., P.M.V.F. şi P.M.D.D.
În ce priveşte capătul din cererea contestatorilor privind constatarea valabilităţii titlului statului asupra imobilelor revendicate, din ansamblul prevederilor Legtii nr. 10/2001 instanţa a reţinut că aceasta reprezintă de fapt o etapă preliminară şi obligatorie în procedura de analizare a notificărilor, când se stabileşte dacă notificatorul întruneşte cerinţele pentru a fi considerată „persoană îndreptăţită" în înţelesul acestei legi. În acest scop trebuie să se verifice dacă preluarea imobilului se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din lege, cu precizarea că art. 2 alin. (1) lit. a) califică ca fiind abuzivă naţionalizarea imobilului realizată în baza Decretului nr. 92/1950 iar potrivit art. 11 din lege preluarea se consideră a fi aprioric abuzivă atunci când exproprierea s-a făcut fără plata unor despăgubiri echitabile.
În speţă, imobilele au fost expropriate din patrimoniul autorului Ş.C.V. în baza prevederilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950, prin care statul comunist de atunci a urmărit „… întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia Republicii Populare Române … asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile…", deşi art. 6 din Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, în vigoare la data adoptării acestui act normativ prevedea că aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului, doar bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telegraful, telefonul şi radioul. Aceeaşi Constituţie prevedea în art. 8 că proprietatea particulară care a fost agonisită prin muncă şi economisire este recunoscută şi garantată prin lege şi se bucură de o protecţie specială, iar în art. 10 se prevedea că „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".
Este de observat şi faptul că potrivit adresei din 27 noiembrie 2002 a Casei de Asigurări a Avocaţilor (f. 476) autorul Ş.C.V. a practicat avocatura începând cu 4 februarie 1900 şi a fost epurat din corpul avocaţilor la 2 februarie 1945, fiindu-i refuzat dreptul de pensie – deşi îndeplinea condiţiile de pensionare – până la 26 ianuarie 1965, când dosarul a şi fost închis deoarece solicitantul era decedat de mai bine de cinci ani.
Aşadar, autorul contestatorilor a fost lipsit de dreptul la pensie printr-o măsură abuzivă şi, printr-o altă măsură abuzivă, bazată pe prima, el a fost expropriat fără nici o despăgubire tocmai pentru că nu era pensionar, în condiţiile în care nu s-a făcut nici dovada că imobilele expropriate ar fi fost dobândite altfel decât prin muncă şi economisire.
Având în vedere aceste considerente instanţa a apreciat că exproprierea autorului contestatorilor a fost abuzivă, iar titlul statului asupra imobilelor nu a fost valabil.
Această constatare nu poate produce însă alte consecinţe juridice în afara celor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin Decizia a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie", precum şi că „dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securităţii circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală".
Referitor la modalitatea de despăgubire, din prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instanţa reţine că, în cazul în care construcţiei ce face obiectul notificării i-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent constând în bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi prin soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În acest sens sunt şi prevederile art. 26 din lege care dispun că în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii şi să propună acordarea de despăgubiri, dacă măsura compensării nu este posibilă şi aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
De asemenea, din raportul de expertiză topografică instanţa a reţinut că în timp ce suprafaţa desfăşurată a construcţiei iniţiale este de doar 234 m.p., cea a corpurilor de clădire construite ulterior – ce sunt adăugate corpului iniţial – este de 550 m.p., reprezentând mai mult decât dublul acestuia din urmă.
Întrucât, pe de o parte, din dispoziţia din 20 februarie 2007 a intimatului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reiese că acesta nu este de acord cu restituirea în natură, iar pe de altă parte deoarece intimatul, prin natura activităţilor desfăşurare, nu poate oferi contestatorilor bunuri sau servicii în echivalent, reiese că singura modalitate de dezdăunare a acestora rămâne plata de despăgubiri băneşti.
Împotriva sentinţei nr. 189/2008 a Tribunalului Bacău au declarat apel atât contestatorul P.R.I., cât şi M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Apelantul – reclamant a susţinut că soluţia corectă era aceea de restituire în natură a imobilului revendicat şi nu stabilirea de despăgubiri băneşti, obligarea contestatorilor la restituirea sumei de bani primită la Legea nr. 112/1995 poate fi dispusă doar în ipoteza în care se restituie în natură imobilul. Se mai susţine că hotărârea ce stă la baza respingerii capătului de cerere privind restituirea în natură este nelegală, instanţa nu argumentează deloc în considerente de ce nu este posibilă restituirea în natură a terenului, fie chiar şi în parte, în urma decesului numitei P.R.E., în calitate de moştenitori ai acesteia şi calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, T.G., P.M. şi P.D.; prima instanţă nu s-a pronunţat explicit cu privire la anularea dispoziţiei de respingere a notificării.
Apelantul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ – a criticat hotărârea apelată sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 125 din 1 octombrie 2008 Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, a respins apelurile declarate de apelantul – reclamant P.I.R. prin mandatar P.E. şi de pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut:
În conformitate cu art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcţiei ce face obiectul notificării i-au fost adăugate, pe orizontală şi /sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, dacă părţile nu convin altfel, foştilor proprietari li se acordă sau, după caz, propune măsuri reparatorii prin echivalent sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Raportul de expertiză topografică, efectuată în prima instanţă, a concluzionat că suprafaţa desfăşurată a construcţiei iniţiale este de 234 m.p., iar cea a corpurilor de clădire construite ulterior, adăugate corpului iniţial, este de 550 m.p. reprezentând deci „peste 100% din aria desfăşurată iniţial".
Faţă de situaţia de fapt, astfel reţinută şi de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, soluţia primei instanţe, de a stabili că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri băneşti acordate în condiţiile legii speciale apare ca legală şi temeinică.
Legală şi temeinică este şi dispoziţia de obligare a contestatorilor, la restituirea sumei de bani primită la Legea nr. 112/1995 având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece:
- Întrucât suprafaţa de teren, identificată în schiţa anexă la raportul de expertiză V.I. (fila 421 dosar fond) este afectată folosinţei normale a corpurilor de clădire vechi şi noi, edificat în mod legal, nu este posibilă restituirea sa în natură (art. 10 alin. (2) din lege).
- Respingerea contestaţiei formulate de T.G.M., P.M.V.F. şi P.M.D.D. putea fi criticată, pe calea unui eventual apel, doar de aceşti contestatori, întrucât numai ei justifică interes în susţinerea acestui motiv de apel.
- Chiar dacă nu s-a pronunţat explicit cu privire la anularea dispoziţiilor contestate, din dispozitivul hotărârii primei instanţe rezultă clar că aceasta s-a pronunţat implicit cu privire la acest capăt de cerere, contestatorii nefiind prejudiciaţi sub acest aspect.
- Pentru ca pârâtul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 C. proc. civ.
În speţă, din dispozitivul hotărârii atacate, rezultă că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este „parte căzută în pretenţii" în înţelesul art. 274 C. proc. civ., fiind astfel legală obligarea sa de către prima instanţa la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii P.D.E., în nume propriu şi ca mandatar, T.I.(Ş.), M.D. şi moştenitorii numitei P.R.E. care au susţinut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate:
Se susţine că nu au fost analizate motivele de apel sub aspectul preluării fără titlu a imobilului proprietatea lui V.Ş., neanalizarea capetelor de cerere privitor la anularea dispoziţiei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 6666/204/2003 neanalizarea petitului referitor la teren, prin notificare solicitându-se atât imobilul vechi, cât şi terenul aferent, conform cererii precizatoare pe cale administrativă, neadministrarea probatoriului de expertiză topo cadastrală în apel, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 5, coroborat cu art. 312 (alin. (5)) C. proc. civ.
Recurenţii consideră că apelul a fost judecat de plano, în mod formal de instanţa de apel, iar prin nemotivare, apelanţii au fost prejudiciaţi în mod direct, probatoriile solicitate şi formulate în scris fiind respinse fără o motivare; că deşi s-a solicitat anularea dispoziţiei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond omite să se pronunţe pe acest capăt de cerere.
Un alt motiv de recurs vizează incidenţa art. 304 pct. 4, 7, 8, 9 C. proc. civ. deoarece instanţa ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv obligarea contestatorului M.D. la retrocedarea sumelor de bani primite de la mama sa conform Legii nr. 112/1995 pentru imobil; interpretarea netemeinică, motivarea contradictorie şi străină de natura pricinii, aplicarea eronată a art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nu a art. 19 alin. (2), instanţa refuzând de plano să restituie imobilul. Ultimele critici vizează constatările raportului de expertiză din care rezultă că nu a fost modificată construcţia iniţială, ea regăsindu-se ca imobil de sine stătător, nefiind modificate nici lucrările de amenajare şi consolidare a imobilului.
Şi recurentul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 125 din 1 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bacău susţinând că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând pe fond respingerea capetelor de cerere privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În dovedirea acţiunii sale, reclamanta - intimată a produs probele necesare dovedirii calităţii sale de moştenitoare a lui Ş.V. şi de reprezentantă a celorlalţi moştenitori ai acestuia. Cum reclamanta – intimată nu a înţeles să producă aceleaşi probe şi în faţa comisiei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în data de 20 februarie 2007, recurenta – pârâtă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis o dispoziţie prin care a respins notificarea formulată. Astfel, reclamanţii – pârâţi au completat acţiunea în instanţă, înţelegând să conteste această dispoziţie în cadrul aceluiaşi proces, deşi nu mai erau în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ.
În mod evident recurentul – pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu putea adopta o altă dispoziţie decât cea pe care a emis-o, obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond este injustă şi neîntemeiată.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi nici nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa de apel a analizat motivele de apel formulate, atât sub aspectul preluării fără titlu a imobilului proprietatea autorului V.Ş., cât şi sub aspectul analizării petitului referitor la teren, ca şi a petitului referitor la anularea dispoziţiei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la care această instanţă a reţinut că rezultă din dispozitivul hotărârii primei instanţe că aceasta s-a pronunţat implicit cu privire la acest capăt de cerere.
Motivele de recurs invocate de recurenţii – reclamanţi nu pot atrage incidenţa motivelor de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, critica privind neadministrarea unor probatorii solicitate nu subzistă, instanţa de fond a respins efectuarea de probatorii pe care le-a considerat utile şi pertinente, pe care le-a coroborat, pronunţând, în consecinţă, soluţia de restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv.
Nici susţinerea recurenţilor privind incidenţa motivului reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită. Acest motiv de casare nu este aplicabil hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluţiile atacate, respingându-se calea de atac, deoarece, în aceste situaţii, instanţa nu rejudecă cererile de chemare în judecată, pentru a da mai mult decât s-a cerut. Acest motiv de casare nu putea fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, deoarece apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat, acest motiv fiind funcţional doar dacă instanţa de apel s-ar fi pronunţat ea însăşi asupra fondului cauzei.
Pe de altă parte, Decizia instanţei de apel cuprinde menţiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind indicate acele considerente de fapt şi de drept în temeiul cărora s-a format convingerea judecătorilor, nefiind incident motivul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nici ultimele critici formulate nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei atacate: instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, considerând că nu se impune restituirea în natură a imobilului constând în construcţie şi teren aferent de 1586 m.p., considerând în mod corect că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri în condiţiile legii speciale. Susţinerea privind greşita interpretare a raportului de expertiză constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a actului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor criticilor ce au făcut obiectul apelului, respectând principiul disponibilităţii părţilor.
Recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ este nefondat.
Criticile formulate de recurentul – pârât nu pot atrage incidenţa dispoziţiei art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Decizia instanţei de apel cuprinde, în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora s-a format convingerea judecătorilor, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nici susţinerile recurentului – pârât privind greşita interpretare a actului juridic sau lipsa de temei legal prin încălcarea sau aplicarea greşită a legii nu subzistă: instanţa de fond şi ulterior cea de apel au interpretat în mod just actul juridic dedus judecăţii şi au interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente.
Prin admiterea acţiunii promovată de reclamanţi şi obligarea intimatului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să înainteze notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc nr. 251/2001 Secretariatului General al C.C.S.D. în mod just s-au aplicat şi prevederile art. 274 C. proc. civ., fiind obligat pârâtul la cheltuieli de judecată.
Pârâtul M.P. a fost obligat în mod corect la plata cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului, către reclamanţi, fiind partea căzută în pretenţii, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Sub acest aspect, susţinerile recurentului – pârât privind neproducerea probelor necesare vizând calitatea de reprezentant a reclamantei P.D.E., completarea tardivă a acţiunii iniţiale de către reclamantă şi în final adoptarea dispoziţiei de către M.P. care nu putea da o altă soluţie decât cea de respingere, nu pot atrage incidenţa motivului de modificare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de judecată considerând în mod corect ca întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge recursurile declarate de recurenţii – reclamanţi şi recurentul – pârât M.P. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii – reclamanţi P.D.E., T. (Ş.) I., M.D., T.G.M., P.M.D.D., P.M.V.F., P.I.R., E.A.C., S.L.C.L. şi M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ împotriva Deciziei nr. 125 din 1 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9450/2009. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8557/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
