ICCJ. Decizia nr. 8353/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 aprilie 2008 la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat la plata daunelor materiale și morale în cuantum de 1.000.000 Euro pentru prejudiciul ce i-a fost adus ca urmare a măsurii administrative luate împotriva sa în anul 1951.
în drept a invocat art. 20 și art. 21 din Constituția României, decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 148/2008 și art. 998 C. civ.
în motivare a arătat că în anul 1951 a fost strămutat din Sacalaz, Județul Timiș împreună cu familia și i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Brateș - Județul Galați, iar averea i-a fost confiscată, cu motivarea că era un element destabilizator care se împotrivea instaurării regimului popular. Această măsură, așa cum rezultă din acte, a durat până în anul 1955, fiind ridicată în realitate în anul 1964. Această situație nu i-a permis integrarea în societate, cu consecințe în activitatea profesională, a determinat privarea de libertate, hrană, apă, igienă, fiindu-i afectată sănătatea fizică și mentală.
Prin decizia nr. 731 din 17 mai 2007 i s-a recunoscut calitatea de persoană persecutată politic de statul român.
La data de 16 mai 2008 reclamantul și-a precizat acțiunea, menționând că solicită contravaloarea sumei de 1 milion Euro plătită la valoarea cursului leu - Euro la data plății efective și că cererea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 2,art. 3,art. 5,art. 8 C.E.D.O., art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999.
Pârâtul a invocat la data de 2 septembrie 2008 excepția inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune având în vedere că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 998 C. civ. și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Economiei și Finanțelor arătând că față de prevederile Decretului nr. 31/1954, calitatea de pârât revine Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Instanța a rămas în pronunțare cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința nr. 1356 din 9 septembrie 2008 a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece inadmisibilitatea este definită ca o sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile or, în speță, nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acțiuni, iar respingerea acțiunii pentru acest motiv ar însemna încălcarea dreptului la acces la justiție al reclamantului.
în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, aceasta a fost admisă, în raport de împrejurarea că înainte de decembrie 1989 a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, dar, după această perioadă nimic nu l-a împiedicat să acționeze în instanță statul român în vederea stabilirii îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.
împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat apel susținând în esență că prin Decizia nr. 731 din 17 mai 2007 a Ministerului Justiției i s-a stabilit calitatea de persoană persecutată politic și de la acea dată se naște dreptul de a solicita să i se repare prejudiciul cauzat.
Prin decizia nr. 76 A din 5 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că din lucrările dosarului rezultă că apelantul a fost supus persecuțiilor politice precum și unor măsuri administrative (i s-a stabilit domiciliul obligatoriu fiind strămutat de la data de 18 iunie 1951 - când era minor - până pe data de 27 iulie 1955).
S-a mai reținut că acțiunea a fost calificată de instanța de fond ca fiind o acțiune patrimonială, bazată pe răspunderea civilă delictuală, și că în drept apelantul nu a solicitat aplicarea art. 998 și art. 999 C. civ.
S-a reținut, de asemenea, că în mod corect prima instanță, pornind de la răspunderea civilă delictuală, a aplicat dispozițiile art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins ca prescrisă acțiunea.
în cele două legi speciale (Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999), nu se prevăd termene de prescripție, analizându-se, conform principiului disponibilității, solicitarea reclamantului și cererea cu care acesta a investit instanța.
Sub acest aspect, învederează instanța că trebuie, conform art. 129 și urm. C. proc. civ., lămurit care este temeiul de fapt și de drept al acțiunii, iar în raport de calificarea aceasta (având în vedere cererea precizatoare) trebuie analizată prescripția în raport și de legislația internă și comunitară.
Cu privire la prescripția dreptului material la acțiune instanța a reținut că o condamnare a unui regim politic în parlament nu constituie un temei de întrerupere sau suspendare a dreptului la acțiune (cum corect a reținut instanța de fond) dar, reparațiuni în dreptul românesc s-au mai făcut (în cauze penale referitoare la metalele prețioase sau în situația sentințelor penale care nu erau revizuite) și în cauză s-ar crea o inechitate între aceste situații și cea a apelantului.
Este adevărat că s-au emis acte normative succesive în cauzele respective (metale prețioase) dar analizând și legislația comunitară și coroborând-o cu legislația românească, după lămurirea caracterului juridic al acțiunii, se poate soluționa cauza (pe fond sau pe excepție, coroborat cu legislația internațională și nu pe baza normei generale a Decretului nr. 167/1958).
în fine, instanța a mai reținut că, deoarece cauza a fost soluționată pe excepție, sunt aplicabile dispozițiile art. 297 C. proc. civ., în sensul admiterii apelului, desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, care va stabili caracterul juridic al acțiunii și eventual dacă există un termen special de prescripție în funcție de legislația comunitară și românească.
împotriva acestei decizii Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea este criticată arătându-se că argumentele reținute de instanță nu sunt o motivare. Simpla susținere a faptului că în practică au mai fost admise acțiuni prin care s-au acordat măsuri reparatorii pe considerente umanitare sau prin analogie cu alte acte normative nu este o motivare.
Instanța nu a învederat care este temeiul de drept în baza căruia a admis acțiunea și, deși în considerente a reținut că reclamantul nu și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., a apreciat că în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, considerentele fiind contradictorii.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul arată că este greșită interpretarea dată de instanța de apel potrivit căreia în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 297 C. proc. civ. potrivit căruia "în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului/.../instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe", atâta timp cât soluția dată de prima instanță este temeinică și legală.
în cadrul acestui motiv de recurs se arată că atât daunele morale cât și materiale solicitate de reclamant au fost acordate de stat prin însuși actul de voință materializat în textul O.U.G. nr. 214/1999, ce constituie cadrul legal în baza căruia se acordă calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Persoanelor cărora Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă le-a recunoscut prin decizie această calitate pot beneficia de anumite drepturi, conform art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, printre care și restituirea în natură sau, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.
Dacă voința legiuitorului ar fi fost ca drepturile ce se pot acorda persoanelor ce au dobândit calitatea de luptător în lupta anticomunistă să fie solicitate și pe calea dreptului comun, atunci în art. 7 lit. e) din O.U.G nr. 214/1999 s-ar fi prevăzut posibilitatea ca acestea să beneficieze și de orice alte drepturi prevăzute în lege, în loc de "orice alte drepturi prevăzute în legi speciale."
A acorda unei persoane daune morale în baza dreptului comun, în condițiile în care acestea se stabilesc numai prin lege specială de reparație, reprezintă o adăugare la lege și o încălcare a principiului de drept "specialia generalibus derogant".
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală sub aspectul respingerii acțiunii ca prescrisă.
La dosar nu s-a depus întâmpinare.
Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente. Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se poate formula recurs "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Motivarea hotărârii judecătorești este un element indispensabil al acestui act procedural.
Analizând decizia recurată se observă că ea oferă o motivare insuficientă și, în același timp, contradictorie.
După ce arată că în mod corect prima instanță, pornind de la răspunderea civilă delictuală, a soluționat corect excepția prescripției la acțiune și, în baza admiterii acesteia, a respins acțiunea, desființează totuși sentința și dispune rejudecarea cauzei de către tribunal.
Referindu-se la temeiul juridic al acțiunii, care a fost reținut de prima instanță ca fiind art. 998-999 C. civ., curtea de apel arată că se impune clarificarea acestuia, fără a argumenta ce este neclar în statuarea primei instanțe.
Dacă tribunalul ar fi calificat greșit acțiunea, era de datoria curții de apel ca. argumentându-și riguros soluția, să arate care este calificarea corectă și care este influența acestei noi calificări asupra excepției prescripției dreptului la acțiune.
Referirile generice la actele normative succesive referitoare la "metalele prețioase" precum și la legislația comunitară care trebuie coroborată cu cea românească, fără indicarea unui text de lege care ar fi fost încălcat de prima instanță nu numai că nu fundamentează soluția admiterii apelului, dar nici nu furnizează tribunalului indicațiile necesare unei rejudecări temeinice și legale a cauzei.
Pentru aceste considerente, care fac inutilă analiza celorlalte critici - parte din ele fiind imposibil de analizat pentru că vizează fondul cauzei, care nu a fost analizat în apel, înalta Curte a admis recursul și, conform art. 304 pct. 7 și art. 312 C. proc. civ. a casat decizia, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5919/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10094/2009. Civil → |
|---|
