ICCJ. Decizia nr. 8378/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie8378/2009
Dosar nr. 33633/3/2006
Şedinţa publică din 19 octombrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 33633/3 din 5 octombrie 2006, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent a apartamentului situat în Bucureşti, sector 1, format din 6 camere, baie, oficiu, bucătărie, debara, laborator, două vestiare, două camere de servitori, o cămară, o boxă la subsolul I, o boxă la subsolul II şi o cameră la etajul 9; să se constate nulitatea absolută a titlului statului asupra acestui imobil; să se constate refuzul pârâtei de a soluţiona în termen legal notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorul său, M.P., a cumpărat de la Societatea Civilă de Credit Financiar Rural un procent de 22,2% din terenul în suprafaţă totală de 1219,66 m.p. situat în Bucureşti, conform actului autentic nr. 34298 din 12 decembrie 1933, iar prin contractul de construire nr. 34299 din 12 noiembrie 1933 a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor situate la etajul X al imobilului.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 3316/1963 imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1950, reclamanta susţinând că titlul statului este lovit de nulitate, deoarece hotărârea respectivă a fost pronunţată cu lipsă de procedură, autorii fiind plecaţi din ţară.
Ulterior, o parte dintre camerele şi dependinţele imobilului au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 chiriaşilor A.N. şi A.I.
Prin sentinţa civilă nr. 583 din 25 martie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, a fost admisă acţiunea reclamantei, s-a constatat că aceasta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalentul sumei de 532.546,46 lei (162.115 euro ), pentru imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său pentru imobilul pentru care a solicitat măsuri reparatorii, că a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată.
S-a reţinut, de asemenea, că deşi reclamanta a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, pârâta nu a răspuns la această notificare în termenul stipulat de lege, dar că potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa se poate pronunţa şi asupra fondului cauzei, dacă entitatea deţinătoare nu a făcut-o şi, reţinând că imobilul respectiv a fost înstrăinat chiriaşilor în condiţiile Legii nr. 112/1995, a constatat că reclamanta are dreptul la despăgubiri constând în măsuri reparatorii prin echivalent, în suma arătată, imobilul nemaiputând fi restituit în natură, conform dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, aceasta are obligaţia de a acorda în compensare bunuri sau servicii sau de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Împotriva acestei decizii, au formulat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.
Prin apelul său, reclamanta a solicitat înlăturarea din dispozitiv a obligării pârâtei de a emite o dispoziţie în sensul arătat de instanţă şi stabilirea de către instanţă a restituirii prin echivalentul sumei arătate, conform tocmai Deciziei nr. 20/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pârâta a susţinut în apelul său că prima instanţă a încălcat dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi ale Deciziei nr. 52/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că instanţa nu putea să stabilească ea contravaloarea sumei cuvenite reclamantei, acest lucru fiind de competenţa C.C.S.D.
Prin Decizia civilă nr. 60 A din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a fost admis apelul reclamantei, schimbându-se în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 532.546,46 lei ( 162.115 euro ), reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei este competentă să soluţioneze, pe fond, acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prima instanţă avea obligaţia de a soluţiona pe fond cererea de restituire formulată de reclamantă.
Instanţa de apel a mai reţinut că, dată fiind imposibilitatea restituirii în natură a bunului, prima instanţă era obligată să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamantei, deoarece dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt incidente doar în cazul soluţionării pe cale administrativă a notificării, nu şi în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea.
S-a mai reţinut, de asemenea, că pârâta nu a făcut dovada susţinerilor sale în sensul că reclamanta ar fi primit despăgubiri în momentul trecerii imobilului în proprietatea statului.
Instanţa de apel a constatat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 52/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece în situaţia de faţă nu s-a emis nici o dispoziţie de către pârâtă şi sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 20/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie care îndreptăţesc instanţa să stabilească despăgubiri băneşti în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, aducându-i următoarele critici :
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că dacă s-a reţinut imposibilitatea restituirii în natură, chiar dacă a soluţionat pe fond notificarea, instanţa trebuia să stabilească reclamantei măsurile reparatorii prin echivalent, care urmau a fi plătite potrivit dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Recurentul susţine că instituţia competentă a stabili contravaloarea despăgubirilor este C.C.S.D.
Se mai susţine de către recurentă că instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut.
În drept, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Deşi cele reţinute de către instanţa de apel sunt în parte adevărate, în sensul că, potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie, instanţa învestită cu o cerere privind refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată de către persoana îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, poate soluţiona pe fond cererea acestei persoane, soluţia pronunţată este nelegală, deoarece nu se regăseşte între modalităţile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Nicăieri în cuprinsul acestei legi nu se prevede posibilitatea de a fi obligată entitatea deţinătoare la plata unor despăgubiri băneşti, legea reţinând doar două posibilităţi de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent.
Cum în cauză s-a stabilit că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, acesta fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 către chiriaşi, fiind deci aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu se puteau stabili decât măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 1 alin. 2 din aceeaşi lege.
Deoarece în cauza de faţă nu s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, rezultă că singura posibilitate de a cordare a măsurilor reparatorii este aceea prin echivalent, în condiţiile prevederilor speciale conţinute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Având în vedere cele arătate mai sus, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, va modifica în parte Decizia recurată, în sensul că va admite şi apelul declarat de pârât şi va schimba, în parte, sentinţa pronunţată de prima instanţă, în sensul că va acorda reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 60/A din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de famili.
Modifică în parte Decizia recurată.
Admite şi apelul declarat de pârât şi schimbă, în parte, sentinţa pronunţată de prima instanţă, în sensul că acordă reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, în condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2009.
← ICCJ. Decizia nr. 8563/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 8032/2009. Civil → |
---|