ICCJ. Decizia nr. 8965/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8965/2009
Dosar nr. 1198/63/2006
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2009
Constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta C.E.V. a chemat în judecată Primăria municipiului Craiova, prin primar, solicitând anularea dispoziţiilor nr. 8095/2006 şi nr. 13.286/2006 – aceasta din urmă emisă pe parcursul procesului – şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1067 mp, situat în Craiova.
În motivarea cererii s-a arătat că în mod eronat, prin dispoziţiile atacate, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, deşi restituirea în natură este posibilă şi de asemenea, prin cea de-a doua dispoziţie s-a procedat nelegal la diminuarea suprafeţei de teren pentru care i-a fost recunoscut dreptul de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 661 din 29 octombrie 2007 Tribunalul Dolj a respins contestaţia formulată, reţinând în considerentele hotărârii că, potrivit dispoziţiei nr. 8095 a Primarului municipiului Craiova s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei pentru imobilele solicitate (conform notificărilor nr. 169/N/2001 şi 170/N/2001), care au avut ca obiect restituirea în natură a terenului liber, aferent construcţiei în suprafaţă de 1423 mp şi acordarea de despăgubiri sau restituirea în natură pentru terenul ocupat de construcţii, în suprafaţă de 1067 mp.
Prin dispoziţia nr. 13826 din 1 septembrie 2006 s-a modificat art. 1 din dispoziţia nr. 8095/20 aprilie 2006, stabilindu-se acordarea despăgubirilor doar pentru terenul în suprafaţă de 849 mp, diferenţă între suprafaţa de 2272 mp, preluată de stat în 1950 şi suprafaţa de 1423 mp, restituită prin Decizia civilă nr. 1401/R/1999 a Curţii de Apel Braşov.
S-a concluzionat că, în privinţa terenului de 1423 mp, situat în Craiova, str. Unirii, nr. 89, cererea formulată de reclamantă este nefondată, terenul fiindu-i restituit în cadrul unui litigiu tranşat irevocabil şi că sub acest aspect, menţiunile din cele două dispoziţii contestate, referitoare la terenul în suprafaţă de 1423 mp, sunt legale şi temeinice, autoritatea administrativă având în vedere deciziile pronunţate în litigiile legate de terenul din str. X.
Astfel, prin intermediul celor două notificări, reclamanta C.E.V. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2490 mp, dar conform fişei imobilului din anul 1948, suprafaţa imobilului era de 2272 mp.
Aceeaşi suprafaţă a imobilului a fost înscrisă şi în declaraţia privind apartamentul nr. 1, proprietatea lui P.C., autorul contestatoarei, iar în actul de vânzare-cumpărare încheiat între P.C. şi L.M.E., nu a fost indicată suprafaţa de teren ce a făcut obiectul înstrăinării, fiind precizate doar vecinătăţile.
Chiar dacă în raportul de expertiză extrajudiciară s-a reţinut că suprafaţa rezultată din măsurători este de 2490 mp, actele prezentate de către reclamantă nu au confirmat această situaţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea C.E.V., susţinând, în esenţă că, în mod greşit instanţa s-a preocupat de ceea ce se câştigase anterior printr-o procedură de revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul comun, deşi, obiectul contestaţiei îl constituie doar diferenţa de 1067 mp, teren, potrivit pct. 2 al notificării; a fost respinsă în mod greşit cererea ce vizează diferenţa de teren dintre suprafaţa solicitată de 1067 mp şi cea de 849 mp, recunoscută prin dispoziţiile contestate; s-a făcut o greşită aplicare a art. 9 din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a respins cererea de restituire în natură a terenului, nefiind administrate de altfel, nici toate probele utile şi concludente pentru identificarea terenului în litigiu, rămas liber şi care poate fi restituit în natură.
Apelul a fost admis prin Decizia nr. 139 din 3 aprilie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, şi în consecinţă, a fost schimbată sentinţa atacată, admisă contestaţia şi anulate în parte dispoziţiile nr. 8095 din 20 aprilie 2006 şi nr. 13286 din 1 septembrie 2006, în sensul că terenul pentru care se propune acordarea despăgubirilor este în suprafaţă de 1067 mp, în loc de 849 mp.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat caracterul întemeiat al criticii referitoare la întinderea suprafeţei de teren pentru care se datorează măsuri reparatorii, în condiţiile în care prin Decizia civilă nr. 1401/R/1999 a Curţii de Apel Braşov (al cărei dispozitiv a fost lămurit prin Decizia nr. 502/R/2005 a aceleiaşi instanţe), s-a statuat în mod irevocabil că terenul în suprafaţă de 1423 mp ce s-a restituit în natură, face parte din suprafaţa de 2490 mp situată în Craiova, astfel încât suprafaţa nerestituită şi care este în discuţie în prezentul litigiu, este de 1067 mp şi nu de 849 mp.
De asemenea, s-a reţinut că este relevantă în acest sens şi dispoziţia nr. 7422 din 11 octombrie 2002, a Primarului municipiului Craiova, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 1067 mp, ocupată de alte construcţii, situată în Craiova, s-a arătat în cuprinsul acestei dispoziţii că terenul în suprafaţă de 1423 mp a fost redobândit prin Decizia civilă nr. 1401/1999 a Curţii de Apel Braşov, ceea ce înseamnă că suprafaţa totală a fost de 2490 mp.
Or, prin dispoziţiile emise ulterior, contestate în prezenta cauză, aceeaşi instituţie a Primarului municipiului Craiova, propune acordarea de despăgubiri pentru o suprafaţă mai mică, respectiv 849 mp teren, ce ar reprezenta diferenţa între suprafaţa de 2272 mp (cât a fost preluată de stat), şi suprafaţa de 1423 mp (restituită prin Decizia civilă nr. 1401/R/1999 a Curţii de Apel Braşov); s-a reţinut deci, că suprafaţa totală este de 2272 mp şi nu 2490 mp cât se stabilise prin dispoziţia anterioară, nr. 7422/2002, necontestată, cât şi prin hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.
Sub acest aspect, dispoziţiile contestate sunt nelegale, întrucât, pe de o parte, anulează implicit o dispoziţie anterioară (care, odată intrată în circuitul civil, nu poate fi anulată decât pe cale judecătorească), iar pe de altă parte, este contrară unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care beneficiază de prezumţia legală absolută a stabilirii adevărului.
Critica referitoare la nerestituirea în natură a terenului a fost găsită neîntemeiată, faţă de situaţia de fapt dedusă din concluziile raportului de expertiză (pe teren se află edificate trei construcţii, aparţinând altor persoane; poziţionarea imobilelor – construcţii şi necesitatea exploatării normale a acestora fac imposibilă restituirea în natură a vreunei porţiuni de teren).
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
1) Reclamanta a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel nu a răspuns decât în mod formal criticii referitoare la greşita nerestituire în natură a terenului, încălcând astfel şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură".
De asemenea, au fost nesocotite dispoz. art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ, care permit restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, atunci când au fost edificate construcţii pe terenul preluat.
În felul acesta, prin soluţia adoptată a fost ignorată de fapt, identificarea terenului rămas liber, instanţa de apel refuzând nejustificat completarea raportului de expertiză.
2) Primarul municipiului Craiova a susţinut caracterul nelegal al deciziei, aducând următoarele critici:
- Instanţa a greşit modificând întinderea suprafeţei de teren şi recunoscând dreptul la despăgubiri pentru 1067 mp, în loc de 849 mp, pronunţând astfel o hotărâre contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Aceasta, întrucât pe de o parte, instanţa admite că există autoritate de lucru judecat pentru restituirea în natură a terenului de 1423 mp, iar pe de altă parte, consideră întemeiată critica vizând întinderea dreptului pretins, respectiv, că suprafaţa de teren pentru care se acordă despăgubiri este de 1967 mp.
Or, atâta vreme cât prin Decizia civilă nr. 1401/1999 a Curţii de Apel Braşov i s-a restituit reclamantei terenul în suprafaţă de 1423 mp, iar din fişa bunului imobil depusă la dosar rezultă că suprafaţa totală a terenului este de 2272 mp, rezultă că îndreptăţirea la măsuri reparatorii, dovedită conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, este de 849 mp şi nu de 1067 mp.
În speţă, nu se poate pune problema prezumţiei relative de preluare abuzivă în suprafaţă solicitată, întrucât prezumţia a fost răsturnată prin înscrisurile depuse la dosar.
- Tot astfel, în mod greşit instanţa de apel a argumentat că autoritatea locală a modificat propria dispoziţie (nr. 7422 din 11 octombrie 2002), încălcând principiul irevocabilităţii actelor administrative, întrucât modificarea acesteia a intervenit prin efectul apariţiei Legii nr. 247/2005, al cărei Titlu VII a schimbat procedura de acordare a despăgubirilor, dând-o în competenţa Comisie Centrale.
Examinând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele.
1) Recursul reclamantei este nefondat. Astfel:
Deşi susţine că instanţa de apel a răspuns în mod formal criticii referitoare la imposibilitatea restituirii în natură a terenului, în realitate, considerentele deciziei sunt lămuritoare pe acest aspect.
Astfel, din motivarea deciziei, fundamentată pe concluziile raportului de expertiză, rezultă că impedimentul la restituire este dat de împrejurarea că pe teren se află edificate construcţiile a trei persoane particulare.
Cum modalitatea de poziţionare a acestor construcţii, ca şi necesitatea unei bune exploatări a acestora ocupă aproximativ 1000 mp (din totalul de 1067 mp, a căror restituire s-a cerut), a reieşit într-adevăr, că o ocupare funcţională a întregului teren a făcut imposibilă modalitatea reparaţiei în natură.
Ca atare, nu a avut loc, aşa cum se pretinde, nesocotirea principiului restituirii în natură reglementat de art. 9 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât regula menţionată cunoaşte limitări pentru situaţia în care ulterior preluării terenului, acesta a fost afectat de construcţii noi, de aşa manieră încât restituirea se impune a se realiza prin echivalent (conform art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
Faptul că instanţa de apel ar fi refuzat nejustificat – aşa cum se pretinde –, completarea raportului de expertiză, nu se subsumează niciunui motiv de nelegalitate din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Având a verifica dacă la situaţia de fapt stabilită de instanţele fondului (în a căror putere de apreciere se află evaluarea probatoriului) au fost corect aplicate normele de drept material incidente, Înalta Curte urmează să constate că judecata s-a realizat cu respectarea cadrului normativ.
Astfel, rezultând o ocupare aproape integrală a terenului de construcţii edificate ulterior preluării, în mod corect s-a apreciat asupra naturii măsurii reparatorii prin echivalent, în sensul art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
Faţă de aceste considerente, criticile de nelegalitate formulate de reclamantă au fost găsite neîntemeiate şi respinse în consecinţă.
2) Recursul declarat de Primarului Municipiului Craiova are de asemenea, caracter nefondat.
Contrar susţinerii recurentului, apreciind asupra întinderii suprafeţei de teren pentru care se datorează măsurii reparatorii prin echivalent, instanţa de apel nu a uzat de o argumentare contradictorie şi nici nu a nesocotit efectul autorităţii de lucru judecat al unei hotărâri irevocabile anterioare.
Astfel, s-a statuat în mod corect că prin Decizia civilă nr. 1491/R/1999 a Curţii de Apel Braşov (astfel cum a fost lămurită prin Decizia nr. 502/A/2005), a fost tranşată jurisdicţional problema întinderii dreptului de proprietate al reclamantei, atunci când s-a stabilit că terenul în suprafaţă de 1423 mp – restituit conform hotărârii menţionate – face parte dintr-o suprafaţă mai mare de teren, care a constituit obiectul preluării abuzive, de 2490 mp.
Ca atare, reţinând în considerentele deciziei atacate, faptul că dreptul de proprietate al autorului reclamantei a vizat suprafaţa de 2490 mp, instanţa de apel nu numai că nu a nesocotit, ci s-a sprijinit pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Acest efect importat al hotărârii judecătoreşti (autoritatea de lucru judecat) presupune că dezlegările jurisdicţionale date de o instanţă nu pot fi contrazise sau contestate într-o instanţă ulterioară.
Aşadar, în cauză, reţinând întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantei conform celor statuate anterior, instanţa a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a făcut obiect de statuare şi verificare jurisdicţională să nu mai poată fi combătut anterior, în relaţia dintre părţi (art. 1200 pct. 4, art. 1201 C. civ.).
Drept urmare, instanţa de apel nu putea proceda la o altă evaluare a probatoriului, pentru a ajunge la o concluzie contrară celei a primei judecăţi, decât cu încălcarea prezumţiei de lucru judecat (care exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi).
În considerarea aceloraşi principii care guvernează efectele hotărârii judecătoreşti, legate de autoritatea lucrului judecat, instanţa ulterioară nu putea interveni şi realiza propria evaluare a probatoriului (eventual, pentru a trage consecinţe diferite, aşa cum pretinde recurentul), întrucât prezumţia de lucru judecat se impune ca un „dat" de care trebuie să ţină seama noua judecată, fără posibilitatea de a-l ignora sau de a statua diferit.
De aceea, referirea la fişa bunului imobil şi la alte mijloace de probă care ar demonstra o altă situaţie de fapt sunt lipsite de relevanţă din perspectiva autorităţii de lucru judecat, neputând fi opuse acesteia, pentru reţinerea unei alte situaţii de fapt, cu o altă dezlegare în drept.
- De altfel, tot în legătură cu întinderea dreptului de proprietate (în acelaşi sens, că el priveşte suprafaţa de 1067 mp), recurentul-pârât se pronunţase anterior prin dispoziţia nr. 7422 din 11 octombrie 2002, dispoziţie asupra căreia nu putea să revină de o manieră unilaterală.
Aceasta, nu pentru că ar fi încălcat principiul irevocabilităţii actelor administrative (întrucât, fiind vorba de o dispoziţie de restituire emisă în procedura Legii nr. 10/2001, ea are semnificaţia unui act civil de dispoziţie, iar nu pe aceea a unui act al puterii administrative locale), ci pentru că emitentul nu avea aptitudinea să revină unilateral asupra actului (supus cenzurii organului jurisdicţional).
De asemenea, intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, nu a însemnat, cum pretinde recurentul, posibilitatea acestuia de a reveni asupra dispoziţiei emise deja sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, întrucât competenţa de stabilire a despăgubirilor a fost atribuită Comisiei Centrale.
Potrivit art. 16 din Titlul VII al legii menţionate, se transmit Secretariatului Central deciziile/dispoziţiile în care s-au consemnat sume de bani ce urmează a se acorda ca despăgubire (alin. (1)), precum şi notificările rămase nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii (alin. (1)).
Noile dispoziţii legale nu au permis, contrar susţinerii recurentului, posibilitatea reevaluării de către unităţile deţinătoare a celor stabilite la momentul emiterii dispoziţiei (doar Secretariatului Comisiei Centrale recunoscându-i-se aptitudinea de a verifica dacă a fost respinsă întemeiat cererea de restituire în natură şi de asemenea, de a reevalua cuantumul despăgubirilor, prin intermediul societăţii de evaluare, conform alin. (5) – (9) din art. 16 al Titlului VII).
Ca atare, entitatea emitentă a dispoziţiei nu putea, decât cu nesocotirea cadrului legal, să intervină asupra dispoziţiei emise anterior şi să modifice întinderea dreptului de proprietate (din 1067 mp, în 894 mp) pentru care a recunoscut îndreptăţirea la măsuri reparatorii prin echivalent.
În consecinţă, potrivit considerentelor arătate, criticile formulate de pârât au fost găsite neîntemeiate, astfel încât şi recursul declarat de acesta va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta C.E.V. şi de pârâţii Primarul municipiului Craiova şi Primăria municipiului Craiova împotriva Deciziei nr. 139 din 3 aprilie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8980/2009. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 878/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
