ICCJ. Decizia nr. 8563/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8563/2009
Dosar nr. 7363/105/2008
Şedinţa publică din 22 octombrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3038 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul I.N.E.P. din M.I.R.A., cu sediul în Bucureşti, sector 6 în contradictoriu cu pârâtul A.A., domiciliat în oraşul Plopeni, judeţul Prahova, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept;
La data de 10 octombrie 2008 pârâtul a fost expulzat din Italia, urmare a măsurii dispuse de către autorităţile italiene.
In cauză, s-a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulaţie al pârâtului, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
S-a apreciat că, după aderarea ţării noastre la U.E. la 1 ianuarie 2007, se impune a fi examinată situaţia de fapt a pârâtului, în raport de noua ordine juridică din România, precum şi compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, în ceea ce priveşte libertatea cetăţeanului român de a ieşi din ţară în scopul de a călători pe teritoriul altui stat membru al U.E. şi identificarea normei juridice aplicabile în ceea ce priveşte restrângerea dreptului la liberă circulaţie.
Cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2119 din 31 martie 2008 a constatat că art. 38 lit. a) din legea internă - Legea nr. 248/2005, prevede că „restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani .. cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat" şi că art. 18 tratatul C.E. - prevede că orice cetăţean al U.E. are dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre".
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că „statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice".
Prin urmare, a reţinut instanţa supremă că norma comunitară prevede în mod limitativ doar 3 situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice şi, în considerarea principiului supremaţiei dreptului comunitar, a constatat că norma aplicabilă în litigiu, prin care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean român este norma comunitară, şi anume, art. 18 in Tratat, respectiv art. 27 şi următoarele din Directiva 2004/3 8 /CE.
S-a mai reţinut că simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului membru, referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean roman, nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, pentru a putea admite acţiunea de faţă şi, atât timp cât reclamantul nu a invocat şi alte circumstanţe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, nu este justificată măsura restrângerii libertăţii de circulaţie.
Cum în cauză s-a invocat în susţinerea acţiunii doar nerespectarea condiţiilor de şedere pe teritoriul italian, tribunalul a apreciat că se impune soluţia respingerii acţiunii ca neîntemeiată, considerând că nu se justifică măsura limitării dreptului la libera circulaţie, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit existenţa unei ameninţări la adresa intereselor fundamentale ale societăţii româneşti care să justifice aplicarea acestei măsuri.
Prin Decizia civilă nr. 41 din 02 martie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze de minori şi de familie a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a apreciat, în esenţă, asupra situaţiei de fapt reţinute, prin aceeaşi raportare la caracterul direct şi prioritar al dreptului comunitar faţă de legislaţia naţională.
Astfel, s-a reţinut că efectul direct al dreptului comunitar conferă acestuia competenţa generală de a completa cu drepturi şi obligaţii noi, în aşa fel încât, orice persoană, cetăţean al U.E., să dobândească dreptul de a cere judecătorului naţional să i se aplice dispoziţii din tratate, regulamente, decizii şi directive comunitare pentru protejarea unui drept conferit de acestea.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 25 martie 2009, reclamantul I.N.E.P. din M.I.R.A., cu sediul în Bucureşti, sector 6, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte;
În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, I.N.E.P. are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) ale aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia pe o perioadă determinată.
În context, s-a mai susţinut şi faptul că, aşa cum rezultă din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 10 octombrie 2008, conform documentelor emise de Chestura din Milano.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie, poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
În alin. (2), acelaşi text prevede că, măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţi şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Recurentul-reclamant a invocat totodată şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană, ratificat prin Legea nr. 173/1997.
Având în vedere exigenţele legislaţiei U.E., s-a susţinut şi ideea că România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E., ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Instanţele anterioare au reţinut că cetăţeanul român A.A. a fost expulzat din Italia la data de 10 octombrie 2008, întrucât în urma verificărilor întreprinse de autorităţile italiene s-a constatat că acesta depăşise termenul de şedere în această ţară.
Nici o altă împrejurare referitoare la atitudinea intimatului sau la eventuale acte ilegale comise de acesta pe teritoriul statului italian nu au fost reţinute de autorităţile italiene.
Specificul raportului juridic dedus judecăţii, determinat în primul rând de obiectul cererii de chemare în judecată-pune în discuţie un drept fundamental al omului, a îndreptăţit instanţele fondului în soluţionarea cauzei să se raporteze atât la legislaţia naţională, cât şi la legislaţia comunitară.
Trebuie avut în vedere şi faptul că, începând cu data de 01 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al U.E., aceasta asumându-şi, prin art. 6.10 al Tratatului de aderare, obligaţia de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaţionale la care este parte.
Obligaţia instanţelor naţionale, in condiţiile date, nu putea fi altfel configurată decât în ideea respectării ordinii juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii solicitate-restrângerea dreptului la libera circulaţie a persoanei în cauză.
Dată fiind această situaţie, soluţionarea cauzei nu poate fi realizată decât în contextul dispoziţiilor legale interne şi internaţionale, cu incidenţă în cauză, după cum urmează;
Din perspectiva legislaţiei naţionale, trebuie reţinut că, legea fundamentală - Constituţia României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, în condiţiile stabilite prin legi ordinare.
Alin. (2) al art. 25 dispune în sensul că fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin. (1) că limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în prezenta lege, şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane: cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat; cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau care ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat".
Din perspectivă comunitară, s-a reţinut că Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene consacră libertatea de circulaţiei a persoanelor drept una dintre libertăţile care stau la baza creării pieţei interne, reglementată de art. 3 din Tratat.
În art. 18 al Tratatului se stipulează că fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de acest Tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiei acestora recunoaşte, prin art. 1, dreptul fiecărui cetăţean al Uniunii la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, un drept fundamental şi individual, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.
Capitolul VI al Directivei reglementează situaţiile în care apare posibilă restrângerea dreptului de intrare şi a dreptului de şedere, stipulându-se în art. 27 că statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
Rezultă cu evidenţă incompatibilitatea normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu legislaţia comunitară (Tratatul CE şi Directiva 2004/38/CE), pentru argumentele redate explicit în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate - norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoana cetăţeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat - şi care relevă, în esenţă, ideea că norma internă prevede o categorie mai largă de situaţii posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie, în raport cu categoria situaţiilor de excepţie prevăzute de norma comunitară, concluzia firească şi legală fiind aceea a aplicării efectului direct al Directivei la situaţia de fapt din prezenta speţă, dându-se eficienţă astfel principiului supremaţiei dreptului comunitar.
În acest context legislativ, s-a reţinut corect că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean român, este norma comunitară, respectiv art. 27 şi urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru situaţia concretă a pârâtului, constatarea că simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean român nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică.
Câtă vreme prin acţiunea de faţă nu s-au invocat şi alte circumstanţe reale sau personale referitoare la conduita intimatului, instanţa de judecată nu poate să reţină în nici un caz că simpla încălcare de către acesta a termenului de şedere ar constitui „o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii", mai ales în condiţiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală" şi „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" de restrângere a libertăţii de circulaţie.
Interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, au îndreptăţit instanţele anterioare să aprecieze în consens că, în speţă, nu a fost făcută dovada peremptorie a faptului că cetăţeanul român A.A. a avut pe teritoriul Statului Italian o conduită care să pună în pericol ordinea publică ori siguranţa publică, nerespectarea condiţiilor prevăzute în legislaţia italiană cu privire la dreptul de şedere pe teritoriul său reprezentând o situaţie care nu poate fi asimilată nici unuia dintre cele trei motive de excepţie care permit restrângerea libertăţii de circulaţie.
Susţinerile recurentei-reclamante relative la dispoziţiile HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, nu pot fi reţinute pentru considerente ce ţin de irelevanţa lor pentru soluţionarea fondului cauzei pendinte, cauză care a dedus judecăţii un important drept fundamental al pârâtului, căruia trebuie să i se respecte toate garanţiile.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.N.E.P. împotriva Deciziei nr. 41 din 2 martie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8566/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8378/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
