ICCJ. Decizia nr. 8980/2009. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8980/2009
Dosar nr. 11472/3/2008
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2009
Constată că prin cererea formulată (înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sector 5, care şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti), reclamantul D.R. a chemat în judecată Statul Român şi M.F.P., solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la măsuri reparatorii, constând în despăgubiri băneşti pentru imobilul (construcţie şi teren) situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 812 din 22 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea statului român la despăgubiri, constând în valoarea de piaţă corespunzătoare apartamentelor vândute din imobilul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr. 112/1995 privind plata despăgubirilor nu mai sunt în vigoare, odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 (care a condus implicit la abrogarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 privind despăgubirile). Reclamantul a solicitat aplicarea ultra activă a Legii nr. 112/1995, ceea ce este inadmisibil.
S-a reţinut totodată că, prin sentinţa civilă nr. 1363/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, astfel încât reclamantul solicită acordarea de despăgubiri în temeiul unei legi care nu mai este aplicabilă deoarece Legea nr. 112/1995 a avut ca obiect de reglementare doar imobilele preluate cu titlu, iar nu pe cele preluate fără titlu.
Deşi reclamantul a invocat în susţinerea cererii sale şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu a dovedit că a urmat procedura de acordare a despăgubirilor, în temeiul acestei legi, prin trimiterea notificării către unitatea deţinătoare, astfel încât cererea formulată direct în instanţă este inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii pentru persoanele care nu au respectat termenul legal de formulare a notificării.
Împotriva sentinţei a formulat apel în termen legal reclamantul D.R., pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea criticilor s-a arătat că dreptul reclamantului la despăgubiri este recunoscut prin art. 20 din Legea nr. 10/2001, prin care se acordă dreptul la despăgubiri persoanelor ale căror apartamente au fost vândute. Autoarea sa are o hotărâre judecătorească de restituire a întregului imobil, anterioară Legii nr. 10/2001, însă la punerea în posesie, a aflat că apartamentele au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Acţiunea în constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor a fost respinsă, constatându-se că aceştia au fost cumpărători de bună credinţă.
Prin urmare, reclamantul este îndreptăţit la obţinerea de despăgubiri băneşti, solicitate în temeiul cererii adresate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, care a fost suspendată şi nesoluţionată până în prezent.
Deoarece apelantul avea o hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului, el nu mai avea obligaţia de a formula o nouă notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât dreptul său de proprietate nu poate fi afectat în lipsa acestei notificări.
Prin Decizia nr. 203 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că prin acţiunea promovată, reclamantul a tins la valorificarea dreptului de proprietate ce i-a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 1363/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2082/1999 a Tribunalului Bucureşti.
Cât timp acesta deţine un titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al imobilului, deci un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., el are dreptul la despăgubiri atunci când bunul nu mai poate fi restituit în natură.
În aceste condiţii, apelantul nu mai avea obligaţia instituită de art. 20 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia persoanele îndreptăţite care nu au formulat cereri în baza Legii nr. 112/1995, precum şi cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere.
Apelantul se află în situaţia reglementată de articolul menţionat, în sensul că formulase o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, dar aceasta nu a fost soluţionată.
A respinge ca inadmisibilă acţiunea pentru acordare de despăgubiri introdusă direct în instanţă, în condiţiile în care nu mai există Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, care să soluţioneze cererea formulată de apelant în temeiul acestei legi, iar pe de altă parte, dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut pe cale judecătorească asupra imobilului în litigiu, ar însemna sancţionarea părţii pentru o culpă care nu îi aparţine, cât şi privarea sa de orice posibilitate de a fi despăgubit pentru un drept recunoscut, ceea ce ar încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate, ca drepturi recunoscute şi garantate în art. 480 C. civ. şi de C.E.D.O., în art. 6, respectiv în art. 1 al Protocolului nr. 1.
Deoarece imobilul pentru care se solicită despăgubiri a fost înstrăinat chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde reglementări cu privire la modul de dezdăunare în acest caz şi nici la persoana care va acorda despăgubiri într-o asemenea situaţie, calitate procesuală pasivă în cauză revine Statului Român, care este reprezentat de către M.F.P. Chiar dacă reclamantul a solicitat chemarea în judecată în mod separat a acestora, calitate procesuală pasivă are numai Statul Român, care este reprezentat legal de M.F.P., în temeiul art. 25 alin. (2) al Decretului nr. 31/1954, cât timp prin lege, în această situaţie, nu a fost menţionată citarea în nume propriu a M.F.P.
Împotriva deciziei a declarat recurs Statul Român prin M.E.F., care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât nu a ţinut seama de faptul că reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 direct în instanţă.
Or, cererea trebuia considerată ca inadmisibilă, deoarece Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură finalizată prin emiterea deciziei/dispoziţiei de soluţionare a notificării.
Abia această decizie sau dispoziţie este supusă controlului judecătoresc pe calea contestaţiei, instanţa neavând posibilitatea să se pronunţe direct asupra cererii de despăgubiri.
În ce priveşte conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, ele sunt stabilite de lege, aşa cum rezultă din art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o va exercita însă, după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire. Aceasta înseamnă că Decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu excluderea dreptului comun.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, ca act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun.
Acelaşi aspect, în legătură cu raportul dintre legea generală şi cea specială, cu modalitatea de soluţionare a lui în favoarea Legii nr. 10/2001, care înlătură dispoziţiile de drept comun regăsite în art. 480 şi urm. C. civ., a fost tranşat şi prin Decizia în interesul legii, nr. 33/2008 a S.U. ale I.C.C.J.
- Hotărârea este criticabilă şi în ce priveşte constatarea calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.
Aceasta, întrucât potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent se stabilesc şi se acordă de către entitatea investită cu soluţionarea notificării.
Pe de altă parte, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 – potrivit cărora statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii – justifică susţinerea recurentului privind lipsa calităţii sale procesuale în cauză.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Criticile deduse judecăţii pe calea recursului sunt nefondate.
Astfel, pretinzând inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantului, pârâtul-recurent susţine că acesta nu a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001 şi în felul acesta, nu se putea adresa cu cerere direct în instanţă, pentru că dreptul comun este înlăturat în asemenea ipoteze, de la aplicare, de norma specială.
Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, de fond, a rezultat însă, că reclamantul a fost în imposibilitate de a acţiona potrivit dispoziţiilor legii speciale.
Aceasta, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul deţinea deja, o hotărâre judecătorească (sentinţa civ. nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sect. 2) prin care îi fusese admisă acţiunea în revendicare împotriva statului. Ulterior, în baza acestei sentinţe a fost emisă şi dispoziţia primarului (nr. 1347 din 28 august 2000), de restituire a proprietăţii imobilului şi de asemenea, a fost întocmit proces-verbal de punere în posesie de către executorul judecătoresc.
Toate aceste acte de restituire a proprietăţii au avut însă un caracter pur formal deoarece, pe parcursul derulării procedurii de recuperare a imobilelor (începute încă de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995), statul şi-a nesocotit obligaţia de a suspenda orice operaţiuni de vânzare a imobilelor litigioase, înstrăinând 5 din apartamentele situate în imobil.
Or, având în vedere că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea deja recunoscut dreptul de proprietate în contradictoriu cu statul, acestuia nu-i mai era opozabilă şi nu i se mai impunea cu caracter obligatoriu procedura prealabilă a actului normativ special, aşa cum pretinde recurentul.
Sub acest aspect, Decizia în interesul legii nr. 33/2008, la care se face referire în motivele de recurs, reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea de drept comun, căci „este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Instanţa de apel a apreciat corect că reclamantul beneficiază de un bun în sensul Convenţiei, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 1363/1999 a Judecătoriei sect. 2, rămasă irevocabilă potrivit Deciziei nr. 2082/1999 a Tribunalului Bucureşti, i-a fost admisă acţiunea în revendicare şi recunoscut dreptul de proprietate împotriva statului.
Ca atare, s-a concluzionat corect că reclamantului nu i se mai impunea o nouă procedură administrativă (urmată, eventual, de o procedură judiciară) în sistemul legii speciale, pentru a obţine recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate, sub sancţiunea, pretinsă de recurent, de a nu se putea adresa direct instanţei.
Dimpotrivă, accesul la justiţie trebuie recunoscut reclamantului – ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil – care îşi valorifică un drept confirmat anterior în justiţie şi nesocotit datorită actelor de înstrăinare întocmite de stat cu privire la părţi din imobil.
Cum contractele de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşii – cumpărători au fost la rândul lor, validate în justiţie (acţiunea în nulitate introdusă de către reclamant fiind respinsă) şi deci, nu mai există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului, acţiunea proprietarului deposedat dobândeşte caracterul unei acţiuni în pretenţii, cea la care a şi recurs reclamantul.
Este sensul în care s-a statuat şi prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în care s-a reţinut că „dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubire, caz în care acţiunea devine personală".
Potrivit considerentelor arătate, rezultă caracterul admisibil al acţiunii promovate de reclamant şi în consecinţă, soluţia corectă a instanţei de apel care, constatând că tribunalul nu a realizat o judecată pe fond, a făcut aplicarea dispoz. art. 297 C. proc. civ., trimiţând cauza spre rejudecare.
- În ce priveşte pretinsa lipsă de calitate procesuală a Statului Român, critica este de asemenea, nefondată.
Susţinând că nu îi este justificată legitimarea procesuală în cauză, recurentul face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, arătând că în astfel de cauze, stabilirea despăgubirilor se face de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării respectiv, de către C.C.S.D.
Pentru considerentele expuse anterior, intimatului-reclamant nu-i sunt aplicabile prevederile legii speciale, pentru a se putea pretinde că cererea de despăgubiri trebuie îndreptată împotriva entităţii învestite cu soluţionarea notificării (şi care avea, la rândul ei, obligaţia transmiterii dispoziţiei emise, Comisiei Centrale pentru definitivarea cuantumului despăgubirilor).
Statul este cel care şi-a nesocotit obligaţia de restituire a bunului, situaţie care a dus la convertirea acţiunii reale în acţiune în despăgubiri.
Cum pentru o asemenea ipoteză, legea nu reglementează anume alte organe care să stea în proces, rezultă că, reţinându-se calitatea procesuală a statului, s-a făcut o corectă aplicare a dispoz. art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (conform cărora „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, ca subiect de drepturi şi obligaţii; el participă în astfel de raporturi prin M.F., afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop").
Potrivit considerentelor arătate, toate criticile de nelegalitate formulate fiind găsite neîntemeiate, recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 203 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9219/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8965/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
