ICCJ. Decizia nr. 9706/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.9706/2009
Dosar nr. 1226/113/2008
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată, la data de 30 mai 2002, reclamantul N.M.N. a chemat în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. solicitând obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului situat în comuna Movila Miresei, judeţul Brăila, compus din teren în suprafaţă de 4750 m.p. şi construcţia cu destinaţie moară şi toate dotările necesare funcţionării.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul, care a aparţinut tatălui său, a fost naţionalizat de stat, şi că, până în anul 2000, a fost folosit de primăria comunei, apoi de SC M. SA Brăila.
Prin sentinţa civilă nr. 5376 din 27 iunie 2002, judecătoria Brăila şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, reţinând că în materia Legii nr. 10/2001, competenţa aparţine acestei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 300 din 4 septembrie 2002, Tribunalul Brăila şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că, în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, competenţa de soluţionare a pricinii revine tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare care, în cauză este A.P.A.P.S. - Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1562 din 6 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Brăila, reţinând că unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu este pârâta SC M. SA Brăila şi, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, a trimis cauza Curţii Supreme de Justiţie pentru regulator de competenţă.
Prin decima civilă nr. 2674 din 8 iulie 2003, Curtea Supremă de justiţie, secţia civilă, faţă de prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 şi art. 20 alin. (2) C. proc. civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, statuând că unitatea deţinătoare a imobilului pretins, în sensul dispoziţiilor legale menţionate, este SC M. SA Brăila, societate care, prin adresa nr. 647/2003, a susţinut că imobilul a intrat în patrimoniul său ca urmare a încheierii contractului de privatizare.
Cauza a fost înaintată spre competenţă soluţionare la Tribunalul Brăila fiind înregistrată sub nr. 5718/2003.
Faţă de precizările deciziei instanţei supreme a fost introdusă în cauză SC M. SA Brăila, ca entitate deţinătoare a bunului solicitat.
Pârâta SC M. SA Brăila a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat, întrucât între aceleaşi părţi a mai existat un litigiu având acelaşi obiect şi cauză, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 170 din 17 octombrie 2001 a Tribunalului Brăila, sentinţă prin care s-a respins acţiunea formulată de reclamantul N.M.N.
Prin sentinţa civilă nr. 30/21 ianuarie 2004, Tribunalul Brăila, secţia civilă, a admis excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de pârâta SC M. SA Brăila şi, ca urmare, a respins acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul N.M.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că prin sentinţa civilă nr. 170/2001 a Tribunalului Brăila, nu s-a soluţionat fondul cauzei, astfel încât nu se poate reţine autoritatea lucrului judecat.
Prin decima nr. 394 din 23 martie 2004, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa atacată şi s-a fixat termen pentru soluţionarea în fond a cauzei.
În motivarea deciziei s-a reţinut că temeinicia pretenţiilor formulate de reclamant nu a fost pusă în discuţie, astfel că nu se poate invoca autoritatea lucrului judecat.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel, a dispus efectuarea unei expertize tehnice având ca obiective, stabilirea valorii de circulaţie a clădirii moară, a accesoriilor şi echipamentelor specifice morii de porumb şi grâu.
Prin Decizia nr. 874/ A din 19 decembrie 2005, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorul N.M.N., a anulat dispoziţia nr. 1537 din 30 iulie 2001 emisă de SC M. SA Brăila şi a dispus obligarea acestei societăţi la plata sumei de 99.623.207 lei RON, cu titlu de despăgubiri pentru moară (construcţie demolată, utilaje şi accesorii).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M. SA Brăila.
Printr-o primă critică de nelegalitate susceptibilă a fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1201 C. civ., referitoare la autoritatea lucrului judecat.
Dezvoltând acest motiv, a arătat că prin sentinţa civilă nr. 170 din 17 octombrie 2001 a Tribunalului Brăila, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost menţinută dispoziţia nr. 1537 din 30 iulie 2001 prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, întrucât SC M. SA Brăila a fost privatizată integral, măsurile reparatorii în echivalent urmând a fi acordate de A.P.A.P.S. Bucureşti.
O altă critică de nelegalitate încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., vizează încălcarea prevederilor art. 27 devenit art. 29 din Legea nr. l0/2001.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că atât timp cât s-a dovedit că SC M. SA Brăila este integral privatizată, ceea ce se acordă în atare situaţie, sunt doar măsuri reparatorii în echivalent.
În fine, printr-o ultimă critică de nelegalitate încadrată în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că în ceea ce priveşte pe pârâta A.P.A.P.S. – Bucureşti, atât instanţa de apel cât şi curtea de fond, nu s-au pronunţat asupra aceleiaşi cereri, având acelaşi obiect, între aceleaşi părţi cu aceeaşi calitate procesuală.
Prin Decizia civilă nr. 5618 din 12 septembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta SC M. SA Brăila, a casat Decizia recurată, nr. 874/ A din 19 decembrie 2005, Decizia civilă nr. 394 din 23 martie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, precum şi sentinţa civilă nr. 30 din 21 ianuarie 2004 a Tribunalului Brăila şi a trimis cauza la Tribunalul Brăila pentru rejudecare pe fond.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că reclamantul N.M.N. a învestit Tribunalul Brăila cu o acţiune având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în comuna Movila Miresii, judeţul Brăila, compus din teren, în suprafaţă de 4750 m.p., şi construcţia cu destinaţia moară şi toate dotările necesare funcţionării şi că, în cauză a fost chemată în judecată şi pârâta A.P.A.P.S. - Bucureşti.
Totodată, s-a reţinut că, urmare a conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Brăila şi Tribunalul Bucureşti, instanţa supremă a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Brăila, apreciind că pârâta SC M. SA Brăila este unitatea deţinătoare a imobilului pretins, sens în care, în rejudecare, Tribunalul Brăila a dispus citarea în calitate de pârâtă a SC M. SA Brăila.
Cu toate acestea, s-a constatat că, în rejudecare, instanţa de fond a lăsat nesoluţionată cauza faţă de pârâta A.P.A.P.S., ce figura în dosar, caz în care, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, astfel încât se impune admiterea recursului şi casarea hotărârii date în fond, cu trimiterea cauzei, din nou, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal pentru a se pronunţa şi în contradictoriu cu pârâta A.P.A.P.S.
Prin sentinţa civilă nr. 739 din 23 octombrie 2008, Tribunalul Brăila, secţia civilă, reinvestit cu judecata cauzei, a admis cererea şi a obligat pe pârâta A.V.A.S. - Bucureşti să emită dispoziţie cu privire la notificarea înregistrată sub nr. 74 din 14 februarie 2002, formulată de reclamantul N.M.N., şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC M. SA Brăila, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Cum, în speţă, imobilul în litigiu se află în patrimoniul M. SA Brăila, societate integral privatizată, conform certificatului 26187 din 24 septembrie 2008 emis de O.R.C. - Brăila, instanţa a reţinut că pârâta A.V.A.S. Bucureşti, implicată în procesul de privatizare al acestei societăţi este abilitată să soluţioneze notificarea formulată de reclamant.
Prin decima civilă nr. 103/ A din 18 martie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de către prima instanţă.
În considerentele deciziei s-a mai reţinut şi că împrejurarea de fapt evidenţiată de pârâtă, în senul că nici construcţia cu destinaţie de moară şi nici utilajele care o deserveau nu mai există, nu este de natură să atragă competenţa de soluţionarea a notificării în favoarea primăriei localităţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. Bucureşti, invocând incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta a susţinut că imobilele în litigiu, o moară şi terenul aferent în suprafaţă de 4750 m.p. (teren pentru care s-a emis titlu de proprietate reclamantului), naţionalizate de stat în baza Legii nr. 119/1948, au fost deţinute de P.C. Movila Miresii care, ulterior, le-a predat în administrare SC M. SA Brăila.
Pârâta susţine că a primit o notificare, la data de 14 februarie 2002, prin care reclamantul a solicitat restituirea imobilului şi, apoi, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, notificare pe care încă nu a soluţionat-o, în sensul că nu a emis o decizie motivată, motiv pentru care, în mod eronat instanţele de fond nu au primit excepţia prematurităţii cererii deduse judecăţii.
Totodată, pârâta susţine că, în mod nelegal, instanţele de fond au statuat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa stabilirii competenţei sale de a soluţiona notificarea, în condiţiile în care s-a probat că, anterior privatizării, vechea construcţie cu destinaţia de moară a fost demolată iar utilajele aferente acesteia nu mai existau, caz în care, în conformitatea cu prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru construcţia demolată o atare competenţă revenea primarului unităţii administrativ teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, iar pentru utilaje, în raport de prevederile art. 304 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu este la măsuri reparatorii.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit, pentru următoarele considerente care, în parte, se substituie si, în parte le completează pe cele reţinute de instanţele de fond:
În drept, prin entitate învestită cu soluţionarea notificării, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, se înţelege unitatea deţinătoare (adică, entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii sau aceea care are înregistrat bunul în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat), fie persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S., Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice centrale sau locale implicate).
Potrivit art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate de stat, despăgubiri care se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) [(care trimit la art. 25 alin. (1)] fiind aplicabile în mod corespunzător.
Totodată, potrivit art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, notificarea formulată de persoana pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii, se soluţionează în termen de 60 de zile de la înregistrării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, printr-o decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată.
În speţă, reclamantul N.M.N. a notificat pretenţia de restituire a imobilului în litigiu SC M. SA Brăila, care a soluţionat-o prin adresa nr. 1537 din 30 iulie 2001, adresă care a fost contestată de către reclamant, procedura judiciară finalizându-se prin sentinţa civilă nr. 170 din 17 octombrie 2001 a Tribunalului Brăila, în sensul respingerii cererii, justificat, în principal, de faptul că notificarea a fost îndreptată greşit către societate, întrucât aceasta este integral privatizată, caz în care, competenţa de a o soluţiona, în raport de prevederile art. 27 (devenit 29 după renumerotare) aparţine A.P.A.P.S. (autoarea pârâtei A.V.A.S. - Bucureşti).
În aceste condiţii, reclamantul a notificat, prin intermediul B.E.J. L.P., sub nr. 74 din 14 februarie 2002, pretenţiile sale pârâtei A.V.A.S. SA Bucureşti, entitate care, în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus arătate avea obligaţia ca, în termen de 60 de zile de la momentul de la înregistrării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, să o soluţioneze printr-o decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată.
Cum pârâta A.V.A.S. - Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia legală mai sus arătată şi cum, de la data înregistrării notificării au trecut aproximativ 7 ani de zile, în mod just instanţele de fond au statuat că se justifică obligarea sa să se conformeze îndatoririlor ce îi incumbă în scopul de a finaliza procedura administrativă instituită prin această lege de reparaţie.
În acest context analizei este de menţionat că, dat fiind refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea, concretizat prin lipsa deciziei pe care avea obligaţia de a o emite în termenul legal mai sus arătat, în mod just instanţele de fond au statuat că în cauză nu este incidenţă excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, ştiut fiind că accesul la justiţie este liber şi nu poate fi restricţionat în nici un fel, cu atât mai puţin prin impunerea aşteptării finalizării unei proceduri administrative al cărei termen a expirat.
Celelalte apărări invocate de către pârâtă, referitoare la situaţia de fapt a clădirii cu destinaţia de moară (anume, că ar fi fost demolată anterior privatizării) şi a utilajelor afectate acesteia (anume că nu ar mai exista în patrimoniul societăţii privatizate), împrejurări în raport de care înţelege să se declare necompetentă să soluţioneze, în fond, pretenţia de despăgubire, se constată acestea urmează a fi avute în vedere de pârâtă cu ocazia soluţionării notificării prin Decizia pe care urmează să o emită în acest scop.
Cu alte cuvinte, aceste aspecte care vizează fondul litigiului şi implică verificări de fapt în scopul statuării asupra temeiniciei lor, urmează a face obiectul analizei instanţelor judecătoreşti, funcţie de soluţia pe care pârâta o va pronunţa cu privire la notificare, Într-o eventuală contestaţie formulată de reclamant în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 103/ A din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9710/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9622/2009. Civil → |
|---|
