ICCJ. Decizia nr. 9752/2009. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.9752/2009
Dosar nr. 1932/252/2006
Şedinţa publică din 2 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 143 din 22 ianuarie 2007, Judecătoria Lugoj a admis cererea formulată de reclamantul I.C.M. în contradictoriu cu pârâta R.F.L.S. şi a dispus sistarea stării de indiviziune existentă între părţi cu privire la imobilul ce se identifică în C.F. 368/11, în sensul atribuirii, în întregime a imobilului în lotul pârâtei, cu obligarea acesteia la plata unei sulte în sumă de 177.294 RON către reclamant.
Prin aceiaşi sentinţă a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtă precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta F.G.
Prin Decizia civilă 540/ A din 2 iulie 2008, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins apelurile declarate de pârâta şi de intervenienta principală.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul I.C.M., pârâta R.F.L.S., precum şi intervenienta F.G.
Prin cererea înregistrată, la data de 17 martie 2008, intervenienta F.G. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi art. 34 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că acestea sunt contrare prevederilor art. 16, 20, 21, 24 şi 53 din Constituţia României precum şi prevederilor art. 6 şi art. 13 din C.E.D.O.
Prin încheierea din 10 iunie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia mai sus arătată, reţinând că dispoziţiile legale criticate pentru neconstituţionalitate nu au legătură cu obiectul cauzei, nefiind întrunite cerinţele impuse pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs intervenienta F.G., invocând că aceasta este nelegală, fără însă a indica motivul de recurs pe care îşi fundamentează calea de atac dedusă judecăţii.
În motivarea recursului, intervenienta susţine că în speţă erau întrunite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale şi, totodată, că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate urmăreşte a se constata au legătură cu fondul cauzei şi impietează asupra soluţionării corespunzătoare a acesteia.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, această instanţă decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial şi, de asemenea, de procuror în cauzele la care participă iar, potrivit alin. (3), nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.
Potrivit alin. (4), sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate iar, potrivit alin. 6, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În speţa dedusă judecăţii, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei cereri de sistare a stării de indiviziune existentă între reclamant şi pârâtă cu privire la un imobil.
Dispoziţiile art. 31 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că „Instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor si ascultând pe judecătorul recuzat. „iar cele ale art. 34 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul."
Cum cele două dispoziţii legale menţionate, criticate de intervenientă ca fiind neconstituţionale, se circumscriu materiei recuzării judecătorilor şi procedurii de judecare a unor astfel de cereri care, în mod necontestat, nu vizează fondul litigiilor, în mod legal instanţa de recurs a statuat că nu este dată condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi, pe cale de consecinţă, că nu se justifică sesizarea Curţii Constituţionale.
În acest context al analizei este de menţionat că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 30 – art. 32 C. proc. civ., a instituit o procedură judiciară simplificată de soluţionare a cererii de recuzare a judecătorului, cerere care nu constituie o acţiune judiciară de sine stătătoare având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului acesteia, ci o acţiune integrată procesului în curs de judecată, procedură al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie.
Cu alte cuvinte, prin dispoziţiile legale menţionate, legiuitorul a instituit doar un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite, regim care nu încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., care se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, acestea nefiind aplicabile unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea, procedură care nu se constituie nici într-o restrângere nejustificată a accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare al justiţiabililor.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că încheierea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente şi, pe cale de consecinţă că nu este incident motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., caz în care, recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de intervementa F.G. împotriva încheierii din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9757/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9756/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
