ICCJ. Decizia nr. 9735/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9735/2009
Dosar nr. 6929/62/2008
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 9 din 12 ianuarie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statul Român; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economici şi Finanţelor, iar pe fond, s-a respins acţiunea civilă formulată şi precizată ulterior de reclamantul T.HG, prin mandatar Z.A.A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că autoarea reclamantului a înţeles să uzeze de calea specială de restituire, pusă la dispoziţie de Legea nr. 10 2001.
Potrivit prevederilor art. 1 din acest act normativ, în forma în vigoare la data depunerii notificării, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi [alin. (1)], iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent [alin. (2)].
S-a reţinut totodată, că reclamantul nu a invocat prin cererea dedusă judecăţii, nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu a sesizat existenţa vreunei neeoncordanţe între aceasta şi legea specială, aşa încât, instanţa a considerat că nu poate analiza, date fiind limitele învestirii, în ce măsură s-ar putea da eficienţă Convenţiei în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun, pe care acesta a formulat-o.
S-a reţinut din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la raţionamentul expus în Cauza Faimblat contra României (deşi aceasta a vizat încălcarea dreptului la un proces echitabil prin respingerea ca inadmisibilă, de instanţele naţionale a unei acţiuni în constatare, iar nu a unei acţiuni în revendicare) că acţiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă.
Or, în speţă, a mai apreciat prima instanţă, dacă ar fi urmat întocmai prevederile legii speciale, autoarea reclamantului ar fi avut posibilitatea de a obţine o reparaţie efectivă, având în vedere că, aşa cum rezultă din evidenţele de carte funciară, după înscrierea dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu nu au mai fost efectuate niciun fel de înscrieri ale unor drepturi aparţinând unor terţe persoane asupra acestui imobil, aşa încât, aparent, acesta se află şi în prezent în proprietatea Statului şi ar fi putut astfel să fie restituit în natură.
În raport cu cele ce preced, instanţa a constatat că acţiunea dedusă judecăţii este neîntemeiată, reclamantul neputând recurge la calea dreptului comun în condiţiile în care autoarea sa nu a declanşat demersul de restituire a imobilului în baza legii speciale, nici în ceea ce priveşte restituirea în natură şi nici pentru măsuri reparatorii în echivalent.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamantul a promovat recurs (calea de atac fiind recalificată de instanţă, drept apel), susţinând prin motive critici de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel reclamantul a susţinut că are calitatea de moştenitor al mamei sale T.M., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu pe baza actului de partaj voluntar succesoral autentificat sub nr. 9740/1971 şi notat C.F. 2349 Codlea sub nr. 1037/1, imobil ce a fost preluat în mod abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.
Totodată, s-a învederat că Tribunalul Braşov nu a cenzurat valabilitatea titlului statului, deşi instanţele de judecată au această abilitare potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi privată.
Prin Decizia civilă nr. 47/AP din 3 aprilie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale apelul reclamantului a fost repsins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a considerat în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimul comunist, reglementarea specială este Legea nr. 10/2000, lege care în timp a suferit numeroase modificări, cea mai importantă prin Legea nr. 247/2005 care instituie măsurile reparatorii prin echivalent.
Apelantul reclamant nu a uzat de calea necontencioasă instituită de legiuitor, adresându-se direct instanţei de judecată, prin prezenta acţiune, pe care şi-a întemeiat-o în drept pe dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legii nr. 213/1998.
Instanţa de apel a apreciat că după apariţia Legii nr. 10/2001, lege specială în materie, reclamantul nu mai avea la îndemână temeiul de drept indicat, respectiv, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
S-a constatat pe de altă parte, că prima instanţă în mod corect a apreciat că reclamantul nu a semnalat nicio încălcare drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi nici existenţa vreunei neconcordanţe între aceasta şi legea specială pentru a putea promova o acţiune întemeiată pe dreptul comun.
Toate criticile formulate în apel descriu situaţia de fapt şi privesc aspecte ce ţin de dovedirea calităţii de moştenitor, constatându-se că nu sunt îndreptate decât sumar împotriva considerentelor sentinţei atacate, singura crtitică pertinenetă vizând doar aspectul legat de faptul că prima instanţă nu a cenzurat valabilitatea titlului statului.
Curtea de apel a constatat că prima instanţă a analizat în mod concret şi amplu, starea de fapt şi de drept, reţinând în principal că trebuia semnalată o situaţie de neconcordanţă între legea specială şi Convenţi, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Prin urmare, criticile formulate în apel au fost apreciate drept nefondate, astfel că, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat, cu consecinţa păstrării soluţiei primei instanţe.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dipoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că Decizia atacată este dată cu greşita aplicare a legii.
Astfel, recurentul susţine că titlul său de proprietate asupra imobilului revendicat este valabil şi producător de efecte juridice, iar titlul statului este nul şi lipsit de efecte juridice, întrucât a fost constituit prin încălcarea Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.
Instanţele anterioare nu au cenzurat valabilitatea titlului statului, deşi această abilitare şi obligaţie de a statua cu privire la conformitatea titlului statului cu Constituţia la momentul preluării, cu legile şi tratatele internaţionale la care România era parte, decurg din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Imobilul ce face obiectul litigiului a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, deoarece Decretul nr. 223/1974 încalcă şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală ONU - care proclamă în art. 17:
„ 1. Orice persoană arc dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Or, preluarea de către stat a imobilului aparţinând autoarei sale a avut loc în mod arbitrar, prin nesocotirea legilor interne şi a Constituţiei în vigoare.
Curtea de Apel Braşov în mod eronat a reţinut faptul că recurentul în calitate de reclamant şi totodată, persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de Statul Român, nu ar fi semnalat o situaţie de neconcordanţă între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se învederează, în acest context de către recurent, că atât în acţiunea de fond cât şi în cererea de promovare a căii de atac, a scos în evidenţă faptul că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate a al mamei sale, defuncta T.M., născută G.
Intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea soluţiei instanţei de apel.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând înscrisurile cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând Decizia recurată pe baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele pentru modificarea deciziei pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reclamant se află în situaţia de a fi iniţiat la data de 16 ianuarie 2008 acţiunea pentru restituirea imobilului situat în oraşul Codlea, jud. Braşov ce a aparţinut autoarei sale T.M., născută G., şi care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
Anterior formulării prezentei cereri, reclamantul nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietăţii menţionate, nici pe cale administrativă şi nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislaţia specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparaţie, anume, Legea 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea şi el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau recurentului reclamant să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată.
Sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
În acest context, de vreme ce recurentul nu mai poate obţine măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, respectiv, Constituţia din 1965, cu tratatele internaţionale la care România era parte (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17) ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.
Recurentul reclamant a invocat ca temei al cererii sale dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea 213/1998 dar şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele statuate prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, analiza cererii de faţă nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
Or, în contextul celor anterior menţionate, se confirmă cele expuse cu privire la pasivitatea culpabilă a recurentului de a acţiona conform celor prescrise de legea specială, Legea nr. 10/2001.
În cazul în care se constată neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile Convenţiei au prioritate; această prioritate poate fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin aceeaşi decizie în interesul legii.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de apel pentru aceea că greşit s-a reţinut că nu a invocat neconcordaţe între legea specială şi Convenţia Europeană, câtă vreme atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în motivarea apelului, a susţinut constant că Statul Român a încălcat dreptul de proprietate al mamei sale prin măsura preluării abuzive prin Decretul nr. 223/1974.
Din această critică, Înalta Curte constată că recurentul tinde să afirme neconcordanţe între cele două reglementări (naţională şi europeană) în privinţa protecţiei şi garanţiilor dreptului de proprietate al autoarei sale, al cărei moştenitor este, deci, din perspectiva art. 1 Primul Protocolul adiţional la Convenţie, fără însă a detalia aceste pretinse neconcordanţe.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.
Noţiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenţei citatea) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83, constatări reluate de Curtea Europeană şi în cauze contra României: Cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, Cauza Caracaş 29 iulie 2006, Cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau Cauza Constandache din 11 iunie 2002).
În speţă, reclamantul a introdus în faţa instanţelor o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului. El a contestat valabilitatea privării de proprietate înfăptuite de către autorităţi în 1987, argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituţiei, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi legilor în vigoare la data preluării.
Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de „bun" a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 şi intrarea în vigoare a Convenţiei la 20 iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă ratione temporis să se pronunţe cu privire la circumstanţele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent (conform deciziei în cauza Malhous împotriva Republicii Cehe, cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII).
În aceste condiţii se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenţiei, imputabilă autorităţilor române şi susceptibilă de a-şi exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunţe [conform hotărârii în cauza Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, alin. (85)].
Ca urmare a emiterii deciziei din 1987 de preluare a imobilului proprietatea autoarei sale, în baza Decretului nr. 223/1974, nici autoarea recurentului şi nici recurentul însuşi, în calitatea sa de moştenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei Curţii.
Tot în Cauza Constandache instanţa de contencios european, evaluând cererea în circumstanţe similare celei din speţă, a apreciat că nu s-a adus nicio atingere „bunurilor" reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol, respingând-o pentru incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. (3), în aplicarea art. 35 alin. (4).
În consecinţă, Înalta Curte constată că acţiunea în revendicare formulată de reclamant, ca acţiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanţele de fond, întrucât recurentul nu este titularul unui „bun" ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa recurentului care a fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficienţă nu este în măsură să o invoce, aşa cum corect au stabilit instanţele anterioare, raportându-se la raţionamentul Curţii Europene din Cauza Faimblat.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat reclamantul T.HG împotriva deciziei civile nr. 47/AP din 3 aprilie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9737/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9727/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
