ICCJ. Decizia nr. 9712/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9712/2009
Dosar nr. 9574/3/2008
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 martie 2008 reclamanţii C.A.A., V.R.L., G.C.B. şi P.I.M. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze dispoziţia nr. 9532 din 13 februarie 2008 emisă de pârâtă, prin care li s-a respins notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 din imobilul situat în Bucureşti, sector 2 şi să dispună restituirea în natură a celor două apartamente.
Prin sentinţa civilă nr. 1614 din 11 noiembrie 3008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată, pentru următoarele considerente:
Prin dispoziţia contestată a fost respinsă notificarea reclamanţilor privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 din imobilul în litigiu şi, totodată, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acestea.
Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Potrivit art. 20 alin. (1) din aceeaşi lege, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil - teren şi construcţii - stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a întregului imobil.
În raport de temeiul juridic al acţiunii şi de prevederile legale anterior menţionate, nu era posibilă restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate.
Prin Decizia civilă nr. 201 din 16 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a imobilelor înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor legale.
De asemenea, a reţinut că reclamanţii deţin un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, totodată, trebuie să li se asigure accesul la justiţie pentru realizarea acestui drept în conformitate cu art. 6 din Convenţie.
Pentru realizarea drepturilor lor de proprietate, reclamanţi au înţeles să urmeze procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, care se află actualmente în faza judiciară, ceea ce nu poate conduce la concluzia că li s-ar fi încălcat accesul la justiţie.
În această procedură nu se poate realiza o comparare a titlului reclamanţilor cu acela al cumpărătorilor apartamentelor în litigiu, aceştia din urmă nefiind părţi în prezenta procedură, situaţie în care instanţa nu poate examina titlul lor, cu eventuala consecinţă a lipsirii cumpărătorilor de bunul dobândit în temeiul unui contract.
Procedând astfel, curtea ar nesocoti dreptul la apărare al cumpărătorilor, încălcând art. 6 din C.E.D.O.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dar fără a structura şi dezvolta separat cele două motive de recurs invocate.
În motivarea cererii, recurenţii arată că preluarea imobilului din Bucureşti, s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor art. 480 şi art. 481 C. civ. şi art. 8 din Constituţia României din 1948.
În atare situaţie, proprietarii de drept au fost lipsiţi doar de folosinţa bunului, nu şi de proprietatea acestuia, situaţie confirmată de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În atare situaţie, reclamantul nu putea să înstrăineze în mod legal aceste apartamente, ele neaflându-se în proprietatea sa.
Prin urmare, vânzând lucrul altuia, înstrăinarea efectuată de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 trebuie considerată nulă.
Prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ar fi aplicabile doar dacă vânzarea s-ar fi făcut în mod legal.
Având în vedere şi practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, refuzul restituirii în natură a apartamentelor înstrăinate echivalează practic cu o a doua naţionalizare.
Recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Intimata deşi legal citată, nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul astfel cum a fost dezvoltat se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pct. 8 al art. 304 fiind numai formal indicat.
Recursul este, însă, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
La situaţia de fapt reţinută, curtea de apel a aplicat în mod corect atât prevederile dreptului intern, cât şi pe cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a reţinut ca situaţie de fapt, necontestată de reclamanţi, că din imobilul situat în sector 2 Bucureşti, care a aparţinut autoarei reclamanţilor, V.S. şi care a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, au fost vândute către chiriaşii cumpărători două apartamente, încheindu-se în acest sens contractele de vânzare-cumpărare nr. 965/1996 şi nr. 208/1996.
În atare situaţie, indiferent de calificarea preluării abuzive de către stat a imobilului ca fiind cu titlu sau fără titlu, după distincţiile făcute de art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, la care au apelat reclamanţii, nu permit restituirea în natură a unităţilor locative înstrăinate în mod legal.
În acest sens, sunt dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care au fost corect identificate şi aplicate de instanţele anterioare.
În ceea ce priveşte nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare pentru invocarea şi verificarea acesteia, Legea nr. 10/2001 a prevăzut posibilitatea intentării în justiţie a unei atare acţiuni, stabilind şi un termen special de prescripţie, prin dispoziţiile art. 50 din actul normativ menţionat.
Câtă vreme reclamanţii nu au făcut dovada că au intentat o astfel de acţiune şi că s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, susţinerea lor în sensul că respectivele contacte sunt nule nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât a fost făcută pentru prima dată în instanţa de recurs.
Chiar dacă cererea ar fi fost formulată în faţa primei instanţe, constatarea unei atare nulităţi nici nu s-ar putea face în actualul cadru procesual, din care cumpărătorii – părţi în contractele a căror nulitate se invocă, lipsesc cu desăvârşire.
Acesta a fost considerentul pentru care şi curtea de apel a sesizat în mod corect că nu poate proceda la o comparare a titlului de proprietate al reclamanţilor - constând în titlul de proprietate al autoarei lor coroborat cu caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat - cu cel al actualilor deţinători ai apartamentelor, constând în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de aceştia cu statul.
O astfel de analiză şi eventuala consecinţă a declarării nulităţii contractelor şi a restituirii în natură a apartamentelor ce fac obiectul acestora, în lipsa cumpărătorilor, i-ar lipsi pe aceştia din urmă de toate garanţiile unui proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal reclamanţilor li s-a recunoscut vocaţia la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate către chiriaşi şi ale căror contracte nu au fost declarate nule.
În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.A.A., V.R.L., G.C.B. şi P.I.M. împotriva deciziei nr. 201 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9726/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9704/2009. Civil. Conflict de muncă. Recurs → |
|---|
