ICCJ. Decizia nr. 9753/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9753/200.
Dosar nr. 33685/3/2006
Şedinţa publică din 2 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele.
Prin sentinţa civila nr. 321 din 15 februarie 2008, TRIBUNALUL BUCUREŞTI, secţia a III a civilă, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobiliara, formulat de reclamantul B.V., in contradictoriu cu paraţii MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin primar, SC A.N. SA, a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere ale acţiunii având ca obiect constatarea inexistentei dreptului de proprietate si constatarea inexistentei dreptului de concesiune, a admis, in parte, cererea expertului tehnic S.M. privind suplimentarea onorariului stabilit pentru expertiza judiciara si a obligat reclamantul şi pârâta SC A.N. SA să achite fiecare cate o suma de 100 lei, reprezentând diferenţa de onorariu neachitată pentru expertiza efectuata, in contul Biroului local de expertize judiciare din cadrul Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, prima instanţa a reţinut, in esenţa, următoarele:
In raport de cadrul procesual de investire - pretenţia concreta a reclamantului, temeiul juridic strict formulat - şi de probele administrate in cauza, instanţa a apreciat ca reclamantul nu poate exhiba titlul sau-actul care ar consfinţi dreptul autorului sau, deposedat ulterior de stat in perioada regimului politic comunist-in cadrul acţiunii in revendicare pendinte, in contradictoriu cu actuala deţinătoare a imobilelor revendicate, întrucât calitatea sa de proprietar nu a fost recunoscuta de unitatea deţinătoare in urma parcurgerii procedurii administrative obligatorii instituita de legea speciala de reparaţie civilă.
Cu alte cuvinte, instanţa a reţinut ca reclamantul nu îi poate opune paratului Municipiul Bucureşti dreptul sau de proprietate, întrucât acesta nu poate fi probat şi valorificat in alte condiţii decât cele prevăzute expres de Legea nr. 10/2001.
Hotărârea judecătoreasca obţinută de reclamant in cadrul unei alte proceduri judiciare distincte (o alta acţiune in revendicare), prin care s-a recunoscut calitatea acestuia de proprietar al imobilului in litigiu, nu poate fi considerata ca fiind opozabila paraţilor.
A apreciat totodată ca, nu se impune o analiza a condiţiilor in care terenul in litigiu a intrat in posesia Municipiului Bucureşti, întrucât un astfel de capăt de cerere nu a fost dedus judecaţii de către reclamant.
Tribunalul a reţinut, in raport de probele administrate in cauza si prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/2006, ca terenul in litigiu face parte din infrastructura tehnico-edilitara a unităţii administrativ-teritoriala, intrând in categoria bunurilor de interes si folosinţa publica, ceea ce înseamnă apartenenţa acestuia la domeniului public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale.
În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, tribunalul a reţinut caracterul inadmisibil al acestora, pe temeiul art. 111 C. proc. civ., text de lege care instituie regula naturii subsidiare a acţiunii in constatare fata de acţiunea in realizare a dreptului pretins.
Prin Decizia civila nr. 844A din 20 noiembrie 2008, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului ca nefondat, fără ca motivele de nelegalitate si de netemeinicie formulate aceasta parte sa primească o analiza corespunzătoare in cuprinsul hotărârii judecătoreşti pronunţate.
Împotriva deciziei civile susmenţionate a formulat cerere de recurs la data de 06 ianuarie 2009, reclamantul B.V., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
In conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut ca hotărârea atacata cu recurs este lovita de nulitate, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, situaţie care contravine in mod evident dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant a susţinut ca motivarea hotărârii judecătoreşti nu numai ca lipseşte, privând astfel partea din procesul pendinte de garanţia legalităţii măsurii dispuse, dar este si confuza, cuprinzând erori care depăşesc simplele greşeli de redactare.
Concluzia recurentului-reclamant in legătura cu acest prim aspect de nelegalitate a fost in sensul ca, in cauza a existat o lipsa de preocupare din partea instanţei, in a explica si fundamenta intr-un mod coerent si inteligibil, raţionamentul acesteia, pentru a lăsa recurentului si instanţei superioare de control posibilitatea sa cenzureze in cunoştinţa de cauza acest raţionament.
S-a susţinut, totodată, si motivul de recurs întemeiat in drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţata fiind apreciata si ca fiind lipsita de temei legal.
In esenţa, in lipsa motivării, s-au reluat criticile de nelegalitate si netemeinicie aduse primei hotărâri judecătoreşti pronunţate in cauza, hotărârea de prima instanţa a tribunalului.
Astfel, s-a susţinut ca instanţa de apel nu a dat relevanta juridica necesara actelor doveditoare ale dreptului reclamantului de proprietate asupra terenului ce formează obiectul cererii de chemare in judecata.
S-a reiterat faptul ca, pretenţia reclamantului se întemeiază, atât pe sentinţa civila nr. 464 din 22 iulie 2003 - ca dovada ca actul primordial de proprietate ce ii atesta drepturile asupra terenului in cauza, a fost recunoscut si de către o alta instanţa de judecata, pe o situaţie juridica identica-cat si pe actul de tranzacţie si imparţiala voluntara nr. 12679/1943, transcris sub nr. 82497/1943 la Tribunalul Ilfov.
Instanţele de judecata anterioare trebuia sa fie interesate sa cunoască daca paratul deţinea sau putea exhiba un titlu de proprietate valabil, care sa ii legitimeze pretinsul drept de proprietate asupra terenului in litigiu, fiind fără relevanta juridică chestiunea existentei unei posesii a paratului, anterioare sau posterioare datei pronunţării hotărârii judecătoreşti obţinute deja de reclamant.
S-a susţinut ca, in mod greşit, instanţa de apel a considerat ca nu este întemeiat capătul de cerere privind revendicarea, consideraţiile referitoare la Legea nr. 10/2001 si la incidenţa ei in speţa nefiind in măsura sa duca la o asemenea concluzie.
Deşi instanţele anterioare au apreciat ca acţiunea in revendicare este admisibila si, prin urmare, poate fi judecata pe fond, in realitate, fata de conţinutul explicit al hotărârilor judecătoreşti anterioare, rezulta refuzul acestora de a analiza in concret fondul pretenţiei de revendicare a imobilul in litigiu-in esenţa, s-a susţinut ca instanţele au refuzat sa facă comparaţia titlurilor părţilor aflate in conflict judiciar.
Judecătorii fondului s-au limitat la a constata ca paratul nu a recunoscut titlul de proprietate al reclamantului, cu consecinţa directa a deducerii concluziei importante si determinante pentru cauza, conform căreia acest titlu nici nu ar exista din punct de vedere juridic.
Analizând recursul, din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, pentru considerentele ce urmează:
Recurentul-reclamant şi-a susţinut criticile de nelegalitate, în mod expres, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea atacata nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv pe temeiul dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal/a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, arătând în concret că nu a beneficiat de o judecată propriu-zisă în apel, fapt evidenţiat cu pregnanţă de absenţa motivării hotărârii atacate.
Astfel, recurentul-reclamant a susţinut ca, in cauza, a existat o lipsa de preocupare reala din partea instanţei, de a explica si fundamenta intr-un mod coerent si inteligibil, raţionamentul acesteia, pentru a lăsa recurentului si instanţei superioare de control posibilitatea sa cenzureze in cunoştinţa de cauza acest raţionament.
Aceste aspecte concrete relevate de partea recurentă au fost analizate din perspectiva dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Dispoziţiile legale susmenţionate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient asupra modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
In ceea ce priveşte cauza de faţă, actul de dispoziţie al instanţei de apel-hotărârea atacată cu recurs - nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, accesibil, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a investit instanţa, a probelor administrate de aceasta, de a înlătura în mod justificat susţinerile părţii adverse, respectiv probele administrate la solicitarea acesteia, cu atât mai mult cu cât cauza se prefigura a fi complexă - din perspectiva susţinerilor din acţiune, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestora pentru proces, stabilirea argumentelor de fapt şi de drept decisive pentru soluţionarea cauzei etc.
Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecinţele acestei încălcări prin desfiinţarea hotărârii recurate.
S-a avut în vedere şi împrejurarea că, lipsa motivării, în forma şi limitele circumscrise de textul de lege susmenţionat, a fost privită în jurisprudenţa instanţelor naţionale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin urmare, în raport de aceste aspecte care configurează conţinutul unor neregularităţi procedurale evidente, dar şi esenţiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare şi jurisprudenţa instanţelor de judecată, Înalta Curte a făcut aplicaţia dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ. - text de lege care prescrie soluţiile ce pot fi pronunţate de către instanţa de recurs.
Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus, aşadar, şi din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
Pe de altă parte, soluţia s-a impus şi faţă de dispoziţiile exprese ale art. 313 şi art. 314 C. proc. civ. conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legi, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Din conţinutul acestei ultime dispoziţii legale procedurale rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de jurisprudenţă, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Hotărârea pronunţată în cauza pendinte, nefiind motivată, nu poate conduce la situaţia-premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situaţia de fapt, partea interesată poate deduce judecăţii orice ipoteză de aplicare greşită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Este important de arătat că, în ceea ce priveşte calea de atac extraordinară a recursului, examinarea pe fond a acesteia înseamnă cercetarea motivelor de casare-modificare invocate de recurent, iar nu examinarea fondului litigiului ca atare, a situaţiei de fapt şi de drept susţinute prin cererea introductivă de instanţă.
Toate aceste considerente de fapt şi de drept s-au impus a fi avute în vedere de instanţa de recurs in configurarea soluţiei pronunţate şi ca o garanţie a respectării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţei, cu privire la desfăşurarea procesului civil, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate etc, aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
In procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.
Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparenţa actului de justiţie, şi, pe de altă parte, se oferă în mod real justiţiabililor posibilitatea de a fi convinşi că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susţinute, probate, dar şi relevante pentru cauză.
In plus, enunţarea consideraţiilor de fapt şi de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, sunt importante şi din perspectiva posibilităţii conferite părţii interesate de a aprecia asupra şanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa celei in care a obţinut deja hotărârea judecătorească.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va admite recursul reclamantului împotriva deciziei civile nr. 844/A din 20 noiembrie 2008 a Curţii de apel Bucureşti, secţia civila si pentru cauze de minori si familie, va casa Decizia civila atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei civile nr. 844/A din 20 noiembrie 2008 a CURŢII DE APEL BUCURESTI, secţia civila si pentru cauze de minori si familie.
Casează Decizia civilă şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 02 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9760/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9737/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
