ICCJ. Decizia nr. 9757/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9757/2009
Dosar nr. 4091/87/2007
Şedinţa publică din 2 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererile înregistrate pe rolul tribunalului, reclamanta T.V. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu SC P. SA, să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti cuvenite şi neacordate, reprezentând suplimente salariale aferente sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun, actualizate la data plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 2956 din 08 decembrie 2008, Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, complet specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis în parte pretenţia reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale în sumă de 6915 lei, reprezentând suplimentări pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun, în forma precizată în dispozitivul hotărârii pronunţate.
Împotriva acestei sentinţe a primei instanţe a formulat cerere de recurs la data de 04.03,2009, pârâta SC P. SA, prin care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul criticilor prezentate în expunerea de motive a cererii.
Prin încheierea de şedinţă de la 03 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea formulată de recurenta-pârâtă SC P. SA de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţa a reţinut că textul de lege criticat îndeplineşte condiţia prescrisă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru motivul că este aplicabil în soluţionarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii şi art. 72 din Legea nr. 168/1999, relativ la competenţa teritorială a instanţelor în judecarea conflictelor de muncă.
S-a apreciat în continuare că, din chiar natura intrinsecă a excepţiei, rezultă însă şi condiţia ca temeiul ei să fie reprezentat de neconformitatea textelor legale invocate cu prevederile Constituţiei României.
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, rezultă că este interzis Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra modului de interpretare şi aplicare a legii la un anumit caz concret, atribuţie care este de resortul exclusiv al instanţei judecătoreşti de drept comun, sub control judiciar.
S-a avut în vedere şi ideea conform căreia competenţa instanţei constituţionale trebuie legată de atributul exclusiv de stabilire a înţelesului neconstituţional al normei juridice supuse controlului.
În continuarea acestui raţionament juridic, s-a apreciat că sunt cazuri de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituţionalitate nu au în realitate un temei constituţional ori pun în discuţie un anume mod de interpretare şi aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, situaţii care sunt însă la latitudinea instanţei judecătoreşti [(concluzie desprinsă din dispoziţiile-interpretate per a contrario-ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (6) din acelaşi act normativ)].
Raţiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate este aceeaşi în toate cazurile anterior expuse, ţinând de împiedicarea declanşării controlului de constituţionalitate în acele situaţii ce constituie limite ale competenţei de a se pronunţa, inclusiv pentru Curtea Constituţională.
S-a avut în vedere şi împrejurarea că, deşi excepţia invocată este raportată la o serie de texte constituţionale, aceasta este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege.
S-a menţionat în fundamentarea soluţiei pronunţate, inclusiv jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, care a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate care vizau o pretinsă neconstituţionalitate a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiect al controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie (deciziile nr. 93/2000, nr. 584/2006, nr. 494/2005, nr. 192/2008, nr. 474/2008, respectiv dispoziţiile nr. 76/2000, nr. 249/2005, nr. 81/1999, nr. 6/2003).
În cuprinsul acestor decizii, Curtea Constituţională a configurat cu pregnanţă ideea că nu intră sub incidenţa controlului pe care-l exercită, coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forţă juridică inferioară Constituţiei, aceasta având competenţa de a se pronunţa numai asupra chestiunii constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor.
S-a menţionat totodată că, activitatea de coordonare legislativă ţine de competenţa puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuţiile Consiliului Legislativ, Curtea Constituţională nefiind competentă să se pronunţe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la situaţia dată, aceasta ţinând de competenţa instanţei de judecată, ce dispune de atributul interpretării şi aplicării legii.
Împotriva încheierii de şedinţă pronunţate a formulat cerere de recurs la data de 04.062009, recurentul SC P. SA prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte.
Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, a fost invocată şi susţinută prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
S-a susţinut în conformitate cu cerinţele dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate configurate în paragraful anterior.
Mai departe, s-a susţinut că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.
În cuprinsul art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii sunt indicate actele normative abrogate expres, total sau parţial, urmate de menţiunea orice alte dispoziţii contrare.
Această ultimă sintagmă a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o abrogare implicită.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite.
Prin dispoziţiile art. 62 şi 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.
S-a susţinut că cercetarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată se impune, întrucât textul de lege criticat îndeplineşte condiţia prescrisă de art. 29 din Legea nr. 47/1992, de a fi în legătură cu obiectul dedus judecăţii, întrucât este aplicabil în soluţionarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii şi art. 72 din Legea nr. 168/1999, cât priveşte competenţa teritorială a instanţelor în judecarea conflictelor de muncă.
S-a susţinut inclusiv faptul că motivele de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile legale susmenţionate au în vedere principiul efectivităţii juridice, al cărui conţinut a fost dezvoltat în jurisprudenţa C.E.D.O.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Într-adevăr, excepţia de neconstituţionalitate, ca modalitate juridică prin care poate fi pusă în discuţie în cadrul unui proces, neconformitatea legii cu normele şi principiile constituţionale, a fost instituită în vederea satisfacerii unui interes general, anume asigurarea supremaţiei Constituţiei.
Din această perspectivă, dar şi pentru a releva ideea de contrarietate dintre norma constituţională şi norma controlată, prima instanţă a configurat cu prioritate, dar şi cu precizie, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a cauzei pendinte, acesta fiind reprezentat de prevederile legale cuprinse în art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,textul de lege pretins neconstituţional, raportate la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, textele şi principiile constituţionale cărora li s-ar aduce atingere.
De regulă, pentru susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate, respectiv pentru o legală învestire a Curţii Constituţionale, instanţa este obligată să identifice, alături de elementele precizate anterior, şi argumentele juridice aduse de parte în favoarea neconstituţionalităţii.
În acelaşi sens, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate, este ţinută să aibă în vedere practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile acestei autorităţi sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Procedând la o verificare in limine a admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate invocată, instanţa a reţinut în mod corect că textul de lege criticat îndeplineşte, doar din perspectivă strict formală, condiţia prescrisă de art. 29 din Legea nr. 47/1992, pe considerentul că, este aplicabil în soluţionarea conflictului dintre art. 284 alin. (2) C. muncii şi art. 72 din Legea nr. 168/1999, relativ la chestiunea de natură procedurală-determinarea competenţei teritoriale a instanţelor în judecarea conflictelor de muncă.
Însă, pentru a răspunde sensului dispoziţiilor art. 29 alin. (2) – (6) din Legea nr. 47/1992, respectiv ale art. 2 alin. (1) şi (2), referitoare la condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, nu trebuie ignorate criteriile explicite prescrise de lege, dar nici pe cele jurisprudenţiale care configurează în termeni clari competenţa Curţii Constituţionale, în sensul că aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională, cu atributul exclusiv de stabilire a înţelesului dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile şi principiile constituţionale, dar şi faptul că, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională modul de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret (acesta fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată care judecă fondul cauzei).
Interpretarea normei juridice are drept scop tocmai desluşirea sensului exact al unui text legal, determinarea ariei sale de aplicare sub aspectul validităţii în raport cu alte norme juridice, ca şi al aplicării sale în spaţiu, în timp şi cu privire la persoane.
În doctrina de specialitate s-a conturat foarte clar ideea, necesară rezolvării cauzei pendinte, conform căreia calificarea unei situaţii-de fapt sau de drept-ca fiind reglementată de o anumită normă juridică, implică, în mod necesar, nu numai determinarea acestei situaţii, dar şi interpretarea normei respective, spre a stabili incidenţa sa.
Însăşi, Curtea Constituţională, în cuprinsul mai multor decizii de speţă, a statuat că relaţia dintre normativismul funcţiei legislative şi funcţia interpretativă, proprie celui care aplică legea, este adesea complexă şi contradictorie.
Jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a consemnat în expunerea de motive a deciziilor enumerate de prima instanţă, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate invocate de părţi, argumente convingătoare referitoare la imposibilitatea de a constitui obiect al controlului de constituţionalitate, situaţiile referitoare la pretinsa neconstituţionalitate a interpretării legii de către instanţe, greşita aplicare a legii la cazul concret dedus judecăţii, un conflict al legilor în timp, respectiv necoroborarea sau necorelarea diverselor acte normative, lipsa de concreteţe, de claritate a dispoziţiilor legale.
Excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul pendinte este într-adevăr raportată la o serie de texte constituţionale, dar este motivată şi susţinută doar pe considerente care evocă, în esenţă, o situaţie de necorelare legislativă intre dispoziţiile art. 284 alin. (2) C. muncii şi dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, respectiv un conflict în timp între două acte normative cu forţă juridică inferioară Constituţiei.
Pentru o astfel de ipoteză, instanţa de drept comun este cea chemată să identifice normele juridice aplicabile, să analizeze conţinutul acestora şi să facă o adaptare a acestora la faptele stabilite anterior, realizând astfel cuvenitul echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor.
Concluzia evidentă a instanţei este în sensul că, motivarea adusă excepţiei nu poate constitui, prin ea însăşi, un temei de neconstituţionalitate, întrucât priveşte interpretarea legii în procesul aplicării sale, atribuţie ce revine instanţei de judecată de drept comun în faţa căreia se desfăşoară procesul.
Prin urmare, o astfel de excepţie nu poate intra in circuitul efectiv al procedurii jurisdicţionale constituţionale, ceea ce înseamnă că instanţa de control judiciar va valida punctul de vedere al instanţei anterioare, confirmând astfel posibilitatea legală pe care a are orice instanţă de drept comun de a împiedica sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate inadmisibile.
Constatând soluţionat corect litigiul de constituţionalitate sus-configurat, Înalta Curte va valida soluţia pronunţată şi, drept consecinţă, va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA – Membru O.M.V. G. împotriva încheierii din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9764/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9752/2009. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
