ICCJ. Decizia nr. 9769/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9769/2009
Dosar nr. 10.209/3/2008
Şedinţa publică din 2 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 10209/3 din 11 martie 2008, reclamanţii P.A., D.F., S.E., C.G., B.M.G., L.R., S.E., N.S. şi P.N.M., prin mandatar, au chemat în judecată pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 303 mp, situat în Bucureşti, sector 2, preluat de către stat în mod abuziv de la autorul reclamanţilor P.I.T.
Prin sentinţa civilă nr. 1408/F din 05 septembrie 2008, Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.A., D.F., S.E., C.G., B.M.G., L.R., S.E., N.S. şi P.N.M. , prin mandatar, în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin primarul general, a obligat pârâtul să restituie în natură către reclamanţi, imobilul teren în suprafaţă de 313,23 mp, situat în Bucureşti, sector 2, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert G.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, in baza actele şi lucrările dosarului, prima instanţa a constatat că, reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii impuse de Legea nr. 10/2001, întrucât terenul în suprafaţă de 303 mp a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 23 martie 1930 (în calitate de cumpărător, in cuprinsul actului, figurând autorul reclamanţilor), imobil ce a trecut ulterior în proprietatea statului (adresa emisă de către pârât - Direcţia de Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală sub nr. 749074/11292 din 17 iulie 2008).
Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză a rezultat că terenul ce face obiectul cererii introductive de instanţa are o suprafaţă de 313,23 mp, fiind liber de construcţii şi neafectat de detalii de sistematizare.
Împotriva sentinţei de prima instanţa a formulat apel, în termen legal, pârât MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin primarul general.
Prin Decizia civilă nr. 90/A din 07 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 1408 /F din 05 septembrie 2008.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Intimaţii-reclamanţi, pentru autoarea lor P.G., pe calea notificării formulate în termen legal, prin executor judecătoresc, notificarea nr. 806 din 12 februarie 2002, înregistrată în evidenţele primăriei sub nr. 23983/2002, conform relaţiilor de la fila 37 dosar fond, au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 303 mp, situat in Bucureşti, sector 2, imobil ce a fost preluat abuziv de stat în anul 1988 şi care a aparţinut autorului iniţial al părţilor, P.I.T., conform contractului de vânzare cumpărare din 23 aprilie 1930, aflat la fila 14 dosar primă instanţă.
Deşi notificarea a fost formulată în termen legal şi era însoţită de toate înscrisurile doveditoare pentru a se putea decide cu privire la măsurile reparatorii solicitate de intimaţi în baza legii speciale, şi cu toate că termenul de imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este de mult epuizat, apelantul nu a procedat la emiterea dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării, potrivit normei anterior invocate.
Curtea a apreciat astfel, ca nefondată susţinerea apelantului în sensul că termenul de 60 de zile este unul de recomandare (formularea legii fiind imperativă), ca şi cea privind momentul de la care el începe să curgă, întrucât în speţă nu era aplicabilă ipoteza privind depunerea ulterioară a înscrisurilor doveditoare.
Indicarea absenţei unei declaraţii provenind de la intimaţi în sensul că nu mai deţin alte acte doveditoare, conform pct. 25.1 din HG nr. 250/2007 cuprinzând Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, ţine de un formalism excesiv, apelantul, în absenţa acestei declaraţii, nefiind împiedicat să emită dispoziţia motivată asupra notificării (absenţa acestui înscris putând fi interpretata ca o prezumţie simplă în sensul inexistenţei altor dovezi de care intimaţii înţelegeau să se folosească).
Curtea a constatat neavenită şi critica vizând substituirea instanţei de judecată în atribuţiile Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât o atare susţinere se fundamentează pe propria culpă a apelatului pentru întârzierea nejustificată în soluţionarea cererii, cu consecinţa creării, menţinerii şi prelungirii, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a unei incertitudini juridice în ceea ce priveşte recunoaşterea şi restabilirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului (mai bine de 7 ani).
De altfel, acestea sunt şi raţiunile avute în vedere deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu ocazia adoptării Deciziei nr. XX/2007, prin care în soluţionarea recursului în interesul legii cu un atare obiect, a statuat astfel: „in aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor reluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate".
Datorită pasivităţii apelantului un interval atât de îndelungat de timp, intimaţii reclamanţi au fost lipsiţi chiar de dreptul de acces la o instanţă de judecata, garantat de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, acces care în cazul procedurii prevăzute de legea specială se produce intr-un mod indirect, respectiv după emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate, pe calea contestării acesteia în condiţiile art. 26 alin. (3) din actul normativ de referinţă.
Confirmând situaţia de fapt reţinută de prima instanţa, instanţa de apel a reafirmat ideea conform căreia, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi care au fost anexate de intimaţi şi notificării adresate PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, intimaţii reclamanţi au făcut atât dovada dreptului de proprietate al autorului lor, cât şi a calităţii lor de persoane îndreptăţite, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Dovada dreptului de proprietate reiese din conţinutul contractului de vânzare-cumpărarea din 23 martie 1930, act sub semnătură privată, încheiat între autorul intimaţilor P.I.T., în calitate de cumpărător şi J.K., în calitate de vânzător.
Pentru momentul întocmirii lui, contractul sub semnătură privată avea efect translativ de proprietate, întrucât si înstrăinarea imobilelor era supusă regimului juridic de drept comun, respectiv principiului consensualismului, conform art. 1294 C. civ. (până la adoptarea Decretului 221/1950, act normativ care prin dispoziţiile art. 2 a introdus ad validitatem forma autentică a actelor de înstrăinare a imobilelor).
Pe de altă parte, prin certificatele de moştenitor şi actele de stare civilă administrate de intimaţi (filele 10-13 şi 38-43, dosar primă instanţă) s-au făcut şi dovezile ţinând de calitatea de persoană îndreptăţită.
Legea 10/2001, încă prin art. 1 alin. (1), instituie regula restituirii în natură, măsurile reparatorii prin echivalent fiind prevăzute în subsidiar, conform alin. (2) al aceluiaşi text.
Imobilul ce a aparţinut autorilor intimaţilor (care la vremea respectivă era compus din teren şi construcţie) a fost preluat în fapt în anul 1988, potrivit susţinerii acestora, apelantul neadministrând probe contrare, astfel că preluarea lui a fost una fără titlu valabil, conform art. 2 lit. i) din lege.
Împrejurarea că, din situaţia juridică comunicată la solicitarea primei instanţe (fila 63 dosar) reiese că imobilul de la adresa în litigiu a fost înscris în anexa 2 a HG nr. 556/1990 nu poate avea valoarea confirmării titlului statului, chiar în condiţiile în care prin art. 1 din acest act normativ s-a prevăzut că „imobilele compuse din terenuri, construcţii şi împrejmuirile aferente, situate în municipiul Bucureşti şi în sectorul agricol Ilfov, demolate înainte de data Revoluţiei, pentru realizarea unor obiective de investiţii, se consideră trecute în proprietatea statului, urmând ca foştii proprietari prevăzuţi în tabelele anexa nr. 1-34) la prezenta hotărâre, să primească despăgubirile cuvenite potrivit legii".
Construcţia situată pe acesta a fost ulterior demolată. Deşi intimaţii aveau vocaţia obţinerii unor despăgubiri şi pentru construcţia demolată abuziv, notificarea formulată a vizat doar restituirea în natură a terenului, conţinutul cererii de chemare în judecată fiind în acelaşi sens, astfel că prima instanţă s-a pronunţat în mod corect, în limitele învestirii sale, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Tribunalul, în aplicarea principiului restitutio in integrum, anterior enunţat, a dispus efectuarea unei expertize topo care să verifice dacă terenul este liber de construcţii, precum şi dacă este afectat de detalii de sistematizare, pentru verificarea ipotezei reglementate de art. 10 din lege.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 12 iunie 2009, paratul Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de primarul general, expunerea de motive a acestei cereri cuprinzând următoarele susţineri relative la raportul juridic dedus judecăţii.
Din examinarea tuturor actelor care au fost administrate in cauza rezultă că, motivul nesoluţionării notificării pentru restituirea imobilului în litigiu îl constituie faptul că, potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003, contestatorul nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, nedepunând toate înscrisurile care să ateste dreptul său de proprietate şi calitatea sa de persoană îndreptăţită.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire, trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat ulterior prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
În aplicarea acestor texte legale, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003 prevede, în concordanţă cu dreptul comun în materia acţiunii în revendicare imobiliară (Legea nr. 10/2001 nederogând sub acest aspect de la normele generale, respectiv normele cuprinse în Codul Civil) ca, prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înţelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică".
Art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, arată ce se înţelege în sensul legii prin acte doveditoare.
Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii se înţelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată şi altele asemenea.
Acelaşi articol a arătat ce acte sunt considerate potrivit Legii nr. 10/2001 ca fac dovada calităţii de moştenitor, respectiv certificatul de moştenitor, testamentul, actele de stare civilă care atestă filiaţia sau rudenia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Mai mult, dovada dreptului proprietate nu reiese din contractul sub semnătură privată încheiat între autorul intimaţilor P.I.T., în calitate de cumpărător, şi J.K. în calitate de vânzător.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001.
Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/2001, cu o lună prin OUG nr. 184/2002 şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003.Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerii notificării.
La termenul de judecata din 02 decembrie 2009, Înalta Curte a pus in discuţia contradictorie a părţilor chestiunea încadrării criticilor formulate de recurentul-parat în categoria motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Înalta Curte va constata nulitatea recursului, pentru considerentele ce urmează:
În calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (pe aspecte de ordin procedural si/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susţinere care releva, o expunere a istoricului cauzei deduse judecăţii, o expunere detaliata a conţinutului reglementarilor legale incidente in cauza, fără ca aceasta sa fie particularizata cadrului procesual de investire ori etapei procesuale ori considerentelor deja redate in cuprinsul hotărârii judecătoreşti contestate, pretinsele necorelări ale acţiunilor părţii adverse cu dispoziţiile legale procedurale, cu ignorarea totala a ceea ce s-a obţinut pana la momentul formulării cererii, ori pretinse erori ale instanţei de apel in aprecierea probelor administrate in cauza, cu consecinţe in planul configurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat in mod exhaustiv întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând in mod concret considerentele pentru care au ajuns la concluzia ca reclamanţii pot beneficia de efectele legii speciale de reparaţie civilă, constatând ca s-au făcut dovezi clare relative la proprietatea asupra imobilului in litigiu si la calitatea de persoane îndreptăţite.
In cuprinsul cererii de recurs nu sunt vizate considerentele instanţei de apel care au configurat cu precizie situaţia de fapt a cauzei pendinte, respectiv modul de aplicare a dispoziţiilor legale incidente, ci, aşa cum s-a arătat anterior, doar o formala şi nepertinenta înşiruire de pretinse inacţiuni ale părţii adverse ori de neregularităţi procedurale, o înşiruire de norme legale, fără ca acestea să poată fi opuse chestiunilor deja dezlegate de instanţele anterioare, in scopul îndreptării acestora in calea de atac promovata.
Este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancţiunea nulităţii atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cat si pentru situaţia in care cererea se motivează, însă criticile nu pot fi încadrate in nici una din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurala susmenţionată.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizata prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara definitiva a conflictului existent intre părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
În faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curtea in conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin Primarul general S.M.O., împotriva deciziei nr. 90/A din 7 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9765/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9760/2009. Civil → |
|---|
