ICCJ. Decizia nr. 9831/2009. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9831/200.
Dosar nr. 2499/108/2007
Şedinţa publică din 3 decembrie 2009
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 14 mai 2008, Tribunalul Arad, sesizat în urma strămutării cauzei de la Tribunalul Bihor, a admis în parte acţiunea reclamantului M.T. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Arad.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului daune materiale reprezentând contravaloarea în lei la data plăţii a sumei 31.670 Euro.
A respins restul daunelor solicitate, reprezentând daune morale şi materiale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 1 milion Euro, cu titlu de daune morale.
La data de 26 iunie 2007, reclamantul a completat acţiunea solicitând, pe lângă obligarea Statului Român la daune morale, şi daune materiale, în cuantum de 169.141 Euro.
Tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 504 – 507 C. proc. pen., răspunderea statului nu poate fi antrenată, deoarece este circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ori restrângerea libertăţii în mod nelegal, ca măsură preventivă şi condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă a statului, cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
În cauză, reclamantului i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, faţă de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea , după care a fost achitat.
Restrângerea de libertate în mod nelegal a fost stabilită prin hotărârea de achitare.
Tribunalul a mai reţinut că la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine cont de durata restrângerii de libertate, iar nu de durata procesului penal, de consecinţele produse asupra reclamantului şi a familiei sale, de stress-ul şi efectele psiho-fizice provocate de obligarea de a nu părăsi localitatea timp de o lună şi nu de tensiunea întregului proces, motiv pentru care daunele morale nu pot fi acordate.
A mai reţinut tribunalul, că sunt incidente dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, deoarece există un prejudiciu cert încercat de reclamant prin plata salariilor de care a fost lipsit, cheltuieli de deplasare la instanţe, chirie, cheltuieli pentru medicamente şi plata onorariilor avocaţilor, cheltuieli în cuantum de 31. 670 Euro.
Nu se pot acorda sumele reprezentând diferenţa dintre preţul imobilelor vândute în anul 2005 şi valoarea actuală a acestora, deoarece reclamantul nu a fost silit să vândă aceste bunuri, cu atât mai mult cu cât avea disponibile sume de bani provenite din împrumuturi bancare şi vânzarea unui alt imobil.
Prin Decizia nr. 281 din 4 decembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 Euro cu titlu de daune materiale şi suma de 60.000 Euro cu titlu de daune morale.
A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a fost supus unei anchete penale, pentru săvârşirea unei fapte de corupţie, având calitatea de magistrat şi că, în final, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că fapta de corupţie nu a existat şi s-a dispus achitarea reclamantului, conform art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Izvorul răspunderii civile pe care a declanşat-o reclamantul are atât un caracter special, pentru că se raportează la dispoziţiile legii penale, cât şi un caracter general, de drept comun, pentru că vizează răspunderea civilă a Statului Român pentru activitatea desfăşurată de autorităţile sale, în exercitarea atribuţiilor legale.
Conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o apreciere aproximativă a prejudiciului material, neincluzând sumele de bani împrumutate de către reclamant de la martorul G.C.F. şi de la martora S.M.
A mai reţinut instanţa de apel, că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sub aspectul credibilităţii profesionale şi a poziţiei sociale, deoarece a fost acuzat de săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, pe care s-a dovedit că nu a săvârşit-o şi că suma de 60.000 Euro reprezintă o dezdăunare rezonabilă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantului nu este tardivă şi nici inadmisibilă, prin raportare la dispoziţiile Protocolului Convenţiei Europene privind dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie şi desfăşurare a activităţii profesionale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul M.T. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat că Decizia atacată este nelegală, deoarece instanţa de apel trebuia să acorde şi prejudiciul material cauzat în urma înstrăinării imobilelor şi mobilelor în cursul procesului penal pentru a face faţă cheltuielilor cu întreţinerea familiei şi derularea procesului.
A mai arătat recurentul, că suma de 60.000 Euro este prea mică în raport de suferinţele pe care le-a îndurat ca urmare a erorii judiciare, iar instanţa de apel trebuia să cuantifice prejudiciul moral şi prin prisma traumelor suferite de apropiaţii săi, ca o prelungire a măsurii restrictive de libertate, având în vedere poziţia socială a subiectului şi a familiei lui, prestigiul profesional, starea de sănătate, etc.
Pârâtul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că cererea de chemare în judecată este tardivă, deoarece măsura interzicerii de a părăsi localitatea a fost dispusă pentru perioada 24 iulie 2002 – 22 august 2002. prin ordonanţă, care nu a fost atacată..
Recurentul a mai arătat că acţiunea este inadmisibilă, deoarece reclamantul a fost achitat în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., şi nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j), condiţie cerută în mod expres de prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Daunele morale, conform jurisprudenţei C.E.D.O., trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, deoarece reparaţia morală se poate realiza doar prin repararea imaginii publice.
Referitor la actualizarea preţurilor, recurentul a arătat că preţurile pe piaţa imobiliară au scăzut, iar acordarea de despăgubiri nu trebuie să reprezinte izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Recursurile nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Reclamantul a susţinut că prejudiciul material a fost provocat şi de necesitatea înstrăinării imobilelor şi mobilelor în cursul procesului penal pentru a face faţă cheltuielilor cu întreţinerea familiei şi derularea procesului.
Această susţinere nu este fondată, deoarece, pentru a obţine reparaţia unui prejudiciu, reclamantul trebuie să demonstreze că un asemenea prejudiciu a existat şi că a existat, de asemenea, legătură de cauzalitate între fapta incriminată şi prejudiciu.
Or, în cauză, reclamantul nu a demonstrat că necesarul bănesc pentru întreţinerea sa şi a familiei sale ar fi impus înstrăinarea celor două imobile, a cărora valoare actualizată a fost solicitată.
Nici criticile referitoare la faptul că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mică şi la criteriile avute în vedere de instanţă la acordarea prejudiciului moral nu sunt fondate.
Astfel, potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea şi cuantificarea acestuia ridică probleme atât pentru solicitant, cât şi pentru instanţele de judecată. Este important însă, ca atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea unei reparaţii, aceasta să nu fie teoretică şi iluzorie, căci altfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi protecţia oferită de art. 5 din parag. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Instanţele au avut în vedere, aşa cum s-a arătat, perioada în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul şi întreaga personalitate a acestuia, precum şi consecinţele în plan sentimental, afectiv şi social.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată cât şi cea socială.
Prin urmare, recursul declarat de reclamant este nefondat.
Nefondat este şi recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 12 februarie 2007, nu a fost introdusă tardiv, aşa cum susţine Statul Român.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ.
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen. acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.
Cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat hotărârea în recurs la data de 24 noiembrie 2006, iar acţiunea a fost promovată la 12 februarie 2007, acţiunea nu este tardivă.
Nefondată este şi critica recurentului-pârât referitoare la inadmisibilitatea acţiunii.
Potrivit art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Prin urmare, textul de lege nu se referă doar la ipoteza art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., aşa cum susţine recurentul, ci la toate ipotezele în care a avut loc privarea sau restrângerea ilegală de libertate.
Nu sunt reale nici susţinerile recurentului că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., despăgubirile morale trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, deoarece, atât art. 5 alin. (5) cât şi art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale consacră principiul reparaţiei echitabile, iar nu principiul reparaţiei simbolice.
Nici criticile referitoare la actualizarea preţurilor nu sunt fondate, deoarece, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au obligat Statul Român la despăgubiri reprezentând preţurile pe piaţa imobiliară.
Faţă de cele arătate, ambele recursuri se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul M.T. şi pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei civile nr. 281 din 4 decembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9862/2009. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9814/2009. Civil → |
|---|
