ICCJ. Decizia nr. 9862/2009. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9862/2009
Dosar nr. 4615/117/2006
Şedinţa publică din 4 decembrie 2009
Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 518 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România-SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, şi s-a dispus anularea parţială a hotărârii nr. 198/2006 şi a procesului verbal nr. 198/2006, emise de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, cu privire la persoanele îndreptăţite la despăgubiri, care sunt reclamanţii C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F., precum şi cu privire la valoarea despăgubirilor, care va fi de 185.942 lei.
A fost obligat Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, să plătească reclamanţilor suma de 2250 lei cheltuieli de judecată.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a judeţului Cluj şi Consiliul local al comunei Apahida şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
În pronunţarea acestei sentinţe civile, prima instanţă a reţinut că, prin procesul verbal nr. 198 din 19 aprilie 2006, emis de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, SA, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat, situat în localitatea Apahida, în tarlaua 38, parcela 45, cu nr. cadastral 522, în suprafaţă totală de 338,94 mp, în cuantum de 34.357,96 lei, sumă care urma să fie consemnată persoanelor identificate a fi titularele dreptului de proprietate.
În cuprinsul procesului verbal s-a menţionat că, dacă în termen de 30 de zile, titularul dreptului de proprietate nu depune acte doveditoare sau nu face cererea, după expirarea termenului respectiv, Compania va face menţiune despre aceasta în procesul verbal şi va emite hotărârea, suma stabilită urmând a fi consemnată persoanelor identificate ca titulari ai dreptului de proprietate.
Prin hotărârea nr. 198 din 21 aprilie 2006, emisă de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul în discuţie, în cuantum de 34.357,96 lei, sumă care urma să fie consemnată persoanelor identificate a fi titularele dreptului de proprietate.
Conform hotărârii atacate, persoanele identificate a fi titularele acestui drept sunt M.A., C.M., M.D. şi M.V., persoane care nu s-au prezentat în faţa comisiei.
Conform copiei recipisei nr. 439513/1, emisă de C.E.C. SA, la dispoziţia numiţilor M.A., C.M. şi M.V., a fost consemnată, la data de 9 iunie 2006, suma de bani arătată mai sus.
Potrivit copiei certificatului de deces nr. 8 din 6 februarie 1995, M.A. a decedat la 4 februarie 1995. Din actele de stare civilă depuse la dosar reiese că această persoană a fost căsătorită cu M.V.M., care este soţie supravieţuitoare şi are, în calitate de copii, pe reclamantele M.V.D. şi M.T.F.
Pentru a stabili dacă exproprierea a vizat construcţia sau doar terenul în cauză, s-a administrat proba cu expertiză topografică din ale cărei concluzii reiese că terenul expropriat, în suprafaţă de 338,94 mp, nu se află în perimetrul construcţiilor.
În ceea ce priveşte evaluarea terenului, a fost numită o comisie de trei experţi, care au avut opinii diferite cu privire la valoarea de circulaţie a imobilului expropriat. În final, doi dintre experţi au ajuns la un punct comun, stabilind că valoarea de circulaţie a terenului în litigiu este de 185.942 lei.
Deoarece expertul numit de pârât a ajuns la o valoare cu mult inferioară celei stabilite în hotărârea atacată, respectiv de 9.008,686 lei, faţă de 34.357,96 lei, Tribunalul a considerat că aceasta nu poate fi avută în vedere, ţinând seama de locul situării imobilului şi de preţurile practicate pe piaţa liberă.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8, precum şi orice persoană care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.
Conform textului legal de mai sus, expropriatul poate contesta doar cuantumul despăgubirilor, nu şi neîndeplinirea unor proceduri anterioare, cum ar fi lipsa de publicitate sau necomunicarea hotărârii atacate.
Prin urmare, aspectele invocate de reclamanţi cu privire la chestiuni ce exced art. 9 nu au fost analizate în cadrul sentinţei civile.
În privinţa aspectului referitor la decesul numitului M.A., acesta a fost dovedit cu copia certificatului de deces, iar calitatea de moştenitori a soţiei supravieţuitoare şi a fiicelor, cu copii de pe actele de stare civilă, şi anume certificat de căsătorie şi de naştere.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel cum reiese din expertiza întocmită în cauză, rezultă că acesta nu reprezintă o despăgubire reală, care să respecte cerinţele prevăzute de art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţia României.
Faţă de considerentele arătate, Tribunalul a constatat că acţiunea este întemeiată în parte, astfel încât a admis-o în parte, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, şi a dispus anularea parţială a hotărârii şi procesului verbal contestate, în sensul celor menţionate în dispozitiv.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 98 A din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie, fiind obligat apelantul la plata către intimaţi a sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată.
În pronunţarea deciziei, Curtea de Apel a constatat că reclamanţii sunt moştenitorii defunctei M.M., din proprietatea căreia a fost expropriată suprafaţa de 338,94 mp teren, situat la adresa menţionată pe parcursul prezentelor considerente.
Art. 44 alin. (3) din Constituţia României, al cărui conţinut a fost reluat şi în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 33/1994, face referire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu „dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Modalitatea de stabilire a despăgubirii pentru imobilele expropriate este reglementată de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede că „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Experţii vor defalca despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor altor drepturi reale.
În cazul exproprierii parţiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experţii, ţinând seama de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanţei o eventuală reducere numai a daunelor".
Despăgubirile stabilite prin sentinţă şi contestate de apelantul pârât s-au întemeiat pe concluziile expertizelor efectuate în cauză, instanţa motivând opţiunea sa pentru valoarea stabilită de doi dintre experţi. Răspunzând obiecţiunilor formulate de pârât, expertul tehnic G.C. a învederat că valoarea terenului în cauză, stabilită de experţii S.S. şi M.S., este în concordanţă cu evoluţia progresivă a preţurilor terenurilor pe piaţa imobiliară din zona Apahida.
Preţul stabilit de expertul desemnat de pârât nu a fost luat în considerare de instanţă deoarece era contrar dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevăd că „primind rezultatele expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî.
Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată".
Dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, modificată prin Legea nr. 184/2008 şi OUG nr. 228/2008, stipulează că „transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condiţiile prezentei legi".
Aceste dispoziţii au fost interpretate şi aplicate corect, cuantumul despăgubirilor fiind cel stabilit prin sentinţă, iar până la acest moment nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea statului.
Argumentul apelantului, în sensul că piaţa imobiliară a cunoscut „un trend ascendent, fiind firesc ca, în intervalul de timp de la data întocmirii documentaţiei tehnico-economice şi data întocmirii raportului de expertiză dispus în cauză, preţul terenului să fie mai mare decât cel stabilit iniţial" nu poate fi folosit pentru admiterea apelului, dimpotrivă, justifică despăgubirea stabilită în luna octombrie 2008, faţă de cea, iniţial, acordată prin hotărârea nr. 198 din 19 aprilie 2006.
Reclamanţii au formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 98 A/2009, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate şi la numele de familie al acestora.
Prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu, la data de 20 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, în dosarul nr. 4615/117/2006, s-a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile sus-menţionate, în sensul că numele intimaţilor reclamanţi va fi trecut M., în loc de M.N.
S-a respins cererea de îndreptare cu privire la cheltuielile de judecată.
Curtea de Apel a constatat că partea din cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată cu privire la numele reclamanţilor, din copiile actelor de stare civilă rezultând că numele acestora este ortografiat cu „ă", iar nu cu „â".
Petitul având ca obiect modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată nu se încadrează în categoria greşelilor materiale, care ar putea fi îndreptate prin urmarea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ.
Împotriva deciziei civile nr. 98 A din 20 martie 2009 a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, criticând-o pentru următoarele motive:
În mod eronat, instanţa a respins apelul în motivarea căruia pârâtul a arătat că, în vederea stabilirii despăgubirilor pentru terenul expropriat, a fost întocmită, în anul 2005, o documentaţie tehnico-cadastrală de identificare şi evaluare a imobilului, fiind respectate toate criteriile necesare pentru stabilirea corectă a contravalorii terenului supus exproprierii, respectiv categoria de folosinţă, clasa de utilitate, valoarea prejudiciului cauzat proprietarului.
La termenul din 13 martie 2009, reclamanţii au depus întâmpinare necomunicată pârâtului decât după ce acesta a solicitat, în mod expres, comunicarea.
În raport de faptul că întâmpinarea a fost primită în şedinţa de judecată din 13 martie 2009, apelantul a solicitat un termen pentru a o studia şi pentru a putea formula un punct de vedere scris în acest sens, cerere respinsă, în mod neîntemeiat, de către instanţă.
Instanţa a respins nejustificat şi cererea apelantului de stabilire a aspectului referitor la evaluarea corectă a terenului la momentul întocmirii expertizei de evaluare în vederea exproprierii.
Întocmirea unui nou raport de expertiză în apel era imperios necesară, cu atât mai mul cu cât, la judecarea, pe fond, a cauzei, apelantul a solicitat întocmirea unei contraexpertize, cerere respinsă, de asemenea.
La evaluarea imobilului făcută de către comisia de experţi, în cadrul raportului de expertiză dispus de instanţa de fond, au fost luaţi în considerare coeficienţi care au dus la creştere nejustificată a acestui imobil.
Astfel, în raportul de expertiză întocmit în mai 2008, comisia de experţi a utilizat, în mod greşit, coeficientul U având o valoare de 3,00, deşi acest coeficient se utilizează numai în cazul oraşelor mici, nu şi în cel al comunelor.
Comparaţia cu localităţile limitrofe ale Capitalei, pe care o face expertul în cuprinsul „răspunsului la obiecţiuni", este exagerată.
Şi coeficientul „Z" a fost utilizat, în mod eronat, la stabilirea valorii terenului, acest coeficient fiind folosit numai pentru oraşe şi având valori cuprinse între 1-1,2.
Mai mult decât atât, valoarea coeficientului „Z", de 2,00, folosită de experţi este mult mai mare decât limitele cuprinse în „Expertiza Tehnică 97".
Afirmaţiile expertului în sensul că realitatea imobiliară s-a modificat în unele zone ale ţării şi s-ar impune refacerea coeficienţilor reprezintă doar părea personală a acestuia, nematerializată în acte normative.
Recurenta susţine şi interpretarea greşită, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 198/2004, soluţie confirmată de către Curtea de Apel.
Instanţa de apel a constatat că dispoziţiile textului de lege sus-menţionat au fost interpretate corect, cuantumul despăgubirilor fiind cel stabilit prin sentinţă, iar, până la acel moment, nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea statului.
Aceste argumente sunt eronate şi scoase din contextul Legii nr. 198/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, unde se arată că „la art. 5, după alin. (7), se introduc două noi alineate, alin. (8) şi (9), cu următorul cuprins:
(8) În cazul în care titularul sau unul dintre titularii dreptului real, aflaţi în concurs, nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma reprezentând despăgubirea se consemnează pe numele titularului sau, după caz, al titularilor. Despăgubirea va fi eliberată în baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii".
Conform art. 9 alin. (1), „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii nu poate contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului".
Având în vedere că recurentul a depus la dosar dovada consemnării sumei la CEC Bank Cluj, pe numele proprietarilor aparenţi, aşa cum prevede Legea nr. 198/2004, este evident că transferul dreptului de proprietate a operat la momentul consemnării despăgubirilor, potrivit art. 15 din aceeaşi lege.
Recurentul a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei, cu rejudecarea cauzei.
Reclamanţii au formulat recurs împotriva încheierii din data de 20 mai 2009, pronunţată în Camera de consiliu, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii în întregime a cererii de îndreptare a erorii materiale.
Recurenţii susţin că, prin Decizia nr. 98 A din 20 martie 2009, s-a admis, în favoarea acestora, obligarea apelantului pârât la plata sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.
Această sumă nu este corectă raportat la faptul că intimaţii reclamanţi au efectuat cheltuieli de judecată în faza procesuală respectivă în sumă totală de 2190 lei, din care suma de 1000 lei a fost omisă de către instanţă, chitanţa justificativă aflându-se la fila 44 din dosar şi reprezentând onorariul avocaţial pentru redactarea întâmpinării.
Încheierea instanţei nu este legală şi nici întemeiată deoarece prin Decizia la care s-a făcut referire nu au fost admise în parte cheltuielile de judecată, singura concluzie logică fiind aceea că au fost admise în totalitate, instanţa de apel procedând la o eroare de calcul în raport de înscrisurile depuse la dosar.
În recurs, reclamanţii au depus întâmpinare faţă de calea de atac exercitată de către pârât, solicitând, în esenţă, respingerea acestuia ca nefondat.
Analizând Decizia civilă recurată, respectiv încheierea atacată, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, acesta va fi analizat cu prioritate în raport de recursul declarat de reclamanţi deoarece vizează fondul cauzei, cu relevanţă în soluţionarea căii de atac exercitată de părţile adverse, care se referă la omisiunea instanţei de a achita cheltuielile de judecată integral. Or, chestiunea privind cheltuielile de judecată este accesorie modalităţii de rezolvare a fondului pretenţiilor deduse judecăţii în apel.
Din această perspectivă, critica apelantului pârât privind neacordarea unui termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de întâmpinare, deşi întemeiată, nu este în măsură să conducă la casarea deciziei, în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, dispoziţiile legale care reglementează instituţia întâmpinării (art. 115-118 C. proc. civ.), spre deosebire, de exemplu, de cele în materia cererii de chemare în judecată, nu prevăd obligativitatea comunicării acestui act procedural, ceea ce presupune ca partea interesată (în speţă, apelantul pârât) să procedeze la propriile demersuri pentru a lua cunoştinţă de apărările formulate în scris de către intimaţi. În concluzie, potrivit legislaţiei naţionale, întâmpinarea nu se comunică şi, prin urmare, nici nu se acordă termen pentru a se lua cunoştinţă de acest act procedural.
Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, însă, astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în materie de cereri scrise, pentru asigurarea unui tratament egal între părţi, toate cererile trebuie comunicate părţilor din litigiu, pentru ca acestea să-şi poată exercita, în mod efectiv, dreptul la apărare în legătură cu aspectele relevate în cuprinsul acestora.
Cum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se aplică prioritar faţă de dreptul intern, în caz de conflict între acestea, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, este fără dubiu că instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la amânarea cauzei pentru ca apelantul pârât să ia cunoştinţă de întâmpinarea comunicată în şedinţă.
Cu toate acestea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează casarea deciziei pentru nereguli procedurale săvârşite de instanţa de apel şi în care se încadrează critica recurentului, condiţionează incidenţa cazului de casare respectiv de existenţa unei vătămări produse părţii respective, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii, în condiţiile art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
O asemenea vătămare nu s-a produs în ceea ce-l priveşte pe pârât, în faza apelului, deoarece Curtea de Apel a amânat pronunţarea în cauză pentru a se depune note scrise, ocazie cu care apelantul pârât avea posibilitatea să-şi prezinte susţinerile din calea de atac exercitată şi în raport de apărările exprimate prin întâmpinare, ceea ce, de altfel, a şi făcut, depunând la dosar concluzii asupra litigiului (filele 52-53 dosar apel).
Pe de altă parte, recurentul avea posibilitatea să se refere, în calea de atac superioară, la propriile susţineri raportat la apărările din întâmpinare, sens în care a şi procedat, formulând motivele de recurs din prezenta cerere şi din perspectiva apărărilor conţinute în întâmpinarea depusă de reclamanţi în apel, şi care vor fi verificate în cele ce urmează.
În esenţă, prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi au reluat soluţia pronunţată în prima instanţă, arătând că despăgubirile stabilite, prin sentinţă, în favoarea lor, sunt corecte faţă de concluziile expertizei dispuse în cauză şi de dispoziţiile incidente în materie (art. 26 din Legea nr. 33/1994). De asemenea, au mai arătat că sunt de acord cu cele susţinute de apelantul pârât în ceea ce priveşte momentul transferului dreptului de proprietate către expropriator, conform art. 15 din Legea nr. 198/2004, dar, în situaţia concretă din speţă, transferul nu a operat deoarece contravaloarea despăgubirilor acordate nu a fost pusă la dispoziţia intimaţilor.
Aceste apărări din întâmpinare au fost combătute prin cererea de recurs, pârâtul criticând Decizia atât din perspectiva cuantumului despăgubirilor reţinut de instanţele anterioare, cât şi în privinţa momentului la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu către expropriator.
Ca atare, recurentul a avut posibilitatea reală de a-şi exercita, în mod corespunzător, dreptul la apărare în legătură cu susţinerile intimaţilor reclamanţi exprimate în întâmpinare.
Criticile privind greşita respingere, de către aceeaşi instanţă, a cererii de efectuare a unei noi expertize (în realitate, a unei contraexpertize), precum şi supraevaluarea imobilului în raport de coeficienţii avuţi în vedere de experţi nu pot fi analizate de prezenta instanţă deoarece tind la reevaluarea situaţiei de fapt în baza probelor administrate sau care s-ar fi impus să fie administrate în cauză.
Faţă de actuala structură a recursului, schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, în baza probelor administrate, nu mai poate fi realizată, motivul de casare care permitea astfel de verificări, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Încuviinţarea unei contraexpertize ţine tot de probatoriul cauzei şi aprecierea instanţei asupra concludenţei şi utilităţii probei respective reprezintă atributul exclusiv al acesteia, care nu poate fi cenzurat de Înalta Curte, neîncadrându-se în motivele de nelegalitate prevăzute în art. 304 C. proc. civ., singurele care pot fi invocate şi cercetate în această fază procesuală.
Contestarea raportului de expertiză întocmit la instanţa de fond, din perspectiva coeficienţilor utilizaţi, de asemenea, nu poate format obiect al criticilor din recurs deoarece vizează chestiuni de fapt reţinute în raport de proba administrată şi nu aspecte de nelegalitate în legătură cu aceasta.
În ceea ce priveşte interpretarea greşită a instanţelor anterioare asupra momentului transferului dreptului de proprietate, din perspectiva art. 15 din Legea nr. 198/2004, care nu ar fi operat, către expropriator, până la data pronunţării sentinţei civile, critica recurentului este fără relevanţă juridică în privinţa legalităţii deciziei recurate.
Astfel, într-adevăr, Curtea de Apel a considerat, în speţă, că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului nu a operat către expropriator până la momentul pronunţării sentinţei, prin care s-a stabilit cuantumul corect al despăgubirilor. Or, art. 15 din Legea nr. 198/2004 prevede că acest transfer operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere, sau, după caz, la data consemnării lor, în condiţiile acestei legi. Ca atare, dispoziţia legală enunţată nu raportează momentul transferului dreptului de proprietate de cel al pronunţării hotărârii, în primă instanţă, asupra cuantumului despăgubirilor, cum, greşit, a considerat instanţa de apel.
Considerentul Curţii în legătură cu momentul transferului dreptului de proprietate nu are, însă, legătură cu legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate în ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor cuvenite intimaţilor reclamanţi pentru imobilul expropriat.
Pe de o parte, contestarea, de către persoana expropriată, a cuantumului despăgubirilor, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, nu afectează transferul dreptului de proprietate a imobilului către expropriator, care nici nu poate forma obiect al judecăţii, în consecinţă, nu s-a produs niciun prejudiciu recurentului în acest sens. De asemenea, nici exercitarea căilor de atac împotriva sentinţei pronunţate asupra valorii despăgubirilor cuvenite reclamanţilor nu produce o astfel de consecinţă juridică, şi anume nu suspendă nici efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi nici transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
Pe de altă parte, consemnarea despăgubirilor la dispoziţia intimaţilor, susţinută de recurent, are drept efect transferul dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu către acesta, dar nu înlătură şi nici nu limitează dreptul părţilor adverse de a sesiza instanţa cu acţiune formulată în condiţiile art. 9 din actul normativ în discuţie, în scopul modificării valorii despăgubirilor cuvenite pentru teren.
Or, prin sentinţa civilă a primei instanţe, confirmată prin Decizia Curţii de Apel, s-a dispus anularea parţială a documentelor emise de Comisia Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România-SA, în ceea ce priveşte persoanele îndreptăţite la despăgubiri şi cuantumul despăgubirilor, păstrându-se menţiunea referitoare la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea expropriatorului, potrivit art. 3 din hotărâre.
În concluzie, criticile recurentului pârât Statul Român, prin Comisia Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, sunt, în parte nefondate, în parte nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul exercitat de această parte, ca nefondat.
Susţinerile recurenţilor reclamanţi privind greşita respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale pretins strecurate în decizie în legătură cu cheltuielile de judecată datorate de pârât în faza apelului sunt, de asemenea, nefondate.
Recurenţii au arătat că instanţa de apel a omis să includă, în cheltuielile de judecată, suma de 1000 lei, dovedită prin înscrisul depus la fila 44 dosar apel, Curtea obligându-l, în mod greşit, pe apelant doar la plata sumei de 1190 lei către intimaţi, cu acest titlu.
În primul rând, instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că pretenţiile intimaţilor reclamanţi în legătură cu suplimentarea cheltuielilor de judecată, nu se încadrează în dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul unei hotărâri.
Greşelile privind cuantumul sumei de bani pe care intimaţii pretind că-l datorează apelantul cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă erori de calcul şi solicitarea lor se circumscrie cazurilor de îndreptare a erorilor materiale, astfel cum sunt prevăzute în art. 281 C. proc. civ.
Soluţia de respingere a cererii de îndreptare, sub aspectul cheltuielilor de judecată, este însă, corectă în privinţa fondului pretenţiilor, reclamanţii nedovedind că li se cuvine, în plus, faţă de suma de 1190 lei, indicată în decizie, şi suma de 1000 lei.
Astfel, suma de 1000 de lei, menţionată în chitanţa nr. 208 din 22 ianuarie 2009 emisă de Cabinet avocat O.S.S., depusă în fotocopie, la fila 44 dosar apel, şi în original, la fila 61 din acelaşi dosar, nu este distinctă de suma trecută în bonul fiscal ataşat împuternicirii avocaţiale de la fila 16, de 1190 lei, ci este cuprinsă în aceasta din urmă.
În realitate, suma de 1190 lei menţionată în bonul fiscal cuprinde onorariul de avocat în cuantum de 1000 lei, dovedit prin chitanţa nr. 208 din 22 ianuarie 2009, la care se adaugă suma de 190 lei reprezentând T.V.A. în cuantum de 19 % aplicat la onorariul indicat şi nu este distinctă de suma de 1000 de lei cuprinsă în chitanţa de la fila 44.
În acest sens, trebuie reţinut că data celor două înscrisuri (chitanţa de consemnare a onorariului şi bonul fiscal) este aceeaşi, respectiv 22 ianuarie 2009, iar bonul fiscal, care nu face dovada onorariului achitat de client, ci a perceperii sumei, de către avocat, în scopul achitării ulterioare, către bugetul de stat, a taxelor şi contribuţiilor aferente profesilor liberale, detaliază, în cuprinsul său, ce reprezintă fiecare dintre cele două sume care compun valoarea finală de 1190 lei.
Or, cum deja s-a arătat, în bonul fiscal figurează valoarea de 1000 lei onorariu plus cea de 190 lei T.V.A., în total suma de 1190 lei, acordată, în mod corect, de către Curtea de Apel, prin Decizia contestată sub aspectul erorii materiale de calcul al cheltuielilor de judecată.
Din această perspectivă, criticile recurenţilor reclamanţi sub aspectul sumei de bani pretins datorate de apelantul pârât în faza procesuală respectivă sunt neîntemeiate, urmând ca recursul declarat de aceştia împotriva încheierii din Camera de consiliu de la 20 mai 2009 să fie respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, împotriva deciziei nr. 98 A din 20 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M., M.D., M.V., M.V.M., M.V.D., C.(M.)T.F. împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 20 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9863/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9831/2009. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
