ICCJ. Decizia nr. 9867/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9867/200.
Dosar nr. 39108/3/2007
Şedinţa publică din 4 decembrie 2009
Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 9 noiembrie 2007, reclamantul S.I.S. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B.I.C. şi M.C. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 6215 din 20 iulie 2006, a Protocolului nr. 15671 din 14 august 2006, eliberat de Consiliul General al Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, a Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 6216 din 20 iulie 2006, să oblige pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să emită dispoziţie de restituire în natură a terenului situat in Bucureşti, şi despăgubiri pentru construcţia ce s-a aflat pe acest teren, pe numele tuturor moştenitorilor, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 720 din 17 mai 2007, încheiat între B.I.C. si M.C. pentru terenul liber de construcţii în suprafaţă totală de 740 mp situat în Bucureşti, şi să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamatul şi-a motivat, în fapt, acţiunea arătând că terenul în litigiu a aparţinut bunicilor săi S.I. şi S.S., fiind preluat în mod abuziv de Statul Roman, constituind, prin urmare, obiect al legii de restituire nr. 10/2001. Reclamantul a susţinut că toţi moştenitorii au stabilit să facă demersuri pentru redobândirea terenului, împuternicindu-l, în acest sens, pe numitul B.I.C., iar la finele anului 2006, a aflat ca terenul a fost redobândit şi că dispoziţia de restituire a fost emisă doar pe numele pârâtului B.I.C., care a vândut ulterior terenul pârâtei M.C., nesocotind înţelegerea părţilor şi refuzând să-i achite reclamantului suma stabilită prin convenţie.
La data de 6 decembrie 2007 pârâta M.C. a formulat cerere de chemare în garanţie pentru evicţiune a pârâtului B.I.C., solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii, chematul în garanţie să fie obligat la restituirea preţului terenului şi a cheltuielilor de judecata.
Pârâtul B.I.C. a solicitat, prin întâmpinarea formulată, respingerea cererii, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuala activă, iar în subsidiar, ca inadmisibilă, ca tardivă şi ca neîntemeiată.
La termenul din 4 februarie 2008, tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, a respins ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei materiale, inadmisibilitătii şi tardivităţii formulării acţiunii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa civila nr. 750 din 21 aprilie 2007, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, a respins ca neîntemeiată acţiunea, a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta M.C. în contradictoriu cu B.I.C., a obligat reclamantul să plătească pârâtului B.I.C. suma de 6500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins, ca nefondată, cererea pârâtei M.C. privind plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî în acest fel, instanţa a reţinut că prin dispoziţia nr. 6215 din 20 iulie 2006 emisa de Primarul General al Municipiului Bucureşti, in temeiul Legii nr. 10/2001, a fost restituit în natură către pârâtul B.I.C. terenul în suprafaţă de 740 mp situat în Bucureşti, ca urmare a notificării formulate de către acesta sub nr. 1570/2001.
Prin dispoziţia nr. 6216 din 20 iulie 2006 au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, constatându-se că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în vederea demolării prin HG nr. 556 din 17 mai 1990, de la S.E., S.C., S.V. şi B.E. De pe urma acestora au rămas mai mulţi moştenitori cu vocaţie la primirea măsurilor reparatorii, printre care şi reclamantul, însă numai pârâtul B.I.C. a formulat notificare.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 720 din 17 mai 2007, terenul a fost înstrăinat către pârâta M.C.
Din probe, instanţa de fond a reţinut că pârâtul B.I.C. a acţionat în nume propriu atunci când a formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, dar că au existat discuţii cu privire la teren, cu alţi moştenitori anterior şi ulterior formulării notificării.
Existenta acestor discuţii nu a condus însă instanţa la anularea dispoziţiilor şi a actului juridic subsecvent, urmând ca raporturile juridice dintre părţi să se rezolve, eventual, pe tărâmul răspunderii pentru neexecutarea contractului de mandat.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul S.I.S., pârâtul B.I.C. şi pârâta M.C.
Curtea de Apel a reţinut că declaraţia de apel a reclamantului a fost semnată de avocatul său M.A.
La data de 14 noiembrie 2008 reclamantul a depus la dosar o cerere prin care aduce la cunoştinţa instanţei faptul că nu este de acord cu apelul declarat de avocatul ales şi că solicită ca acesta să fie socotit neavenit, fiind formulat de o persoană fără calitate.
Pârâtul B.I.C. nu şi-a motivat apelul.
Pârâta M.C. a criticat sentinţa pentru că i-a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecata, deşi reclamantul a căzut în pretenţii, iar dovada cheltuielilor efectuate a fost depusă la dosar odată cu notele scrise, anterior pronunţării.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 925 din 9 decembrie 2008 a anulat, pentru lipsa calităţii de reprezentant, apelul declarat de reclamantul S.I.S., a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul B.I.C., a admis apelul declarat de pârâta M.C., în sensul că, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a obligat pe reclamant la plata sumei de 7000 lei cheltuieli de judecată către pârâta M.C., a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel Curtea a reţinut, cu privire la apelul reclamantului S.I.S., că potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ. apărătorul reclamantului, avocatul M.A., cu mandat de reprezentare a acestuia în primă instanţă, putea să declare apel, însă prin declaraţia din 14 noiembrie 2008 reclamantul şi-a retras mandatul acordat apărătorului său, astfel încât instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 161 C. proc. civ.
Cu privire la apelul pârâtului B.I.C., instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, reţinând că din probatoriul administrat rezultă că a existat o înţelegere verbală între părţi cu privire la efectuarea demersurilor necesare restituirii în natură a imobilului şi, ulterior, vânzarea acestuia, cu consecinţa împărţirii preţului între moştenitori.
Curtea a apreciat că faţă de această situaţie de fapt, reţinută corect de prima instanţă, nu se poate proceda la constatarea nulităţii celor două dispoziţii de restituire şi a actului de înstrăinare subsecvent, câtă vreme nu s-a dovedit nici încălcarea unei dispoziţii legale imperative şi nici incidenţa vreuneia dintre cauzele de nulitate reglementate expres de dispoz. art. 948-949 C. civ.
Cu privire la apelul pârâtei M.C., Curtea a reţinut incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., faptul că partea a depus anterior pronunţării dovezile privind achitarea onorariului de avocat prin serviciul registratură la data de 17 aprilie 2008 precum şi că nu îi este imputabilă împrejurarea că aceste acte au ajuns în posesia judecătorului fondului, ulterior pronunţării sentinţei, respectiv în data de 22 aprilie 2007.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul B.I.C. care a adus acesteia, în esenţă, următoarele critici:
- instanţele de fond au calificat greşit acţiunea reclamantului ca fiind o contestare a dispoziţiei unităţii administrative, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât acesta nu are calitatea de persoană îndreptăţită în înţelesul acestui act normativ şi nu a formulat notificare, încălcând astfel dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 4.7 din Normele de aplicare unitară a acestei legi;
- instanţele judecând cauza drept o contestaţie la dispoziţia, prin care s-a rezolvat notificarea cu privire la imobilul în litigiu, pentru care atât reclamantul cât şi recurentul au emis pretenţii, a procedat eronat la administrarea de probe şi Ie-a interpretat apoi greşit, reţinând preexistenta unui mandat acordat de către reclamant pârâtului-recurent, precum şi a unei înţelegeri între ei, în calitate de moştenitori ai proprietarilor, în ceea ce priveşte soarta imobilului ce se dorea a fi restituit, chestiuni ce excedau cadrului procesual, astfel cum acesta a fost configurat de către reclamant, încălcându-se astfel dispoz. art. 129 C. proc. civ.;
- pe fond, nu a existat niciun mandat dat de către reclamant, nu a existat o convenţie a părţilor cu privire la imobilul în litigiu şi nu se poate vorbi de o imposibilitate de a constitui un înscris cu privire la mandat sau la înţelegerea părţilor.
În drept, recurentul a invocat motivul de casare dispus prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul în limita susţinerilor recurentului, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, în limita şi pentru considerentele ce urmează:
Potrivit dispoz. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Aşa cum rezultă din textul de lege anterior menţionat are calitatea de a contesta dispoziţia unităţii administrative sau a entităţii care a soluţionat notificarea numai persoana îndreptăţită, care a formulat notificare în condiţiile legii.
Or, atât timp cât persoana care se pretinde îndreptăţită nu a iniţiat demersul administrativ nu are la îndemână, sub forma contestaţiei actului administrativ, demersul judecătoresc.
Aceasta însă, în contextul limitat la condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi nu din perspectiva liberului acces la justiţie, garantat de legea fundamentală.
Aşa cum rezultă din datele de fapt ale speţei reclamantul S.I.S. a formulat cererea de chemare în judecată a pârâţilor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, arătând că justifică un interes în valorificarea foloaselor bunului revendicat în calitate de comoştenitor alături de unica persoană care a formulat notificarea, respectiv recurentul B.I.C.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, rolul activ al instanţei limitându-se la cadrul procesual care a învestit instanţa şi neputând exceda acestuia.
În acest context al analizei, Înalta Curte reţine că prima instanţă respectând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, prin încheierea din data de 4 februarie 2008 (fila 92 dosar tribunal) a soluţionat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea acţiunii, reţinând că, în mod expres, reclamantul a arătat că cererea sa are natura juridică a unei contestaţii formulate împotriva unei dispoziţii emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Prin dispoz. art. 3 alin. (1) pct. a) din Legea nr. 10/2001 se arată că sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora precum şi, în condiţiile art. 4 alin. (2) moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Alin. (4) al art. 4 din acelaşi act normativ stabileşte că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari, care nu au urmat procedura administrativă prevăzută la capitolul III al legii, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire.
Aşa fiind, cum nicio parte nu a criticat calificarea dată prezentului litigiu, menţinută de instanţa de apel faţă de cele ce preced, urmează a se reţine că instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale menţionate, fără a avea în vedere că, în speţa supusă analizei, reclamantul S.I.S. nu are legitimare procesuală activă, nefiind autor al notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu.
În acest context al analizei se reţine că prioritară în analizarea cererii deduse judecăţii era soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată în apărare de către recurentul-pârât B.I.C., soluţionarea excepţiei lipsei de interes fiind subsecventă acesteia.
Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titularul al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Aşa încât, instanţa este obligată să verifice calitatea procesuală activă, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.
Astfel, este adevărat ca art. 4 alin. (3) din lege, dispune ca succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept in termenul de acceptare a succesiunii, pentru bunurile care fac obiectul legii.
Ceea ce dă însă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a unuia din bunurile ce fac obiectul de aplicare al legii, formulata in nume propriu de cel ce se consideră persoană îndreptăţită.
Că aceasta a fost intenţia legiuitorului rezulta cu atât mai pregnant din dispoziţiile alin. (4) ale aceluiaşi articol, potrivit cărora, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzuta la Capitolul III al legii, profita ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire.
Ca atare, instanţa de control judiciar avea a se pronunţa prioritar asupra lipsei calităţii procesuale active a reclamatului în prezenta cauza ce are ca obiect contestaţia formulată împotriva unei dispoziţii emise in soluţionarea notificării formulate în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, de către altă persoană decât reclamantul, respectiv recurentul B.I.C.
Faptul că a existat sau nu o înţelegere între moştenitori cu privire la imobilul în litigiu, că a existat sau nu un mandat de reprezentare acordat de către reclamant recurentului B. nu poate constitui obiect al cercetării judecătoreşti în acest cadru procesual, astfel cum a fost instituit de către reclamant, respectiv al unei contestaţii împotriva dispoziţiei administrative de soluţionare a notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, această chestiune putându-se dezbate pe tărâmul altor instituţii de drept.
Se reţine apoi că reclamantul este un terţ în raport de relaţiile juridice născute între persoana îndreptăţită ce a formulat notificarea respectiv B.I.C. şi unitatea notificată, care de altfel, a şi rezolvat pozitiv această notificare.
Din această perspectivă, nu se poate admite o astfel de acţiune, deoarece reclamantul nu are calitatea de a contesta întrucât nu se încadrează în dispoz. art. 3 alin. (1) lit. a) sau art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care definesc cine sunt persoanele îndreptăţite.
Din altă perspectivă, se poate contesta dispoziţia unităţii administrative, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă aceasta a respins notificarea sau a refuzat să o rezolve, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Totodată se reţine că potrivit dispoz. art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie.
Intervenţia judecătorului care trebuie să aprecieze validitatea actului şi să constate încălcarea unei dispoziţii legale imperative sau prohibitive, deci cauza ineficacităţii actului şi declararea nulităţii acestuia, poate opera doar într-o acţiune de drept comun şi nu în procedura de restituire a proprietăţilor instituită prin Legea nr. 10/2001, care conţine dispoziţii cu privire la nulitatea actelor juridice de înstrăinare ale imobilului doar pentru situaţiile limitativ prevăzute de dispoz. art. 45.
Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul formulat de pârâtul B.I.C. şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va modificată Decizia recurată, în sensul că, se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului S.I.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul B.I.C. împotriva deciziei nr. 925 din 9 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică în parte Decizia atacată, în sensul că, admite apelul declarat de pârâtul B.I.C. împotriva sentinţei civile nr. 750 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că, admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului S.I.S.
Respinge contestaţia reclamantului ca fiind formulată de o persoană fără calitate.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9870/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9863/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
