ICCJ. Decizia nr. 1272/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1272/2010
Dosar nr. 538/97/200.
Şedinţa publică din 26 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 174 din 8 octombrie 2008 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, s-a respins excepţia de tardivitate a precizării contestaţiei, invocată de către pârâtul Primarul municipiului Deva; s-a admis contestaţia formulată de către contestatoarea B.E., decedată la 13 ianuarie 2006, continuată şi precizată de B.P., în calitate de moştenitor; s-a anulat, parţial, dispoziţia nr. 1098/2005, emisă de pârât; s-a dispus restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 260 mp, înscris în C.F. 1170 Deva, cu nr. top. (3481-3494)/29, situat în Deva, cu vecinătăţile indicate în dispozitivul hotărârii, conform expertizei judiciare topografice întocmite de expert L.V.; s-a dispus intabularea imobilului în cartea funciară sub expresia topografică nouă, propusă de expert, şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată.
In pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 1098/2005, pârâtul a constatat calitatea autorului notificării înregistrată sub nr. 181/2001, prin B.E.J. B.A., din Deva, de persoană îndreptăţită la reparaţii reglementate de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Deva, preluat, abuziv, de către statul comunist.
Prin aceeaşi decizie s-a constatat că imobilul înscris în C.F. 1411 Deva nr.top.808/2, în suprafaţă tabulară de 964,8 mp, teren cu casă şi grădină, a fost expropriat parţial, pentru suprafaţa de 260 mp şi construcţii, prin Decretul de expropriere nr. 231/1982, din proprietatea autoarei notificării, B.E., contra unei despăgubiri în sumă de 6.949 lei.
A constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură întrucât construcţiile s-au demolat, iar terenul aferent este ocupat integral şi efectiv de blocuri de locuinţă.
Prin Decizia respectivă s-a constatat atât calitatea autorului, de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, în limita sumei de 211.381.000 ROL, cât şi situaţia imobilului notificat de a fi inclus în categoria imobilelor preluate abuziv de stat, al căror regim este reglementat de Legea nr. 10/2001, republicată.
În raport de dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 9 din actul normativ susmenţionat, care prevăd regula restituirii în natură a imobilelor care cad sub incidenţa acestei legi, iar, în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, prin compensare cu bunuri sau servicii ori despăgubiri în condiţiile legii speciale, instanţa a admis cererea reclamantului de efectuare a unei expertize judiciare privind identificarea unei suprafeţe de teren pe raza municipiului Deva, care să poată fi restituită în natură, în condiţiile art. 11 alin. (8) din această lege, expertiză întocmit de expert L.V.
Acesta a identificat o suprafaţă de 260 mp, înscrisă în C.F. 1170 Deva, cu nr. top. (3481-3494)/29, situată în Deva, cu vecinătăţile indicate de expert, teren cu privire la care instanţa a dispus restituirea în natură către reclamant.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei şi excepţia perimării, instanţa le-a soluţionat conform încheierii din data de 16 ianuarie 2008. Referitor la excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen de 30 de zile pentru contestarea acesteia, calculat de la comunicare. Or, în speţă, data comunicării dispoziţiei este 21 iunie 2005, iar data trimiterii contestaţiei, prin poştă, către prima instanţă, este 25 iulie 2005, cererea reclamantei încadrându-se, astfel, în termenul menţionat.
In privinţa excepţiei perimării contestaţiei, s-a susţinut, de către pârât, că aceasta operează deoarece, între data suspendării soluţionării cauzei şi data înregistrării cererii de repunere pe rol a acesteia, s-a scurs mai mult de un an.
Instanţa a dispus suspendarea judecării litigiului în temeiul art. 51 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 244 C. proc. civ.
Art. 51, în varianta aplicabilă la momentul suspendării cauzei, prevedea abilitarea Guvernului de a emite norme metodologice pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Ca atare, suspendarea dispusă de instanţă, la cererea reclamantei şi în considerarea prevederilor art. 51, a dăinuit, conform art. 244 C. proc. civ., până la emiterea, de către Guvernul României, a Normelor metodologice de executare a prevederilor Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri în echivalentul imobilelor notificate. Aceste norme de aplicare unitară au fost emise la 7 martie 2007, fiind publicate în M.Of. nr. 227 din 3 aprilie 2008, procedura de acordare a despăgubirilor concretizându-se prin OG nr. 81/2007. In consecinţă, nu poate fi vorba despre perimarea cauzei.
Pârâtul a invocat şi excepţia tardivităţii precizării contestaţiei, sub aspectul restituirii în echivalent, prin compensare, a imobilului notificat.
Or, prin contestaţia formulată, încă de la început, autorul notificării şi-a exprimat nemulţumirea în privinţa modalităţii reparatorii şi a limitei sumelor stabilite în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de către stat.
Aşadar, împrejurarea că, la un termen ulterior repunerii cauzei pe rol, reclamantul B.P. a precizat, în concret, că solicită atribuirea unui teren în compensare pe raza municipiului Deva nu echivalează cu o modificare a acţiunii în sensul art. 132 C. proc. civ.
Prin încheierea pronunţată, în camera de consiliu, în data de 8 ianuarie 2009, Tribunalul Hunedoara a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul B.P.M., cu privire la îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 174/2008, pronunţată de aceeaşi instanţă, în sensul că a dispus completarea, în întreaga hotărâre, a prenumelui contestatorului, prin inserarea substantivului propriu de „M.", celui de P.
A rectificat hotărârea, în sensul că a trecut atât în considerente, cât şi în dispozitiv, sintagma „fără cheltuieli de judecată".
Împotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat apel pârâtul Primarul municipiului Deva, care a fost respins prin Decizia nr. 113 A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Curtea de Apel a constatat ca fiind neîntemeiate criticile privind desfiinţarea încheierii de şedinţă din 16 ianuarie 2008, prin care a fost respinsă cererea de constatare a perimării, neexistând împrejurări care să se circumscrie admiterii excepţiei, conform art. 248 C. proc. civ.
Comunicarea încheierii de suspendare a soluţionării cauzei, din data de 25 ianuarie 2006, s-a tăcut cu încălcarea normelor procesuale civile, care atrag nulitatea acelui act de procedură.
Încheierea s-a dat la 25 ianuarie 2006, când titulara contestaţiei, B.E., era decedată, deces înregistrat la 13 ianuarie 2006, conform certificatului de moştenitor depus la dosar, iar comunicarea s-a făcut pe numele acesteia, la 2 februarie 2006, cu o persoană care nu mai era în viaţă şi la adresa acesteia. In consecinţă, în mod corect, prima instanţă a respins excepţia.
Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 103 alin. (1) şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Motivul de apel privind tardivitatea precizării contestaţiei, referitoare la solicitarea atribuirii unui alt teren decât cel notificat, în compensare, a fost considerat, de asemenea, nefondat.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, privind regula restituirii în natură, precum şi, în subsidiar, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma compensării cu bunuri şi servicii ori despăgubiri în condiţiile legii speciale, când nu este posibilă restituirea în natură.
De altfel, pe durata suspendării, legea cadru a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, sub aspectul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate persoanelor îndreptăţite; or, când restituirea în natură se impune a fi analizată prioritar oricărei alte forme de despăgubire, prin însăşi legea specială, nu se poate susţine că acea precizare s-a făcut cu încălcarea normelor procesual civile, respectiv a art. 132 C. proc. civ.
In măsura în care expertiza topo a identificat terenul ce putea fi atribuit în compensare, restituirea în aceste condiţii este judicioasă şi se circumscrie dispoziţiilor legii cadru, astfel încât, nici sub acest aspect, criticile nu sunt fondate.
Terenul identificat de expert corespunde, din punct de vedere al gradului de bonitate şi funcţionalitate, ca şi al sferei de amplasament, cu cel expropriat, care nu mai poate fi restituit în natură.
Prin urmare, s-a făcut o corectă analiză a stării de fapt şi de drept cu privire la teren, în raport de dispoziţiile legii cadru, referitoare la acordarea, prin compensare, a altui imobil, ca măsură cu caracter reparatoriu.
Excepţia tardivităţii apelului, invocată de către reclamant, este nefondată în raport de dispoziţiile art. 101 şi art. 104 C. proc. civ., precum şi de data comunicării sentinţei apelate şi a înregistrării căii de atac.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Deva, criticând-o pentru următoarele motive:
1. In mod greşit a fost respinsă excepţia tardivităţii înregistrării contestaţiei faţă de data comunicării dispoziţiei atacate, respectiv 21 iunie 2005, şi data depunerii, la poştă, a contestaţiei, 25 iulie 2005, după cum rezultă din înscrisul existent la fila 9 din dosarul de fond, contestaţia putând fi depusă, cel mai târziu, până în data de 22 iulie 2005.
2. Excepţia perimării contestaţiei a fost, de asemenea, respinsă în mod neîntemeiat.
La termenul din 25 ianuarie 2006, reprezentantul reclamantei a solicitat suspendarea, sens în care s-a dispus această măsură, conform încheierii pronunţate la aceeaşi dată, la cererea părţii şi în raport de dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 10/2001.
La data de 3 octombrie 2007, cu depăşirea termenului de un an, reglementat de art. 248 C. proc. civ., instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru perimare.
Faţă de dispoziţiile art. 102 C. proc. civ., care prevăd că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel, recurentul consideră că termenul de un an trebuia calculat, în speţă, nu de la momentul comunicării încheierii de suspendare, ci de la momentul dispunerii măsurii suspendării, respectiv de la 25 ianuarie 2006.
În ceea ce priveşte nulitatea încheierilor, deci şi a celei de suspendare, invocată de moştenitorul reclamantei, pentru lipsa mandatului de reprezentare, existenţa dreptului de reprezentare nu este condiţionată de existenţa mandatului scris la dosarul cauzei.
Conform dispoziţiilor art. 68 alin. (2) şi art. 69 alin. (2) C. proc. civ., avocatul poate reprezenta o parte, în faţa instanţei, chiar şi fără mandat, dacă interesul părţii justifică o astfel de excepţie.
Avocatul semnatar al contestaţiei, care a reprezentat-o pe reclamanta decedată şi la momentul suspendării cauzei, a formulat o astfel de cerere în interesul părţii, invocând dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, în forma existentă în acel moment.
În consecinţă, se poate reţine şi o asemenea modalitate de reprezentare a părţii, de către avocat.
Pe de altă parte, mandatul nu încetează prin decesul mandantului, ci doar dacă mandatul este revocat, în mod expres, de către moştenitori, împrejurare care nu este incidenţă în cauză.
Nu se poate reţine nici culpa instanţei pentru faptul că a comunicat încheierea de suspendare la domiciliul părţii reclamante, decedată anterior acestui act de procedură.
Pârâtul invocă şi caracterul indivizibil al succesiunii, moştenitorilor unei părţi decedate fiindu-le transmisă obligaţia de a se interesa de soarta procesului pentru evitarea perimării acţiunii, împotriva lor curgând termenul de un an.
În concluzie, încheierea din 16 ianuarie 2008, prin care s-a respins excepţia perimării, este nelegală, recurentul solicitând admiterea excepţiei şi constatarea perimării acţiunii.
3. In mod greşit, instanţa de apel a analizat excepţia tardivităţii precizării contestaţiei doar prin raportare la art. 132 C. proc. civ., nu şi la art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului, la data de 27 iulie 2005, reclamanta a solicitat anularea, în parte, a dispoziţiei nr. 1098/2005, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii acordate pentru suprafaţa de teren de 260 mp şi construcţie, sub aspectul cuantumului sumei acordate, cât şi a formei măsurilor reparatorii, partea pretinzând obligarea pârâtului la despăgubiri băneşti în cuantum de 700.000.000 lei, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
După repunerea pe rol a cauzei, la 3 octombrie 2007, apărătorul contestatorului a schimbat radical pretenţiile părţilor, fără să fi formulat, în prealabil, măcar o precizare a contestaţiei, solicitând, în probaţiune, efectuarea unei expertize cu încă un obiectiv, şi anume identificarea unui alt teren, în suprafaţă de 260 mp, de aceeaşi categorie de folosinţă şi natură cu cel expropriat, imposibil de restituit în natură.
Prin raportul de expertiză s-a identificat un alt teren, din C.F. 1170 Deva, proprietatea oraşului Deva, contestatorul înţelegând în final, să-şi precizeze acţiunea la termenul de judecată din 21 mai 2008, în sensul de a solicita restituirea, prin compensare, a terenului identificat de expert.
Cererea de restituire a terenului prin compensare este tardivă în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, precizarea contestaţiei iniţiale, prin care se formulează cereri noi, trebuia, la rândul ei, formulată în termenul legal de 30 zile de la comunicarea dispoziţiei, în caz contrar, partea fiind decăzută din dreptul de a o mai formula.
Cererea este tardivă şi faţă de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează posibilitatea reclamantului de a-şi modifica acţiunea până la prima zi de înfăţişare. In speţă, această modificare a avut loc după aproximativ 2 ani de la data înregistrării contestaţiei.
De asemenea, cererea de acordare a terenului în compensare încalcă şi principiul disponibilităţii autorităţii învestite cu soluţionarea notificării.
În cadrul procedurii administrative, chiar şi prin contestaţia îndreptată împotriva dispoziţiei emise, contestatorii au solicitat strict acordarea de despăgubiri băneşti.
Cererea de restituire în natură, prin compensare, efectuată în faţa instanţei, trebuia respinsă deoarece reclamantul nu a învestit, în prealabil, Primarul municipiului Deva, în faza administrativă, cu o asemenea solicitare.
In plus, solicitarea contestatorului, de acordare, în compensare, a unui alt bun sau serviciu decât cele afişate lunar ca fiind disponibile, încalcă şi dispoziţiile art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
4. In ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă, în mod nelegal, pârâtul a fost obligat la plata onorariului de expert, instanţa de apel neanalizând acest motiv.
Cum reclamanta nu a formulat o cerere de acordare a unui teren în compensare, este fără dubiu că nu se poate reţine culpa pârâtului determinat de neanalizarea, în faza administrativă, a unei asemenea posibilităţi.
Formulând o asemenea cerere în faza judiciară, cădea în sarcina reclamantului să administreze probe pentru identificarea unui teren în compensare şi, în consecinţă, să plătească cheltuielile aferente.
Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac, admiterea excepţiilor invocate prin motivele de recurs, iar pe fond, respingerea contestaţiei şi exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată.
In drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La dosar a depus întâmpinare intimatul reclamant B.P.M., solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia recurată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte criticile de nelegalitate, şi art. 304 pct. 7 din acelaşi cod, în privinţa criticilor referitoare la omisiunea de a analiza motivul de apel referitor la greşita stabilire a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. In legătură cu motivul de recurs privind tardivitatea înregistrării contestaţiei, o astfel de susţinere nu a fost invocată şi în apel, dar excepţia tardivităţii contestaţiei este o excepţie absolută, care poate fi invocată în orice fază procesuală, astfel încât prezenta instanţă va proceda la verificarea criticii respective.
Conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării contestaţiei care formează obiectul dosarului de faţă [art. 26 alin. (3) din Lege, în forma actuală], în cazul în care persoana îndreptăţită era nemulţumită de oferta efectuată de unitatea deţinătoare, prin dispoziţia de soluţionare a notificării, avea posibilitatea atacării acestui act în termen de 30 de zile de la data comunicării.
În condiţiile art. 101 alin. (1) şi art. 104 C. proc. civ., termenele pe zile se calculează pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua de început şi nici ziua de sfârşit a termenului, iar actul de procedură trimis, prin poştă, la instanţa de judecată, este socotit ca fiind îndeplinit în termen dacă a fost predat recomandat, la oficiul poştal, înainte de împlinirea termenului.
Potrivit ştampilei aplicate pe plicul cu care s-a trimis dispoziţia contestată, către B.P., soţul reclamantei B.E., predecedat acesteia şi semnatar al notificării bunului în litigiu, alături de aceasta, dispoziţia nr. 1098/2005, emisă de pârât, a fost comunicată la data de 21 iunie 2005 (verso fila 98 dosar fond), contestaţia fiind predată la poştă, de B.E., la data de 20 iulie 2005, după cum rezultă din ştampila aplicată pe plicul ataşat cererii de chemare în judecată (fila 9 acelaşi dosar).
Termenul de 30 de zile, pentru înregistrarea contestaţiei, calculat de la 21 iunie 2005, în condiţiile textelor de lege sus-menţionate, expira la 22 iulie 2005, contestaţia fiind trimisă, prin poştă, la 20 iulie 2005, către Tribunalul Hunedoara, în consecinţă, înăuntrul termenului de exercitare a căii de atac.
Data de 25 iulie 2005, reţinută, de prima instanţă, ca fiind data comunicării, prin poştă, a contestaţiei, reprezintă, în realitate, data la care cererea a ajuns la oficiul poştal de tranzit, de unde se expediază, către destinatari, scrisorile primite, iar nu data predării acţiunii, de către reclamantă, la poştă, în condiţiile art. 104 C. proc. civ.
In consecinţă, excepţia tardivităţii înregistrării contestaţiei este neîntemeiată, fiind, în mod corect, respinsă de prima instanţă.
2. In ceea ce priveşte perimarea contestaţiei, de asemenea, rezolvarea dată de instanţe excepţiei corespunzătoare este legală.
Astfel, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., printre altele, orice cerere de chemare în judecată se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părţii, timp de un an.
Potrivit alin. (2), termenul perimării nu curge atât timp cât, fără culpa părţii, nu s-a putut fixa termen de judecată în cauza respectivă.
Pe de altă parte, conform art. 250 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp dăinuieşte suspendarea judecării, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute de art. 244, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.
Conform textelor de lege sus-menţionate, perimarea intervine în cazul în care pricina a rămas în nelucrare timp de un an, în sensul că nu s-a efectuat nici un act de procedură în dosarul respectiv, iar această situaţie este imputabilă părţilor care nu au stăruit în judecată.
In speţă, prin încheierea de şedinţă din 25 ianuarie 2006, prima instanţă a dispus suspendarea cauzei, la cererea reprezentantului contestatoarei, avocat U.A., conform dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţia sus-menţionată din legea în forma în vigoare la data suspendării se referă la abilitarea Guvernului de a emite norme metodologice pentru aplicarea unitară a actului normativ respectiv.
In consecinţă, suspendarea cauzei s-a dispus până la apariţia normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, termenul de perimare curgând nu de la momentul suspendării cauzei, respectiv 25 ianuarie 2006, cum a susţinut, în mod neîntemeiat, recurentul, ci de la momentul publicării actului normativ în Monitorul Oficial.
Cum adoptarea unui act normativ nu este atributul părţilor din proces, ci, după caz, al organului legiuitor sau executiv, în speţă, nu se poate imputa moştenitorului contestatoarei că nu a solicitat redeschiderea judecăţii în termen de un an de la data suspendării.
Faţa de motivul suspendării judecării procesului, şi anume adoptarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, cursul perimării este suspendat până la adoptarea acestora, în condiţiile art. 250 alin. (1) C. proc. civ., fiind reluat de la data publicării normelor în Monitorul Oficial.
De la acest moment se pune problema stăruinţei părţilor în judecată, perimarea intervenind în cazul în care nu s-ar fi solicitat redeschiderea judecăţii în termen de un an.
In speţă, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 au fost aprobate prin HG nr. 250/2007, fiind publicate, în Monitorul Oficial, la data de 3 aprilie 2007 şi intrând în vigoare la aceeaşi dată.
Moştenitorul reclamantei B.E., decedată la 13 ianuarie 2006, a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecăţii la data de 5 iulie 2007 (fila 61 dosar fond), în consecinţă, înăuntrul termenului de perimare care s-ar fi împlinit la 3 aprilie 2008, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ.
Cum termenul de perimare nu curge de la data suspendării cauzei, susţinerile recurentului privind consecinţele formulării cererii de suspendare, de către avocatul reclamantei decedate, în interesul acesteia, şi lipsa culpei instanţei în necomunicarea încheierii de suspendare pe numele moştenitorilor acestei părţi nu prezintă relevanţă sub aspectul perimării contestaţiei.
Pe de altă parte, cum s-a arătat deja, moştenitorul reclamantei a solicitat în termenul de perimare redeschiderea judecăţii, ceea ce înlătură operarea acestui incident procedural.
In concluzie, Decizia Curţii de Apel, de menţinere a soluţiei primei instanţe, de respingere a excepţiei perimării cauzei, este corectă.
3. Recurentul a mai susţinut că cererea de acordare a unui teren în compensare, formulată de B.P.M. după prima zi de înfăţişare este tardivă, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 132 alin. (1) C. proc. civ., încălcând şi principiul disponibilităţii autorităţii învestite cu soluţionarea notificării. In plus, solicitarea reclamantului, de acordare a unui bun care nu era menţionat ca bun disponibil, pe listele afişate lunar, în acest sens, încalcă şi dispoziţiile art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001.
Criticile părţii sunt neîntemeiate.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, dacă restituirea în natură a imobilului pretins prin notificare nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea cererii este obligată, în termenul prevăzut de lege, sa acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Instanţa, la rândul său, în ipoteza formulării contestaţiei împotriva modului de rezolvare a notificării, se substituie în atribuţiile persoanelor implicate în procedura administrativă, fiind obligată, în cazul în care reţine calitatea solicitantului unui bun, de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege, să verifice dacă imobilul poate fi restituit în natură, iar în caz contrar, să stabilească o formă de reparaţie în echivalent. Aceasta, chiar dacă partea interesată a solicitat numai restituirea bunului în natură, nu şi reparaţia în echivalent. Dacă forma de reparaţie pretinsă nu este posibilă, în virtutea legii în discuţie, fie organul administrativ, fie instanţa de judecată, sunt obligate să dispună în favoarea persoanei îndreptăţite o altă măsură reparatorie, în caz contrar, fiind lipsit de conţinut scopul pentru care a fost adoptată legea de reparaţie.
Ca atare, dacă şi în ipoteza în care persoana îndreptăţită nu a solicitat forma de reparaţie în echivalent, ci doar restituirea în natură, care, însă, nu este posibilă, entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau instanţa sunt obligate să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent, cu atât mai mult, în cazul în care o asemenea cerere este formulată de parte, nu se poate refuza soluţionarea ei favorabilă, pe motiv că ar fi depusă cu depăşirea termenului de contestaţie sau a momentului procesual al primei zile de înfăţişare.
Nu se poate considera că cererea de acordare sau propunere a unei anumite forme de reparaţie în echivalent vizează limitele învestirii instanţei, pentru a se pune problema formulării acesteia în condiţiile art. 132 C. proc. civ. Nu are relevanţă, astfel, că cererea reclamantului B.P.M. a fost formulată ulterior primei zile de înfăţişare.
Pe de altă parte, în cazul reţinerii calităţii de persoană îndreptăţită, existând obligaţia instanţei de a se pronunţa şi din oficiu asupra măsurilor reparatorii cuvenite acesteia, nu se poate considera că cererea reclamantului pentru o anumită formă de reparaţie în echivalent trebuia formulată în termenul de contestaţie prevăzut de art. 26 alin. (3) din Lege. Acest termen a fost stipulat, cu caracter imperativ, pentru atacarea dispoziţiei sau deciziei emise de deţinătorul imobilului sau de persoana învestită cu soluţionarea notificării, nu şi pentru indicarea formei de reparaţie cuvenită solicitantului, care, de altfel, în anumite cazuri, se stabileşte şi din oficiu, de către instanţă.
A mai susţinut recurentul că, prin formularea cererii direct în faza judiciară a soluţionării pretenţiilor reclamantului, s-ar încălca şi principiul disponibilităţii autorităţii învestite cu soluţionarea notificării. Susţinerea este incorectă deoarece, în primul rând, aspectul supus discuţiei nu poate antama problema disponibilităţii autorităţii respective, principiul respectiv vizând dreptul părţilor (iar nu al entităţii ce soluţionează notificarea) de a stabili şi dispune cu privire la obiectul cererii.
Pe de altă parte, cum s-a mai menţionat, autoritatea respectivă este obligată să dispună şi din oficiu, potrivit art. 26 alin. (1) din Lege, cu privire la forma de reparaţie în echivalent, în cazul în care restituirea în natură a bunului solicitat prin notificare nu este posibilă, astfel încât nu se poate reţine că, prin admiterea cererii de acordare a unui teren în compensare, formulată direct în faţa instanţei, s-ar depăşi limitele de învestire ale pârâtului, în faza administrativă prealabilă.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 11 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001, [în realitate, art. 1 alin. (2) din Lege], prin acordarea unui teren în compensare care nu era menţionat, ca bun disponibil, în tabelul ce trebuie întocmit în condiţiile art. 1 alin. (5), susţinerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Relevant este ca bunul acordat în compensare să facă parte din proprietatea privată a entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi să poată fi atribuit persoanei îndreptăţite, şi anume să fie liber în sensul Legii nr. 10/2001, iar nu, în mod obligatoriu, să fie menţionat în lista întocmită de Primar, cu atât mai mult cu cât, în foarte multe cazuri, asemenea liste de bunuri disponibile nu sunt întocmite sau afişate lunar, în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deşi, faptic, asemenea bunuri există.
În speţă, reţinându-se, în urma expertizei efectuate în cauză, de expert L.V., că terenul înscris în C.F. 1170 Deva, cu nr. top. (3481-3494)/29, în suprafaţă de 260 mp, aparţine domeniului privat al municipiului Deva, este liber de construcţii sau alte amenajări de utilitate publică şi corespunde, ca funcţionalitate, bonitate şi sferă de amplasament, cu cel preluat de stat, în mod corect, s-a dispus acordarea acestui bun, în compensare, către reclamant, prin hotărârea primei instanţe, confirmată de Curtea de Apel.
4. Cu privire la omisiunea instanţei de apel de a analiza critica pârâtului referitoare la greşita stabilire, în sarcina sa, a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, în primă instanţă, susţinerile recurentului sunt corecte, dar nu pot conduce la admiterea recursului pentru acest argument.
Astfel, anterior soluţionării apelului declarat de pârât împotriva hotărârii primei instanţe, s-a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în hotărârea respectivă, prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 8 ianuarie 2009, de Tribunalul Hunedoara, şi, în consecinţă, printre altele, s-a rectificat sentinţa, în sensul trecerii în cuprinsul său a sintagmei „Fără cheltuieli de judecată".
Ca urmare a soluţiei date prin încheierea menţionată, rămasă irevocabilă prin neapelare, pârâtul nu mai datorează cheltuieli de judecată în dosarul de fond (ca, de altfel, nici în celelalte faze procesuale), astfel încât nu mai prezintă relevanţă că motivul de apel legat de acest aspect nu a fost cercetat de Curte.
Recurentul nu mai justifică interes în formularea unei asemenea critici nici în recurs.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, examinate în precedent, iar lipsa analizării criticii privind cheltuielile de judecată este nerelevantă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Deva împotriva deciziei nr. 113 A din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1425/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 127/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
