ICCJ. Decizia nr. 1425/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1425/2010
Dosar nr. 5549/2/2008
Şedinţa din 3 martie 2010
În vederea deliberării, potrivit dispoziţiilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 5 aprilie 2004 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamantul M.R.F. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta să fie obligat la restituirea terenului în suprafaţă de 350 mp situat în sector 3 Bucureşti, teren care a fost expropriat în mod abuziv. Acesta a aparţinut autoarei sale M.G.E., al cărei succesor universal a devenit în baza unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale.
Totodată s-a mai susţinut că, deşi s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta nu a fost soluţionată până la data promovării acţiunii în justiţie, ceea ce l-a determinat pe reclamant să solicite plata de despăgubiri pentru perioada în care a fost lipsit de folosinţa imobilului datorită culpei pârâtului care nu a înţeles să respecte dispoziţiile Legii nr. 10/2001, capăt de cerere la care, ulterior, reclamantul a renunţat.
Instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 4338 din 4 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, prin care a fost admisă acţiunea având ca obiect revendicarea aceluiaşi imobil, acţiunea fiind respinsă, ca inadmisibilă.
Prin sentinţa civilă 8124 din 18 octombrie 2004, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia invocată din oficiu şi a respins cererea, ca inadmisibilă.
Împotriva menţionatei sentinţa a formulat apel, în termen legal, reclamantul, cerere care fost admisă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 666 din 12 aprilie 2005 şi care a dispus anularea sentinţei instanţei de fond şi reţinerea cauzei pentru evocarea fondului.
Urmare a modificărilor de competenţă instituite prin art. II alin. (2) şi (4) din Legea nr. 219/2005 dosarul a fost trimis, pentru judecata apelului pe fond, la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Tribunalul Bucureşti a dispus completarea probelor şi a pronunţat Decizia civilă nr. 845/A din 21 aprilie 2006 prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
Urmare a recursului împotriva acestei sentinţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 2019/6.11.2 prin care au fost admise cererea de recurs şi excepţia privitoare la competenţa materială, a modificat Decizia recurată, a anulat sentinţa apelat şi a trimis cauza spre soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
Judecând în fond cauza, în dosarul nr. 40165/3/2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 144/2007, a respins acţiunea formulată de M.R., faţă de împrejurarea că expertiza tehnică efectuată în cauză întocmită de expertul C.S., terenul este afectat de utilităţi publice, nefiind liber, astfel încât nu poate fi restituit în natură, reclamantul putând să beneficieze de despăgubiri civile, conform procedurii instituită de Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, considerând-o netemeinică şi nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 496 din 4 iulie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, a schimbat sentinţa, în sensul că a admis acţiunea formulată reclamant, a constatat existenta dreptului reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul expropriat în baza Decretului de Stat nr. 43/1994 anexa 11 poz.25/32, teren în suprafaţă de 210 mp, din care 82 mp, suprafaţă construită şi demolată, iar Municipiul Bucureşti a fost obligat să se conformeze dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII.
A susţinut instanţa de apel că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de utilităţi, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005 Titlul VII.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cerere înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa supremă a admis recursurile celor două părţi şi a casat hotărârea, trimiţând cauza spre rejudecare, cu indicaţia de a se lămuri situaţia juridică a imobilului, măsura în care este îndreptăţit la restituirea în natură sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, situaţii care impuneau completarea probatoriului.
Prin Decizia civilă nr. 290 din 22 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant M.R.F., a schimbat sentinţa; a admis acţiunea, a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 182,87 mp teren situat în Bucureşti, sector 3 de către pârât, conform schiţelor anexă 4 şi 5 la raportul de expertiză întocmit de expert C.S., respectiv pct. 2, 3, 6, 7, 8 D şi a dispus acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru suprafaţa de 177,13 mp situată la aceeaşi adresă, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că cererea de apel este întemeiată, faţă de împrejurarea că reclamantul a dovedit că este persoană îndreptăţită şi beneficiară a prevederilor Legii nr. 10/2001, din actele aflate la dosar rezultând că acesta este succesorul în drepturi a fostei proprietare a imobilului, numita M.G.E., în baza unui contract de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale aflate la fila 4 dosar fond.
În raport şi de relaţiile primite de la Primăria Municipiului Bucureşti la rejudecarea apelului, Curtea a constatat că cererea formulată de reclamant este îndreptăţită în ceea ce priveşte restituirea în natură a terenului numai pentru suprafaţa de 182,87 mp, identificaţi de expert şi reprezentaţi în schiţele anexă nr. 4 şi 5 ale raportului de expertiză ce urmează a fi restituit în natură, deoarece nu este afectat de nici un fel de utilitate.
Faţă de împrejurarea că diferenţa de 177,13 mp teren cuprins în titlul de proprietate al autoarei reclamantului este afectat de utilităţi, Curtea a apreciat că pentru această suprafaţă se impune acordarea de despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod greşit, Curtea de Apel a admis apelul reclamantului, având în vedere că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut in acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001 ).
Mai arată recurentul că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 43/1984 şi al Legii nr. 58/1974 şi că, în ceea ce priveşte suprafaţa de 182,87 mp, în mod greşit instanţa de apel a dispus restituirea în natură a acestei suprafeţe, având în vedere faptul că, aşa cum reţine şi prima instanţă de apel, acesta este afectat de elemente de sistematizare.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren expropriată, reclamantul a primit despăgubiri or, potrivit art. 11 alin. (1), teza a 2-a din Legea nr. 10/2001, dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislaţiei în vigoare, în caz contrar fiind vorba despre o îmbogăţire fără justă cauză.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica relativă la lipsa răspunsului pe care unitatea deţinătoare trebuia să îl dea notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că nu sunt expuse argumente referitoare la o soluţionare prematură a cauzei de către instanţă, în absenţa unui răspuns prealabil, dat notificării pe cale administrativă, însă, în raport de textul legal invocat, se poate deduce apărarea conform căreia nesoluţionarea notificării s-ar fi datorat nedepunerii actelor doveditoare a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită, iar, în absenţa acestor înscrisuri, instanţa nu se putea pronunţa asupra fondului dreptului dedus judecăţii.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că în mod corect instanţa s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor reclamantului, având în vedere absenţa răspunsului la notificare într-un termen rezonabil, definit de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi principiul plenitudinii de competenţă al instanţei de judecată, derivând din dreptul de acces la instanţă prevăzut de art. 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, prin Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Sub aspect probatoriu, Înalta Curte consideră că dovada calităţii de persoană îndreptăţită poate fi făcută şi în faza procesuală a contestaţiei care se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, etapă în care pot fi administrate probe noi, în temeiul Codului de procedură civilă care guvernează judecata acestor cauze.
Din moment ce nu există nici o normă derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de Codul de procedură civilă, care să interzică administrarea de probe noi în faza procedurii contencioase desfăşurate în faţa instanţei, depunerea de înscrisuri după termenul stabilit de art. 22 al Legii nr. 10/2001 nu este sancţionată cu decăderea din dreptul de a mai propune probe, acest termen neputând fi interpretat ca având natura unui termen de decădere, în accepţiunea art. 103 C. proc. civ., ci ca un termen până la care organul administrativ trebuie să se pronunţe asupra notificării.
Astfel fiind, sancţiunea prevăzută de articolul unic alin. (2) al OUG nr. 10/2003, în sensul că actele depuse sau invocate de persoana îndreptăţită după expirarea termenului prevăzut de această ordonanţă, nu mai pot fi admise pentru soluţionarea cauzei, se referă numai la faza administrativă de soluţionare a cauzei.
Prin urmare, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe asupra notificării nr. 88 din 22 iunie2001, în termenul limită prevăzut de art. 22 al Legii nr.10/2001, în raport de actele existente la dosar, chiar dacă erau incomplete, în acest caz notificarea putând fi respinsă.
Nimic nu împiedică însă partea să administreze probe noi în căile de atac, potrivit art. 167 şi urm. C. proc. civ., în caz contrar realizându-se o interpretare extensivă a articolului unic alin. (2) al OUG nr. 10/2003, ceea ce contravine principiului potrivit căruia "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă".
Această concluzie rezultă şi din conţinutul art. 24 al Legii nr.10/2001 - în forma existentă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, cât şi ulterior acestei date - în care se face trimitere la aplicarea normelor de procedură civilă, cât timp competenţa de soluţionare a acestui tip de cauze revine instanţei civile.
Verificarea de către instanţa de judecată a legalităţii şi temeiniciei deciziei nu înseamnă că aceasta este obligată să se rezume numai la probele administrate până la acea dată, ci că poate avea în vedere toate apărările şi probele pe care părţile le pot administra în faza procesuală a contestaţiei şi a căii de atac a apelului, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care stabileşte obligaţia instanţei de a stărui prin orice mijloace pentru aflarea adevărului.
Această interpretare a intenţiei legiuitorului este confirmată de actuala modificare adusă art. 22 al Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 care la pct. 51 stabileşte că art. 22 al Legii nr. 10/2001 va avea următorul conţinut: "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării". Prin soluţionarea notificării se înţelege atât procedura prealabilă sesizării instanţei, cât şi procedura în faţa instanţei de judecată.
Prin urmare, nu poate fi considerată ca fondată critica recurentului cu privire la greşita soluţionare pe fond a notificării direct de către instanţa de judecată în absenţa actelor doveditoare a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită din dosarul alcătuit în procedura administrativă.
Recurentul invocă şi împrejurarea că terenul în suprafaţă de 182,87 mp teren nu putea fi restituit în natură deoarece era afectat de detalii de sistematizare, fără însă a preciza probele din care rezultă această împrejurare.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că instanţa de apel a constatat, pe baza raportului de expertiză şi a relaţiilor primite de la Primăria Municipiului Bucureşti la momentul rejudecării apelului, că cererea formulată de reclamant de restituire în natură a terenului este îndreptăţită numai pentru suprafaţa de 182,87 mp, identificaţi de expert şi reprezentaţi în schiţele anexă nr. 4 şi 5 ale raportului de expertiză, deoarece acest teren este viran şi nu este afectat de nici un fel de utilitate.
Având în vedere că în faza procesuală a recursului nu au fost administrate înscrisuri noi care să dovedească o împrejurare de fapt contrară celei reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, nu are temei legal de reapreciere asupra situaţiei de fapt, deoarece modul de interpretare a probelor nu mai constituie motiv de recurs, art. 304 pct. 11 fiind abrogat.
Recurentul consideră, de asemenea, că restituirea în natură trebuia condiţionată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislaţiei în vigoare, însă în cauză nu s-a făcut dovada că o astfel de despăgubire ar fi fost primită, astfel încât critica apare ca nefondată.
Astfel, în relaţiile referitoare la situaţia juridică a imobilului, astfel cum este menţionată la fila 12 a dosarului nr. 5549/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi la fila nr. 41 din dosarul nr. 26021/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu există menţiuni cu privire la obţinerea unor astfel de despăgubiri.
Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs invocat astfel încât, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 290 din 22 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1501/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1272/2010. Civil → |
|---|
