ICCJ. Decizia nr. 1303/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1303/2010
Dosar nr. 41/97/2003
Şedinţa publică de la 26 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 242/2008 pronunţată în dosarul nr. 41/97/2003, Tribunalul Hunedoara a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi, totodată, a admis în parte contestaţia, astfel cum a fost precizată şi completată, formulată de reclamanţii N.S.G. şi P.M.A., în contradictoriu cu pârâta P.C. ŞOIMUŞ, împotriva dispoziţiei nr. 24/2003, astfel cum a fost modificată prin dispoziţia nr. 240/2006.
În consecinţă, s-a constatat că pentru construcţiile demolate- corpuri, anexe şi dependinţe la imobilul situat în comuna Şoimuş, înscris în CF 1383 nr. top. (73-73a-74)/1/2/2/2, contestatorii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent prin despăgubiri la valoarea de circulaţie a acestora, în condiţiile titlului VII al Legii nr. 245/2007.
A fost obligat intimatul să comunice întreg dosarul notificării transmise cu nr. 85/2002 prin B.E.J. B.A. din Deva, C.C.S.D. pentru emiterea titlurilor de despăgubiri cuvenite.
A fost respinsă în rest contestaţia, cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei.
În motivarea hotărârii, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2151/2001, Tribunalul Hunedoara a constatat calitatea contestatorilor N.S.G. şi P.M. A., de persoane îndreptăţite la reparaţiunile reglementate de Legea nr. 10/2001, a anulat decizia nr. 93/2001 emisă de I.Ş.J. Hunedoara, prin care se respinsese notificarea contestatorilor, şi a stabilit dreptul acestora la măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru imobilul din Şoimuş, înscris în CF 1383, sub A+104, nr. top. (73 - 73a-74)/1/2/2/2, obligând pe P.C. Şoimuş să emită dispoziţie în acest sens.
În considerentele hotărârii respective, instanţa a constatat că imobilul notificat, având destinaţie de unitate de învăţământ, intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind exceptat de la restituirea în natură, în considerarea scopului special al acesteia, de a deservi interesul public, social, cultural şi obştesc.
Totodată, s-a arătat că, în lipsa dovezii unui demers al contestatorilor de constatare a nevalabilităţii titlului statului, se prezumă că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, astfel încât, în aplicarea art. 16 alin. (1) şi (2), în forma de la acel moment, la preţul de circulaţie al imobilului.
S-a reţinut, prin aceeaşi hotărâre, că pentru terenul notificat, contestatorii figurează în anexa de despăgubiri la Legea nr. 1/2000.
Conformându-se acestei hotărâri, P.C. Şoimuş a emis dispoziţia nr. 24/2003, propunând persoanelor îndreptăţite ca pentru locuinţă şi pentru dependinţele şi anexele demolate, să opteze pentru despăgubiri băneşti în sumă de 453.619.070 lei ROL.
Dispoziţia a fost atacată în toate gradele de jurisdicţie, fiind modificată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 5284/2006, ca urmare a modificării formei art. 16 din Legea nr. 10/2001, dispunându-se restituirea în natură a imobilului.
În executarea acestei decizii, P.C. Şoimuş a emis dispoziţia nr. 240/2006, omiţând, însă, să menţină oferta de despăgubiri în echivalent pentru dependinţele şi anexele gospodăreşti demolate, solicitate de autorii notificării cu nr. 85/2002 prin B.E.J. B.A.
Investită fiind cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei nr. 240/2005, de modificare a dispoziţiei nr. 24/2003, prima instanţă a apreciat că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 5284/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul epuizării procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea şi plata despăgubirilor, sub toate aspectele revendicării imobilului notificat.
A fost admisă, de asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei în cauză, în ce priveşte despăgubirile ce cad în atribuţiile exclusive ale C.C.S. D., ca unică autoritate abilitată în acest sens prin Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
În baza art. 16 al Legii nr. 247/2005 şi a Normelor metodologice de aplicare a acestuia, s-a dispus ca, deîndată ce hotărârea va deveni irevocabilă, P.C. Şoimuş să transmită dosarul notificării nr. 85/2002 către C.C.S.D., pentru emiterea titlurilor de despăgubiri cuvenite contestatorilor.
Apelul declarat de către contestatori (reclamanţi) împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 123 din 22 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia civilă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei şi a obligării intimatei P.C. Şoimuş, prin P., la restituirea în natură a imobilului şcoală din satul Şoimuş, solicitat de către reclamanţi, cu o suprafaţă de 6020 mp.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins apelul intimatei P.C. Şoimuş împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a arătat că, în mod corect, nu a fost reţinută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti din dosarul nr. 5898/1/2005 în ceea ce priveşte despăgubirile pentru construcţiile demolate: niciuna dintre hotărâri nu conţine vreo dispoziţie în acest sens, deoarece pe parcursul soluţionării litigiului respectiv s-a emis de către P.C. Şoimuş dispoziţia nr. 24/2003, prin care reclamanţilor li s-au acordat despăgubiri pentru dependinţele şi anexele gospodăreşti, iar ca urmare a emiterii acestei dispoziţii, prin recursul promovat, reclamanţii nu au mai înţeles să invoce critici cu privire la aceste despăgubiri.
Calitatea procesuală pasivă a P.C. Şoimuş cu privire la măsurile reparatorii pentru construcţiile demolate este justificată de calitatea de unitate deţinătoare, confirmată inclusiv prin decizia nr. 5284/2006. În această calitate, pârâta este obligată să se pronunţe asupra tuturor măsurilor reparatorii solicitate de notificatori, indiferent că este vorba de restituire în natură ori despăgubiri. Oricum, prima instanţă a constatat că despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii pentru construcţiile demolate nu vor fi achitate de unitatea deţinătoare, ci urmează procedura specială în faţa C.C.S. D. în conformitate cu prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, s-a constatat a fi pe deplin justificat interesul reclamanţilor de a cere anularea dispoziţiei nr. 240/2006 în condiţiile în care aceasta, deşi emisă în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, omite să mai acorde măsurile reparatorii pentru construcţiile demolate pe care le stabilise deja prin dispoziţia nr. 24/2003.
Faţă de cele reţinute, instanţa a respins, ca nefundat, apelul P.C. Şoimuş.
Cu privire la apelul declarat de reclamanţi, s-a reţinut că terenul care a format obiect al litigiului soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 5284/2006 este suprafaţa de 2 ha şi 5984 mp teren intravilan înscris în CF nr. 1383 Şoimuş cu nr. top. (73,73a, 74)/1/2/2/2.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 5284/2006, instanţa de recurs a reţinut, în baza raportului de expertiză efectuat în etapa apelului, că din terenul solicitat nu a mai rămas nicio suprafaţă liberă, deoarece Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 Şoimuş i-a pus în posesie pe cei cărora li s-a constituit sau reconstituit dreptul de proprietate pe această parcelă. S-a constatat că pentru acest teren reclamanţii urmează să primească despăgubiri potrivit art. 17 din Legea nr. 1/2000, fiind înscrişi în anexa nr. 39 poziţia 6.
Aşadar, instanţa de recurs a considerat că doar terenul ocupat pe persoanele cărora li s-a constituit sau reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991 nu reprezintă suprafaţă liberă în sensul Legii nr. 10/2001. Niciunde în motivarea instanţei de recurs nu se reţine acelaşi lucru şi despre suprafaţa aflată în folosinţa şcolii din Şoimuş, respectiv că aceasta nu ar fi liberă.
Ceea ce restituie în natură, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5284/2006 este imobilul şcoală înscris în CF nr. 1383 Şoimuş nr. top. (73, 73a, 74)/l/2/2/2.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în apel şi pe care instanţa de recurs l-a avut în vedere cu ocazia pronunţării deciziei de mai sus, imobilului şcoală înscris în CF nr. 1383 Şoimuş, nr. top. (73, 73a, 74)/1/2/2/2, îi corespunde o suprafaţă de teren de 6020 mp, având categoria de folosinţă curte cu construcţii, teren sport şi teren arabil care constituie lotul agricol şcolar. Această suprafaţă este clar delimitată de punctele topografice 6-18-31-32-33-53-52-51-50-49-48-47-43/2-43/1-43-42-12-11-14-16-6, pe planul de situaţie anexat raportului de expertiză şi este distinctă de suprafeţele atribuite conform Legii nr. 18/1991 unor persoane fizice care, potrivit aceleiaşi decizii, nu pot fi restituite în natură.
În condiţiile în care Înalta Curte a considerat că suprafeţele ce nu pot fi restituite sunt doar cele atribuite altor persoane conform Legii nr. 18/1991, nu şi cele aflate în folosinţa Şcolii Şoimuş, nu se poate reţine ca întemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat în sensul respingerii cererii de restituire a acestei suprafeţe în natură.
De asemenea, având în vedere dispoziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de restituire în natură a imobilului şcoală înscris în CF 1383 Şoimuş, nr. 73-73a, 74/1/2/2/2 care, în conformitate cu expertiza topografică efectuată în acea cauză include şi suprafaţa aferentă de 6020 mp deţinută în prezent de P.C. Şoimuş dar şi adresa nr. 1786/2006 a pârâtei care confirmă împrejurarea că pentru terenul aferent şcolii, reclamanţii nu au fost trecuţi în anexa 39 conform Legii nr. 1/2000, astfel încât ceea ce trebuia să restituie în natură pârâta prin dispoziţia nr. 240/2006 era imobilul şcoală şi suprafaţa aferentă, liberă, de 6020 mp.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs P.C. Şoimuş, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Este inadmisibilă transformarea acţiunii iniţiale de drept comun, în revendicare imobiliară, în contestaţie în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care se impune respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei.
În cauză, instanţa de apel a dispus încă o dată restituirea în natură a imobilului şcoală din satul Şoimuş înscris în CF 1383 Şoimuş, cu toate că localul şcolii fusese deja restituit prin decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală, încălcând, astfel, în mod flagrant principiul autorităţii de lucru judecat prevăzut de art. 1201 C. civ.
Totodată, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a aceleiaşi decizii nr. 5284 din 30 mai 2006 a instanţei supreme şi în ce priveşte terenul, în acel litigiu arătându-se că, pentru teren, reclamanţii au fost trecuţi în anexa 39 poziţia 6 pentru acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 18/1991, motiv pentru care nu s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 6020 mp, care forma obiect al pretenţiilor reclamanţilor în recurs, fără a se putea susţine că terenul pe care se aflau construcţiile nu ar fi făcut obiectul procedurii speciale finalizate prin decizia civilă nr. 5284/2006 ori că numai terenurile ocupate de terţi ar fi format obiectul Legii nr. 18/1991.
Pe suprafaţa de 6020 mp se află şi o grădiniţă nouă cu anexe ce aparţine domeniului public de interes local, care nu a făcut şi nici nu putea face obiectul retrocedării.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte cadrul procesual obiectiv în care s-a derulat litigiul de faţă, se constată că, încă de la momentul cererii de sesizare a instanţei de judecată, 24 ianuarie 2003, s-a intenţionat de către reclamanţi formularea unei contestaţii întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, solicitându-se explicit anularea deciziei nr. 24 din 5 martie 2003 emise de P.C. Şoimuş, ulterior, şi a deciziei nr. 240 din 20 octombrie 2006 de completare a primei dispoziţii administrative.
În raport de termenii în care a fost conceput obiectul cererii de chemare în judecată, este lipsit de relevanţă, pentru finalitatea demersului judiciar, faptul că reclamanţii şi-au intitulat cererea drept „revendicare”; calificarea juridică a actului procedural de sesizare a instanţei se realizează în funcţie de atare finalitate, nefiind afectată de denumirea greşită a cererii, relevant în acest sens fiind art. 84 C. proc. civ.
În niciuna din fazele evocării fondului nu a fost antamată vreo dezbatere asupra obiectului cererii, soluţionându-se o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, de altfel, nici nu există la dosar o cerere de natura celei pretinse prin motivele de recurs, de transformare a unei cereri în revendicare în contestaţie.
Mai mult, invocând excepţia admisibilităţii transformării cererii, recurenta nu a identificat în concret un atare act procedural şi nici nu a indicat temeiul juridic al excepţiei.
Singura precizare a cererii a survenit la termenul din 12 decembrie 2007, când reclamanţii au învederat Tribunalului că înţeleg să conteste, pe lângă decizia nr. 24 din 5 martie 2003, şi pe cea cu nr. 240 din 20 octombrie 2006, emisă tot de P.C: Şoimuş, de completare a primei decizii administrative.
În acel context, instanţa a respins, la termenul din 29 octombrie 2008, excepţia tardivităţii invocată de către pârât pe temeiul art. 132 C. proc. civ., cu motivarea că nu este vorba despre o modificare a cererii, fără ca pârâtul să declare apel împotriva dispoziţiei instanţei, care a intrat, astfel, în puterea lucrului judecat.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei vizând excepţia admisibilităţii, ca neavând obiect.
2. Recurenta a susţinut că, prin decizia recurată în cauză, a fost încălcată puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 5898/1/2005, printr-o dublă restituire în natură a imobilului cu destinaţia de şcoală, cât şi în ceea ce priveşte restituirea terenului de 6020 mp, ce nu fusese dispusă prin acea hotărâre, cu toate că a format obiect al litigiului.
Astfel concepute, criticile din motivarea căii de atac pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind vorba despre modul de aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., din perspectiva efectelor unei hotărâri judecătoreşti irevocabile într-un litigiu ulterior vizând acelaşi drept subiectiv dedus judecăţii.
Recurenta nu a formulat în concret vreo critică referitoare la maniera de expunere a argumentării de către instanţa de apel, în sensul că decizia recurată nu ar cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină sau ar conţine considerente contradictorii ori străine de natura pricinii; astfel, nu se poate reţine incidenţa şi a cazului prevăzut de art. 304 pct. 7, invocat, de asemenea, drept temei al căii de atac.
În cauză, instanţa de apel a schimbat sentinţa atacată şi a obligat P.C. Şoimuş la restituirea în natură către reclamanţi a imobilului şcoală din comuna Şoimuş, înscris în CF 1383 nr. top (73 - 73a, 74)/1/2/2/2, cu o suprafaţă de 6020 mp.
Această dispoziţie a fost pronunţată în legătură cu decizia nr. 240 din 20 octombrie 2006, care constituie, de asemenea, obiect al contestaţiei deduse judecăţii, alături de decizia nr. 24 din 5 martie 2003, pe care decizia ulterioară a modificat-o în parte.
Ambele decizii administrative emise de către recurentă, prin care a fost soluţionată notificarea nr. 85/2002, s-au raportat, în privinţa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite şi a naturii măsurilor reparatorii cuvenite, la hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul cu număr unic 5898/1/2005, în contradictoriu şi cu P.C. Şoimuş, litigiu ce a vizat o altă decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001 cu referire la aceleaşi pretenţii ale reclamantelor, respectiv nr. 93 din 22 august 2001 emisă de către I.Ş.J. Hunedoara.
Astfel, prima, cea din 2003, menţionează explicit că are în vedere dispoziţiile sentinţei civile nr. 2151 din 11 decembrie 2002 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, iar cea de-a doua, cu nr. 240 din 20 octombrie 2006, s-a raportat la decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, admiţându-se succesiv recursul şi apelul declarate în cauză, a fost schimbată în parte sentinţa nr. 2151 din 11 decembrie 2002 sus - menţionată, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile hotărârii instanţei supreme, autoritatea administrativă locală a dispus restituirea în natură a „imobilului şcoală” înscris în CF 1383 Şoimuş, nr. top (73 - 73a, 74)/1/2/2/2 (cu o suprafaţă de 702,37 mp).
Ca atare, cu toate că prin decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 se dispusese restituirea în natură a imobilului şcoală, însăşi recurenta a repetat în cuprinsul deciziei nr. 240/2006 atare dispoziţie, motiv pentru care, în prezenta cauză, în mod corect instanţa de apel, admiţând contestaţia împotriva ambelor decizii administrative, a procedat la reformularea dispoziţiei de restituire în natură, precizând suprafaţa de teren ce compune imobilul şcoală restituit.
Această precizare s-a impus nu doar pentru redarea în conţinutul dispoziţiei a soluţiei de admitere a pretenţiilor reclamanţilor, în ceea ce priveşte întinderea dreptului asupra imobilului restituit, însă şi pentru respectarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care însăşi recurenta s-a raportat în cuprinsul celei de-a doua decizii, obligată fiind la respectarea şi executarea sa, în virtutea relativităţii efectelor hotărârii pronunţate în contradictoriu şi cu P.C. Şoimuş.
Astfel, nu numai că decizia recurată în prezenta cauză nu încalcă puterea de lucru judecat a hotărârii invocate de către recurentă, astfel cum pretinde recurenta, însă a fost chiar pronunţată în scopul respectării efectelor acelei hotărâri judecătoreşti irevocabile, motiv pentru care criticile cu acest obiect vor fi respinse ca nefondate.
De altfel, dispunându-se de către autoritatea administrativă locală restituirea în natură a construcţiilor ce deservesc unitatea de învăţământ (împreună cu o suprafaţă de teren), reclamanţii nu au avut interesul de a contesta atare dispoziţie, care nu a făcut obiectul învestirii instanţei.
3. În privinţa restituirii în natură a terenului de 6020 mp, se reţin următoarele:
Prin aceeaşi decizie nr. 5284 din 30 mai 2006, Înalta Curte a dispus restituirea în natură a imobilului şcoală din comuna Şoimuş, înscris în CF 1383 nr. top (73 - 73a, 74)/1/2/2/2.
Cu toate că nu se menţionează explicit în dispozitivul acelei hotărâri, restituirea în natură a vizat şi terenul aflat în posesia Şcolii, nu numai construcţia ce reprezintă localul instituţiei de învăţământ, după cum se desprinde din considerentele hotărârii.
Este neîndoielnic faptul că decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie beneficiază de putere de lucru judecat în cauză, una dintre deciziile administrative contestate fiind emisă chiar în considerarea sa, materializându-se obligaţia autorităţii administrative locale de executare a acelei hotărâri.
Interesează efectul negativ al puterii de lucru judecat, în sensul că situaţia de fapt şi de drept stabilită prin hotărârea irevocabilă nu poate fi reevaluată într-un proces ulterior în care se dispută acelaşi drept subiectiv.
Nu se poate reţine, astfel cum pretinde recurenta, chiar autoritatea de lucru judecat în termenii art. 1201 C. civ., nefiind întrunită identitatea de obiect, contestaţie împotriva Deciziei nr. 93 din 22 august 2001 al I.Ş.J. Hunedoara, în litigiul anterior, respectiv împotriva celor două decizii administrative emise de recurentă, în cauza de faţă.
Ceea ce intră în puterea de lucru judecat este reprezentat nu doar de dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti, ci şi de motivele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea unei anumite soluţii şi care, explicitând dispozitivul, permit aprecierea limitelor efectului negativ al puterii de lucru judecat produs de o hotărâre judecătorească într-un proces ulterior.
Decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 s-a bazat pe concluziile raportului de expertiză topografică întocmit în faza apelului în acel dosar de către expert F.C., la care se face referire în considerente.
Or, în acel raport, suprafaţa ocupată de Şcoala Generală Şoimuş este menţionată ca fiind de 6020 mp, şi nu de 702,37 mp, cât a înţeles recurenta - pârâtă să restituie prin decizia nr. 240 din 20 octombrie 2006.
Pe de altă parte, rezultă din acelaşi raport că, sub acelaşi număr topografic (73 - 73a, 74)/1/2/2/2 din CF 1383 la care se plasează imobilul compus din construcţii afectate şcolii şi teren de 6020 mp, figurează alte două suprafeţe de teren aflate în proprietatea unor persoane fizice, constituite sau reconstituite în baza legilor fondului funciar; totodată, există alţi patru proprietari în aceeaşi situaţie, pentru suprafeţe desprinse din parcela originară 73 - 73a - 74, evidenţiate îh căiţi funciare noi şi sub alte numere topografice.
În mod corect, instanţa de apel a considerat în prezenta cauză că referirea din motivarea deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006 la alte parcele de la acelaşi număr topografic ce nu pot fi restituite în natură vizează suprafeţele deţinute de persoane fizice, terţi faţă de proces, întrucât nu sunt disponibile.
Doar pentru acele parcele reclamanţii urmează să primească despăgubiri potrivit art. 17 din Legea nr. 1/2000, fiind înscrişi în anexa nr. 39 poziţia 6, nefiind, de altfel, nicio raţiune pentru care parcela aflată în posesia Şcolii Generale, reprezentată în proces de I.Ş.J. Hunedoara, să nu fie restituită odată cu clădirea şcolii.
Faptul că, în prezentul proces, recurenta susţine contrariul a celor arătate anterior, vădeşte o conduită contradictorie şi fluctuantă a acesteia faţă de chestiunea întinderii dreptului reclamanţilor la restituirea în natură, în condiţiile în care prin cea de-a doua decizie contestată îh cauză, respectiv nr. 240 din 20 octombrie 2006, s-a recunoscut dreptul la restituirea unei suprafeţe de teren, tocmai îh executarea hotărârii judecătoreşti a cărei aplicare se dispută în speţă.
În plus, după cum s-a reţinut şi în decizia recurată, P.C. Şoimuş a avut convingerea că obiect al litigiului finalizat prin decizia nr. 5284 din 30 mai 2006 îl constituie atât clădirea şcolii, cât şi terenul „solicitat în curtea şcolii", astfel cum reiese din adresa nr. 1786 din 4 aprilie 2006 comunicată reclamantului N.G .
Faţă de cele expuse, se constată că instanţa de apel a dat eficienţă, în mod corect, efectului negativ al puterii de lucru judecat produs în cauză de decizia nr. 5284 din 30 mai 2006, pe baza atât a dispozitivului acesteia, cât şi a considerentelor ce sprijină soluţia adoptată îh acel dosar, urmând a fi înlăturate motivele de recurs prin care se susţine tocmai încălcarea efectelor acelei hotărâri judecătoreşti.
Împrejurarea relevată de către recurentă cu privire la existenţa unei clădiri noi pe terenul de 6020 mp, cu destinaţia de grădiniţă de copii, care nu putea face obiectul retrocedării, Înalta Curte apreciază că atare apărare este inadmisibilă în prezenta cauză, în considerarea, din nou, a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5284 din 30 mai 2006, care a vizat întregul teren de 6020 mp, fără a rezulta formularea vreunei apărări cu acest conţinut în procesul respectiv.
Drept urmare, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Conform art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii - reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta P.C. Şoimuş împotriva deciziei nr. l23/ A din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Obligă recurenta la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4440/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1279/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
