ICCJ. Decizia nr. 1467/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1467/2010
Dosar nr. 29093/3/2007
Şedinţa publică de la 5 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1512 din 21 decembrie 2005, a admis în parte contestaţia formulată de contestatorii D.V., H.M.D.G., S.I.Ş., D.C.I., F.A.D.C.
S-a dispus anularea deciziei nr. 362 din 17 septembrie 2004 emisă de pârâtul M.A.I.
A fost obligat pârâtul să soluţioneze în întregime notificarea nr. 388/2001, având ca obiect cererea de restituire în natură a imobilului format din teren în suprafaţă de 750 m.p. şi construcţia aferentă situat în oraşul Eforie Nord, str. Ai. Cuza, judeţ Constanţa şi în ceea ce priveşte cererea de retrocedare formulată de petenta D.C.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
În mod eronat s-a constat prin decizia contestată că numita D.C.I. nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi că aceasta nu şi-ar fi însuşit notificarea formulată de autorul său D.C.G.I.
Legea nr. 10/2001 defineşte la art. 3 care sunt persoanele îndreptăţite în interesul prezentei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, în timp ce la art. 21 se precizează obligaţia ce revine persoanei îndreptăţite de a formula notificare adresată către entitatea juridică deţinătoare, în vederea restituirii în natură a bunului imobil.
În cauza de faţă autorul reclamantei D.C.I., respectiv D.C.G.I., a notificat pârâtul M.A.I. în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu.
Rezultă din dosar că în urma decesului intervenit la 09 iunie 2004, au rămas ca moştenitori legali în calitate de descendenţi ai defunctului D.C.G.l., reclamanţii D.C.I. şi F.A.D.C., aşa după cum se arată în certificatul de moştenitor nr. 41 din 14 iunie 2004 emis de Biroul Notarului Public.
Prin adresa înregistrată sub nr. 227864 din 29 iulie 2004 s-a făcut cunoscut Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 atât certificatul de deces al defunctului cât şi certificatul de moştenitor emis de biroul notarial.
Tribunalul constată că la dosar se afla depusă o adresă înaintată pârâtului M.A.I. în care se menţionează că ambii moştenitori ai defunctului D.C.G.I., respectiv reclamanţii F.A.D.C. şi D.C.I. îşi însuşesc notificarea formulată de autorul lor având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Techirghiol, Jud. Constanţa.
Pornind de la împrejurarea că drepturile patrimoniale ale defunctului au fost transmise prin succesiune către cei doi moştenitori, respectiv reclamanţii F.A.D.C. şi D.C., care au înaintat Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 atât certificatul de deces cât şi certificatul de moştenitor de pe urma decedatului, în mod greşit se reţine în decizia contestată că reclamanta D. nu ar fi făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită. Ori, în raport de situaţiile expuse, Comisia de aplicare Legii nr. 10/2001 avea obligaţia legală de a stabili măsuri reparatorii în beneficiul ambilor moştenitori ai defunctului D.C.G.I.
2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul S.I.Ş. care, prin decizia civilă nr. 218 din 5 aprilie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis apelul formulat de reclamant, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
La pronunţarea acestei decizii, Curtea a avut în vedere următoarele:
Acţiunea principală a avut trei capete de cerere principale şi unul subsidiar, reclamanţii solicitând, pe lângă anularea deciziei 362 din 17 septembrie 2004, şi constatarea preluării imobilului fără titlu valabil, restituirea acestuia în natură şi în subsidiar acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Instanţa a dispus anularea deciziei emisă de pârât, fără însă a analiza şi celelalte capete de cerere, apreciind în mod eronat că prin respingerea notificării faţă de D.C.I., care nu şi-a însuşit notificarea formulată de autorul său şi nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, autoritatea administrativă nu a soluţiona notificarea cu care a fost investită.
Ori, în speţă, prin emiterea deciziei atacate, procedura administrativă a fost finalizată, iar ca urmare a anulării deciziei de către instanţă în calea de atac, aceasta avea obligaţia să se pronunţe pe fondul contestaţiei, stabilind ea însăşi dacă părţile au calitatea de persoane îndreptăţite şi în ce măsură au dreptul la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii prin echivalent.
Fiind investită cu o contestaţie împotriva unui act emis într-o procedură administrativă, această procedură este epuizată odată cu emiterea actului contestat, fiind fără relevantă modul în care autoritatea administrativă s-a pronunţat asupra cererii formulate de persoanele îndreptăţite.
3. În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 855 din 16 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii D.V., H.M.D.G., S.I.Ş., D.C.I. şi F.A.D.C. în contradictoriu pârâtul M.A.I.
A fost anulată decizia nr. 362 din 17 septembrie 2004 emisă de M.A.I. şi s-a constatat că imobilul situat în oraşul Eforie Nord, str. Al. I. Cuza lotul nr. 8 din planul de parcelare Techirghiol-plajă, jud. Constanţa, a fost preluat de stat fără titlu valabil.
A fost obligat pârâtul să restituie în natură reclamanţilor imobilul situat în oraşul Eforie Nord, str. Al. I. Cuza, judeţul Constanţa, imobil compus din construcţie tip P + E + M şi teren în suprafaţă totală de 750 mp (din acte, 762,76 mp din măsurători, din care 160,55 suprafaţă construită), identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert B.C. şi anexele la acesta cu obligarea reclamanţilor proprietari de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani de la data emiterii deciziei de restituire, conform hotărârii.
S-a luat act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarea situaţie:
Notificarea, în speţă, cu nr. 388 din 4 iunie 2001, a fost formulată, în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, de D.V., D.C.G.I., F.M.D.G. şi S.I.Ş.
D.C.G.I. a decedat la data de 9 iunie 2004, iar conform certificatului de moştenitor nr. 41 din 14 iunie 2004 emis B.N.P. E.E., moştenitorii acestuia sunt D.C.I. şi F.A.D.C., fiică şi fiu, cu câte o cotă de V2 fiecare, din masa succesorală.
Or, reţinând calitatea de succesori, prin transmiterea succesivă a moştenirii defuncţilor M.I. şi M.A., în privinţa tuturor reclamanţilor, refuzul de a recunoaşte calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantei, pentru simplul fapt că aceasta nu şi-ar fi însuşit expres notificarea autorului său, nu are nicio justificare în raport de prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Imobilul situat în oraşul Eforie Nord, str. Al. I. Cuza, jud. Constanţa, a fost preluat de stat fără titlu valabil, pentru considerentele expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România îra parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat-instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
Reţinând că trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a dispus prin Decretul nr. 92/1950 (fiind înscris la poz. 208 din anexe „Dr. M.” cu un „imobil complet” situat în Eforie, str. Al. I. Cuza), tribunalul a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit şi fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituţionale în vigoare.
Astfel, dispoziţiile art. 8 din Constituţia României adoptată în anul 1948, în vigoare la momentul emiterii Decretului nr. 92/1950, arătau că „proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege”, prevăzându-se totodată în art. 10 că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948, era recunoscut şi garantat în mod expres, cu rang e principiu, dreptul de proprietate particulară.
Dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor şi, ulterior, efect al devoluţiunii succesorale, al reclamanţilor, trebuie recunoscut retroactiv, acesta păstrându-şi calitatea de proprietar avută la momentul preluării imobilului, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Contrar celor susţinute de pârât, emiterea H.G. nr. 1235/1996 şi încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 43030 din 8 ianuarie 1997 cu SC E. SA nu au nicio relevanţă asupra calificării preluării întregului imobil ca fiind abuzivă în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, singurul aspect ce interesează în analiza temeiniciei pretenţiilor reclamanţilor privind restituirea acestuia, în speţă, fiind incidente dispoziţiile art. 1, art. 2 lit. a) şi art. 21 din aceeaşi lege şi, respectiv art. 16 din acelaşi act normativ, faţă de destinaţia sa specială, de imobil ocupat de o instituţie publică, care nu constituie însă un impediment în privinţa restituirii în natură.
Tribunalul a reţinut că imobilul are destinaţia actuală de sediu al poliţiei din Eforie Nord, iar potrivit art. 16 alin. (l), în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate, ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei.
4. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 91/ A din 11 februarie 2009, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâtul M.I.R.A., reţinând următoarele argumente:
De la momentul preluării din proprietatea autorului reclamanţilor-intimaţi prin Decretul nr. 92/1950 şi până în prezent, imobilul în litigiu nu a ieşit din proprietatea statului.
Faptul că acesta s-a aflat în administrarea SC E. SA, persoană juridică cu capital integral de stat şi ulterior, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 43030 din 08 ianuarie 1997, imobilul construcţie a trecut în patrimoniul pârâtei, instituţie publică cu patrimoniu propriu dar aparţinând tot statului, nu prezintă relevanţă juridică şi nu atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Ceea ce prezintă importanţă este modalitatea prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, respectiv prin Decretul nr. 92/1950, care nu poate fi considerat un titlu valabil al statului. In mod legal instanţa de fond a raportat Decretul nr. 92/1950 la Constituţia în vigoare în 1950, la tratatele internaţionale la care România era parte şi la legile în vigoare în acel moment şi a reţinut că imobilul nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului.
Plecând de la acest raţionament, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, aşa cum acest act a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 şi ca atare, având în vedere că este legală restituirea în natură a construcţiei, este legală şi restituirea în natură a terenului de 750 mp aferent acesteia.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâtul, criticând-o pentru următoarele motive:
l. Prin H.G. nr. 1235/1996 imobilul intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 şi a fost transmis, cu plată, din patrimoniul SC E. SA în proprietatea publică a Statului şi administrarea M.A.I.
În baza acestui act normativ, la data de 8 ianuarie 1997 s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare prin care a cumpărat de la SC E. SA imobilul.
Terenul aferent construcţiei i-a fost dat în folosinţă gratuită, aflându-se în domeniul public local.
Actul a fost încheiat anterior Legii nr. 10/2001 şi se bucură de protecţia art. 45, a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale, statul fiind proprietar aparent şi cu bună-credinţă. Oricum, termenul de anulare a acestui act, prevăzut de art. 45 alin. (5) din aceeaşi lege, a expirat.
2. Pentru categoria imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, Legea nr. 10/2001 prevede în art. 27 o procedură specială de urmat; în actualul art. 29 (fost art. 27) s-a introdus al doilea alineat care prevede că dispoziţiile alin. (l) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilul a fost înstrăinat.
Pentru categoria de imobile la care se referă art. 20 din lege, persoana îndreptăţită este obligată să notifice unitatea deţinătoare, conform reglementărilor impuse de art. 23 – art. 26.
O a treia categorie de imobile este cea reglementată de art. 33 din aceeaşi lege, pentru care notificarea se adresează şi se rezolvă de primăria în a cărei rază s-a aflat imobilul.
În cadrul criticii s-a făcut trimitere la aceste trei categorii de imobile, cu indicarea regimului aferent, astfel cum s-a arătat mai sus, cu bolduirea şi scoaterea în evidenţă a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 (actual art. 29).
Se invocă decizia nr. 327/2006 a acestei instanţe, prin care pentru un imobil evidenţiat în patrimoniul SC E. SA a fost obligată A.V.A.S. să emită decizie de propunere de acordare de măsuri reparatorii.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce face sa nu fie fondată excepţia nulităţii recursului invocată de către intimaţi, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. Imobilul în cauză a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.
Faptul că, ulterior, imobilul ajuns în patrimoniul SC E. SA, (potrivit H.G. nr. 1235 din 20 noiembrie 1996) a fost redobândit de stat, cu plată, nu afectează regimul juridic al imobilului şi nu îl exclude de sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Prin operaţiunea de transmitere cu plată, a imobilului, în proprietatea publică a statului, imobilul a fost adus în aceeaşi situaţie cu cea de la preluare, statul redobândind cu plată un bun preluat de la autorul reclamanţilor, de la societatea către care îl dobândise ulterior.
Procedând în acest fel, Statul nu a făcut decât să readucă în patrimoniul său un bun pe care l-a deţinut şi pe care l-a transmis ulterior în proprietatea SC E. SA
În aceste condiţii, critica formulată vizând protecţia conferită de art. 45 din aceeași, lege nu este fondată, pârâtul având calitate de unitate deţinătoare a imobilului ce intră sub incidenţa Legii nr. l0/2001, art. 2 alin. (l) lit. a), exercitând dreptul de administrare în numele statului, astfel cum este definită această noţiune prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi normele metodologice de aplicare a acestei legi.
În ceea ce priveşte apărarea referitoare la terenul aferent imobilului, se constată că sunt depăşite limitele cadrului procesual fixat prin decizia contestată, prin care pentru teren s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent.
2. În cadrul criticii s-au detaliat regimurile juridice ale diferitelor categorii de imobile, cu sublinierea (prin bolduire) a celui aferent imobilului ce intră sub incidenţa art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001, fără detalierea argumentelor de nelegalitate a deciziei raportat la celelalte dispoziţii legale redate.
Art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în speţă, întrucât deţinătorul, în sensul acestei legi, nu este o societate comercială de genul căreia se face referire în norma legală.
Aceste dispoziţii legale, cu reflectare şi în jurisprudenţa invocată, prezintă relevanţă în ipoteza în care imobilul ar fi fost deţinut la data intrării în vigoare de o societate comercială, or, în speţă, SC E. SA, singura societate comercială care a deţinut imobilul, nu mai avea această calitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (l) C. proc. civ. şi să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul formulat de paratul M.A.I. împotriva deciziei nr. 91/ A din data de 11 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 898/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1496/2010. Civil → |
|---|
