ICCJ. Decizia nr. 1306/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1306/2010
Dosar nr. 551/88/2007
Ședința publică de la 26 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 22 mai 2008 pronunţată în Dosarul nr. 551/88/2007, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, comercială şi contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamantul Ţ.P. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Tulcea şi a dispus anularea dispoziţiei din 31 ianuarie 2007 emise de Primarul Municipiului Tulcea, ca netemeinică şi nelegală.
În consecinţă, a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat în Tulcea, judeţ Tulcea.
A luat act că reclamantul a renunţat la judecată cu privire la dispoziţia Primarul Municipiului Tulcea nr. 1535 din 16 iulie 2003.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantul este strănepotul numitei P.M., care a avut drept descendenţi pe P.A., din căsătoria căreia cu Ţ.P. a rezultat Ţ.Ş., tatăl reclamantului.
Deşi reclamantul nu a putut prezenta un titlu de proprietate al imobilului, din extrasul de pe borderoul general al recensorului judeţului Tulcea rezultă că Ţ.E., mama reclamantului, figura cu un imobil în Tulcea, totodată, din titlul de proprietate al numiţilor M.A.I. şi A.I., că imobilul acestora se învecina cu proprietatea lui Ţ.P.
În acelaşi timp, din înscrisurile de la dosar reiese că în anii 1951 şi 1952, impozitul pentru imobil a fost achitat de către tatăl reclamantului, Ţ.Ş., şi că tot acesta a achitat în continuare chiria aferentă, ulterior anului 1952, după preluarea de către stat.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că familia Ţ. a avut în proprietate acest imobil, că în prezent strada se numeşte X şi că în trecut a purtat denumiri succesive, totodată, că imobilul a fost stăpânit de familia reclamantului, în calitate de proprietar, până în anul 1952, când imobilul a fost preluat de către stat, dată de la care familia Ţ. a deţinut în continuare imobilul cu titlu de chiriaş, calitate în care reclamantul îl deţine în prezent.
Din adresa din 15 martie 1954 a Comitetului Executiv Tulcea rezultă că imobilele proprietatea repatriaţilor bulgari, printre care şi cel al A.P. (poziţia 374 din tabelul anexă la Decretul nr. 513 din 5 decembrie 1953) au fost preluate de stat pentru administrare în baza Decretului nr. 513/1953 şi Ordinul nr. 113/1991.
Pentru imobilul preluat de stat cu titlu, fostul proprietar nu a primit despăgubiri, astfel cum rezultă din declaraţia dată de reclamant în formă autentică, iar pârâta nu a dovedit contrariul.
Tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea în natură a imobilului care se află în prezent în posesia reclamantului.
Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 143 din 27 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei şi respingerii acţiunii ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat în baza unui act normativ care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, respectiv a Decretului nr. 513/1953, care reglementează atât o situaţie care decurge din aplicarea Tratatului de la Craiova din anul 1940, cât şi o problemă financiară, cu consecinţa că nu a avut loc o preluare abuzivă a imobilului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- în mod greşit, s-a apreciat că imobilul nu a fost preluat abuziv, din moment ce a fost preluat prin Decretul nr. 513/1953, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001;
- nu sunt aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care proprietarul de la momentul preluării nu a fost despăgubit.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Ambele instanţe de fond au considerat că imobilul ce a format obiectul notificării reclamantului din cauză din 12 iulie 2001 (fila 14 dosar fond) - respinsă prin dispoziţia din 31 ianuarie 2007 a Primăriei Municipiului Tulcea -, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 513/1953, întrucât imobilul ce a aparţinut bunicii reclamantului, A.P., figurează la poziţia 374 în tabelul anexă la acest decret.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a conchis în sensul că nu este incidentă legea specială de reparaţie pe baza căreia s-a formulat notificarea, deoarece nu este vorba despre o preluare abuzivă de natura celei prevăzute de art. 2, în condiţiile în care situaţia preluărilor de imobile vizate de Decretul nr. 513/1953 a fost reglementat pe cale internaţională, printr-un aranjament financiar bilateral încheiat între România şi Bulgaria.
Actul normativ la care se referă instanţele de fond, respectiv Decretul nr. 513/1953, a ratificat Acordul dintre România şi Bulgaria decurgând din Tratatul de la Craiova încheiat între aceleaşi ţări la 7 septembrie 1940 (publicat în M. Of. nr. 212 din 12 septembrie 1940).
Tratatul de la Craiova, încheiat între România şi Bulgaria la 7 septembrie 1940 (publicat în M. Of. nr. 212 din 12 septembrie 1940), a consfinţit coordonatele politice şi juridice ale schimbului obligatoriu de populaţie ce a avut loc în acelaşi an, între cetăţenii români de origine etnică bulgară din judeţele Tulcea şi Constanţa şi cetăţenii români de origine etnică română din judeţele Durostor şi Caliacra.
Acordul dintre România şi Bulgaria decurgând din acest Tratat, ratificat prin Decretul nr. 513/1953, prevede că, în urma schimbului de populaţie, „bunurile urbane” situate pe teritoriul României, în Dobrogea de Nord, proprietatea persoanelor fizice şi juridice bulgare – menţionate în lista - anexă la Acord -, trec în proprietatea Statului Român.
Instanţa de apel în cauză a apreciat că, pentru imobilele astfel preluate, nu se aplică Legea nr. 10/2001, întrucât art. 5 din lege prevede că „Nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege”.
În lista cuprinzând acordurile încheiate de România cu alte state pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, ce formează anexa nr. 1 la lege, Acordul ratificat prin Decretul nr. 513/1953 nu este menţionat explicit, însă lista nu este exhaustivă, prevăzându-se la lit. m) că include orice alte acorduri încheiate de România pe acest aspect.
Simpla existenţă a unei convenţii internaţionale încheiate de România ce vizează preluări de imobile după anul 1945 nu este suficientă în sine pentru a înlătura incidenţa Legii nr. 10/2001, astfel cum a apreciat instanţa de apel.
Ar fi trebuit ca acea convenţie să vizeze aranjamente financiare, ca regulă, bilaterale, decurgând din raporturi juridice născute în perioada 1945 - 1989 cu privire la imobile preluate de statul român.
De asemenea, ar fi trebuit ca persoanele vătămate prin acel act normativ să nu fi încasat efectiv despăgubiri potrivit acelor acorduri internaţionale.
Aşadar, chiar în contextul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, poate fi, totuşi, incidentă Legea nr. 10/2001, în măsura în care nu s-au încasat despăgubiri.
Modalitatea de verificare a acestei din urmă cerinţe este reglementată prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, respectiv prin „ depunerea unei declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din lege”.
Instanţa de apel nu a cercetat dacă aceste cerinţe sunt întrunite, respectiv nu a verificat obiectul Acordului ratificat de România prin Decretul nr. 513/1953, în sensul dacă reprezintă efectiv un aranjament financiar bilateral şi nici dacă reclamantul sau autorii lui au încasat despăgubiri pentru preluarea imobilului, la dosar existând o declaraţie a reclamantului în sensul că nu a beneficiat de vreo dezdăunare (fila 43 dosar fond), însă nu în forma prevăzută de Normele metodologice.
Este de precizat şi faptul că, întrucât preluările de imobile în temeiul Decretului nr. 513/1953 au operat în favoarea Statului Român, şi nu a celui bulgar, sunt lipsite de relevanţă relaţiile pe care acesta din urmă le-ar putea furniza în proces cu privire la despăgubiri, fiind necesară - şi suficientă - dovada prevăzută de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a arătat anterior.
Ca atare, se constată că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, concluzia inaplicabilităţii Legii nr. 10/2001 fiind formulată fără o evaluare reală a cerinţelor din art. 5, în contextul probator administrat.
În aceste condiţii, se impune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, fiind întrunite condiţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Cu acea ocazie, se va analiza şi motivul de apel privind nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantului sau al autorilor acestuia asupra imobilului din Tulcea, aspect care a constituit temeiul respingerii notificării prin decizia administrativă contestată în cauză şi nu a fost clarificat în cursul judecăţii în niciuna dintre fazele anterioare.
Astfel, incidenţa Decretului nr. 513/1953 a fost stabilită în cauză pe baza împrejurării că imobilul în litigiu figurează în lista - anexă a acestui act normativ, ca fiind preluat de la numita A.P.
Or, la dosar nu s-au depus acte de stare civilă privind pe sus - numita, din care să rezulte că ar fi una şi aceeaşi persoană cu bunica reclamantului, A.Ţ.: din niciunul dintre înscrisurile aflate la dosar nu reiese că soţia lui Ţ.P., bunicul reclamantului, s-ar fi numit P. anterior căsătoriei.
De asemenea, nu rezultă motivul pentru care numita A.Ţ. ar fi fost menţionată în lista - anexă - deci în anul 1954 - sub numele de P., aşadar cu un alt nume decât cel dobândit prin căsătorie, cu atât mai mult cu cât în chitanţele datate 1954 (file 19 şi 23 dosar fond), plata impozitului este realizată de A.Ţ.
Pe de altă parte, trebuie clarificat aspectul legat de identitatea imobilului însuşi, date fiind înscrisurile contradictorii pe acest aspect existente la dosar.
Astfel, în lista - anexă a Decretului nr. 513/1953, imobilul A.P. apare ca fiind situat în Tulcea (fila 49 fond); or, în anii 1953 - 1954, după cum atestă chitanţele de plată a impozitului (pe clădiri, respectiv din închiriere), numita A.Ţ., despre care reclamantul pretinde că a fost bunica sa (şi aceeaşi persoană cu A.P.), domicilia în Tulcea (file 19 - 23 fond), fără a rezulta, de altfel, imobilul pentru care se achita respectivul impozit.
Faptul că Ţ.Ş. a figurat cu domiciliul în Tulcea la nivelul anului 1948, apoi în str. X în anul 1954 (fila 24 fond), ar putea prezuma identitatea celor două adrese poştale, însă atare prezumţie simplă este contrazisă de informaţiile oficiale comunicate de către Primăria Municipiului Tulcea - Serviciul de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului (file 74 şi 77 dosar fond), în sensul că actuala stradă X a purtat în trecut denumirea de X, însă nu şi cea de X.
Chiar dacă s-ar reţine identitatea dintre fosta str. X şi str. X, obiectivul administrării şi aprecierii probelor este identitatea dintre imobilul care figura în lista - anexă a Decretului nr. 513/1953 pe numele A.P., aşadar cel din str. X, cu cel pretins de reclamant, adică cel din fostele str. X şi str. X.
Date fiind aceste contradicţii, urmează a se lămuri, cu ocazia cercetării motivului de apel relativ la nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, dacă acest imobil este acelaşi cu cel înscris în lista - anexă a Decretului nr. 513/1953, în caz contrar, neavând nicio relevanţă trimiterea la art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi evaluarea cerinţelor acestei norme.
Faţă de cele expuse, se constată că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită în cauză, astfel încât să fie posibil un control judiciar eficient cu privire la modul de aplicare a normei în discuţie.
Conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
per a contrario, evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel poate fi realizată doar dacă situaţia de fapt este pe deplin clarificată, în caz contrar, impunându-se casarea hotărârii.
În speţă, insuficienta lămurire a situaţiei de fapt face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanţă, din perspectiva aplicării legii de către Curtea de Apel, motiv pentru care se va dispune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării, se vor clarifica prioritare aspectele anterior arătate privind identificarea imobilului, dat fiind faptul că, în cauză, s-a dispus casarea deciziei recurate în considerarea unei evaluări corespunzătoare a cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, analiză care depinde de concluzia asupra identităţii imobilului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, dispunând, în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul Ţ.P. împotriva Deciziei nr. 143/ C din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1307/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1304/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
