ICCJ. Decizia nr. 1308/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1308/2010
Dosar nr. 6256/3/2007
Ședința publică de la 26 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele
La 9 mai 2005, reclamanta V.E. a chemat în judecată pe pârâta SNP P. SA, solicitând anularea Deciziei nr. 237 din 23 februarie 2005 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i restituie în natură partea de teren expropriată ce nu îi mai este necesară şi să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de teren expropriată ce nu poate fi dezafectată.
În modvarea acţiunii, reclamanta a arătat că în calitate de moştenitoare a defunctului său tată C.A., în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a nodficat pârâta, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent, a terenului în suprafaţă de 0,5 ha ocupat de drumuri magistrale, dezbenzinare, drumuri tractoare senilate.
Recalamnta a mai arătat că, deşi a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită si a dreptului de proprietate al autorului său la data exproprierii, depunand, în acest sens, copia Registrului agricol al Primăriei Ticleni pe anii 1959 - 1963, pârâta in mod nelegal i-a respins cererea.
Prin sentinţa nr. 460 din 17 mai 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, pe de o parte că, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu intra sub incidenţa acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar iar, pe de altă parte, că deşi reclamanta cu înscrisurile depuse la dosar a făcut dovada calităţii de succesibil de pe urma autorului său, nu a dovedit şi dreptul de proprietate al acestuia la momentul preluării abuzive.
Concluzionând, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V- a civilă şi pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 49/ A din 30 ianuarie 2006 a respins, ca nefondat apelul, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său la data exproprierii.
Împotriva acestei decizieii a declarat recurs reclamanta V.E.
Prin Decizia nr. 7485/27 septembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia civilă si de proprietate intelectuala, a admis recursul, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza, spre rejudecare, la tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că instaţelc erau obligate în exercitarea rolului activ, conferit de art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., să dispună efectuarea unei expertize pentru verificarea regimuiui juridic al terenului solicitat de reclamană şi a stabili dacă terenul în discuţie este intravilan sau extravilan, după care ar fi trebuit sa analize incidenţa Legii nr. 10/2001.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, prin sentinţa nr. 1439/ F din 12 septembrie 2008, a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că din concluziile raportului de expertiză efectuată în cauză, a rezultă că o parte din terenurile pentru care s-au solicitat masuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 au regimul de terenuri intravilane iar o altă parte sunt terenuri extravilane. Instanţa a apreciat că în lipsa unei posibilităţi de identificare a terenurilor aflate în patrimoniul autorului reclamantei, pentru a se putea stabili identitatea dintre suprafeţele indicate prin acţiune si terenurile aflate în patrimoniul paratei, nu se poate stabili incidenţa Legii nr. 10/2001 (calitatea de unitatea deţinătoare în favoarea paratei).
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat apel, reproşând instanţei de fond că a ignorat prezumţia legala instituită de Legea nr. 10/2001 a preluării si deţinerii abuzive de către pârâtă a terenurilor ce au aparţinut autorului reclamantei, aceasta nejustificând la nici o instanţa temeiul legal al preluării terenurilor deşi, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 o impuneau. A mai susţinut ca expertiza judiciara a lămurit situaţia juridica a terenurilor preluate abuziv însă, în mod greşit, instanţa de fond nu a valorificat concluziile acesteia, deşi părţile nu au formulat obiectiuni.
Prin Decizia nr. 216 din 19 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis apelul, a schimbat sentinţa tribunalului în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. 237/2005 emisă de pârâtă şi a acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafeţele de 1.080 mp. şi 2.065 mp. teren identificat prin raportul de expertiză ca fiind situat în intravilanul localităţii Ţicleni, jud. Gorj.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că reclamanta are calitatea de persoana îndreptăţită, conform dispoziţiilor art. 22, 23 si 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât a făcut dovada atât a dreptului de proprietate al autorului la momentul preluării abuzive a terenurilor pretinse cât si a calităţii de moştenitoare de pe urma acestuia.
Astfel, potrivit tabelului anexa nr. 1 la Decretul nr. 375 din 23 mai 1962, la poziţia 1254 figurează autorul reclamantei, iar conform extrasului din Registrul agricol pentru anii 1959 - 1963, autorul reclamantei a deţinut terenuri pe teritoriul comunei Ticleni.
Aceste aspecte şi înscrisuri au fost avute în vedere de către expertul tehnic M.M. care, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a identificat terenurile în discuţie şi a conchis ca suprafaţa de 1800 m.p. amplasată în punctul „Şesul Stancului" este ocupată de o stane de compresoarc, drumuri tehnologice si alte instalaţii aparţinând pârâtei, iar din suprafaţa totală identificată 1080 mp sunt în itravilan, iar 720 mp în extravilanul localităţii Ticleni. Totodată expertul a constatat ca suprafaţa de 2065 mp situată în intravilan este ocupată de o staţie petrolieră.
Coroborând dispoziţiile art. 1 şi 2 alin. (1) lit. f) cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. l0/2001, instanţa a reţinut că reclamanta este îndreptătită să primească masuri reparatorii în echivalent pentru suprafeţele de 1.080 mp si 2.065 mp, situate în intravilanul localităţii şi care, în prezent, sunt ocupate de instalaţii petroliere aflate în proprietatea pârâtei.
Decizia instanţei de apel a fost atacata cu recurs atât de reclamantă cât şi de pârâtă.
În cele ce urmează, vor fi prezentate, mai întâi, criticile aduse de reclamantă deciziei atacate şi considerentele pentru care acest recurs va fi constatat nul şi apoi motivele recursului pârâtei declarat împotriva aceleiaşi decizii şi considerentele care justifică soluţia de respingere a acestuia.
În ce priveşte recursul reclamantei V.K.. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă reproşează instanţei de apel că a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât a omis sa prevadă în dispozitivul hotărârii valoarea despăgubirilor, respectiv de 500S/mp teren.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de crideile formulate şi de dispoziţiile art. 306 alin. (1) cu referire la art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, pe care o consideră întemeiată pentru următoarele motive:
Conform ultimului text de lege sus - menponat, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se fundamentează calea de atac şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Deşi nu se prevede expres necesitatea ca motivele respective să vizeze soluţia instanţei de apel, o asemenea cerinţă este necesară întrucât, în absenţa unor susţineri care să se refere la decizia recurată, astfel cum a fost argumentată de către instanţa de apel, nu se poate proceda la examinarea legalităţii hotărârii respective.
Astfel, după cum s-a arătat, prin Decizia nr. 216 din 19 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafeţele de 1.080 mp şi 2.065 mp teren situat în intravilanul localităţii Ţicleni, jud. Gorj.
Or, prin critica formulată, reclamanta nu precizează ce dispoziţii legale au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel, ea susţinând doar că în dispozitivul acestei decizii nu a fost menţionată valoarea terenului de 500 euro/mp.
Înalta Curte, constatând că motivul de recurs invocat nu permite încadrarea acestuia în vreuna din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi că nu există nici motive de ordine publică, care să fie examinate de instanţă, din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de către reclamantă.
Cu privire la recursul pârâtei SC P. SA.
Prin criticile formulate încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă susţine că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt şi de drept decurgând din aprecierea eronată a probelor din dosar şi o aplicare greşită a Legii nr. 10/2001.
Astfel, recurenta pârâtă susţine că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, arătând în acest sens că Registrul agricol nu se încadrează în categoria actelor doveditoare prevăzute de dispoziţiile legii speciale. Mai susţine că decizia este nclcgală şi pentru că în cauză nu s-a făcut dovada modului de preluare a terenului şi nici a regimului juridic al acestuia respectiv dacă este situat în extravilan sau în intravilanul localităţii. In acest sens recurenta susţine ca nici instanţa de fond şi nici cea din apel nu au solicitat relaţii de la primărie pentru a verifica dacă acest teren nu i-a fost reconstituit reclamantei în baza legilor fondului funciar pentru a se evita riscul acordării măsurilor reparatorii pentru acelaşi teren sub incidenţa a două legi.
Recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei tribunalului.
Recursul pârâtei este ne fondat.
În ce priveşte critica referitoare la dovada dreptului de proprietate, Înalta Curte retine că, la pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg orice înscrisuri transladve de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 2 alin. (1) din Lege), orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extras carte funciară, istoric de rol fiscal ., orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea persoanei respective), iar în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, se prevede că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Chiar dacă reclamanta nu a depus titlul de proprietate al autorului, ea beneficiază de prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece autorul figurează în anexa nr. 1 la Decretul nr. 375 din 23 mai 1962, la poziţia 1254, act normativ prin care s-a dispus măsura preluării, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Nici critica privind stabilirea regimului juridic al terenului respectiv, dacă acesta este situat în extravilanul sau în intravilanul localităţii nu este fondată.
Astfel, instanţa de apel, conformându-se deciziei de casare, în baza actelor depuse la dosar, a dispus efectuarea unei expertize de specialitate care a identificat terenurile în discuţie, concluziile expertului fiind că suprafeţele de teren de 1.080 mp şi 2.065 mp sunt situate în intravilanul localităţii.
Or, situaţia de fapt stabilită, rezultată din dovezile administrate, nu mai poate fi reapreciata in calea de atac a recursului deoarece, in condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.
Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul in care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat in cauză, au fost in mod expres abrogate prin art. 1 pct. 1 12 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, Înalta Curte poate verifica numai modul in care, la situaţia de fapt stabilita, instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că atâta timp cât prin interpretarea materialului probator administrat, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii numai pentru suprafeţele de teren situate în intravilanul localităţii, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 au fost corect aplicate.
Fiind corect stabilită incidenţa Legii nr. 10/2001 din perspective amplasării unei porţiuni din teren în intravilanul localităţii, nu era necesară verificarea din oficiu a reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei pe temeiul Legii nr. 18/2001, astfel cum pretinde recurenta pârâtă.
În măsura în care considera necesară lămurirea acestui aspect, partea avea posibilitatea să administreze ea însăşi probe sau sa solicite sprijinul instanţei în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
În aceste condiţii, recurenta nu se poate prevala de propria culpă procesuală prin neîndeplinirca obligaţiilor ce îi reveneau în proces, în condiţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., pentru a invoca neexercitarca rolului activ de către instanţa de judecată, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile art. 108 alin. (4) C. proc. civ.
În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi va constata nulitatea recursului reclamantei şi va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva Deciziei nr. 216 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SNP P. SA împotriva acelceaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1311/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1307/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
