ICCJ. Decizia nr. 1311/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1311/2010
Dosar nr. 41427/3/2008
Şedinţa publică de la 26 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 126 din 29 ianuarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 41427/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a respins acţiunea principală a reclamantului P.N.C., precum şi cererea conexă a reclamantei P.M.V., ambele formulate de împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, constatând prescris dreptul material la acţiune, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect.
Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de către pârât în contradictoriu cu S.R.I.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii din cererile conexe invocă existenţa unor daune morale care le-au fost produse prin persecuţiile la care a fost supus reclamantul P.N.C. de regimul comunist, prin arestarea sa în perioada 21 august 1987 - 22 noiembrie 1989 şi prin urmărirea sa de către organele securităţii începând cu anul 1970.
S-a apreciat că, în temeiul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dreptul reclamantului de a solicita daune materiale şi morale pentru persecuţiile la care a fost supus de regimul comunist s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22 decembrie 1989, data la care regimul comunist a fost îndepărtat şi nu au mai existat restricţii legale pentru ca reclamantul să îşi afirme în faţa justiţiei drepturile sale.
Or, de la acel moment şi până la promovarea prezentei acţiuni, au trecut circa 18 ani, fiind depăşit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Instanţa a înlăturat susţinerile reclamantului privitoare la imprescriptibilitatea acţiunii, fiind vorba despre o acţiune personală patrimonială întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, precum şi la un alt moment de început al cursului prescripţiei decât cel arătat anterior, respectiv acela la care a obţinut înscrisurile de la C.N.S.A.S.: paguba pretins a fi fost suferită decurge din internarea într-o instituţie sanitară în timpul regimului comunist, astfel încât, după înlăturarea acestui regim, reclamantului i-a fost cunoscută paguba pricinuită, care nu depinde de comunicarea unor înscrisuri de la C.N.S.A.S.
S-a constatat, de asemenea, că reclamantul nu a invocat şi nici dovedit existenţa unei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei.
Apelurile declarate de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 359 din 9 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
S-a arătat că momentul începerii cursului prescripţiei nu poate fi, în aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, decât data de 22 decembrie 1989, când ambii reclamanţi cunoşteau atât paguba suferită, respectiv daunele morale şi traumele la care au fost supuşi ei şi copiii lor, precum şi persoana vinovată de producerea acestora, respectiv Statul Român, prin fostele organe de represiune comuniste.
Curtea nu a reţinut data comunicării actelor de către C.N.S.A.S. ca moment al începerii prescripţiei, deoarece, spre deosebire de cauza Tăcu, ambii reclamanţi au avut cunoştinţă, pe de o parte, de represiunile la care au fost supuşi, cât şi de activitatea de filaj şi urmărire operativă realizată de organele securităţii statului comunist.
În ceea ce îl priveşte pe reclamant, momentul arestării era deja cunoscut, nedepinzând în niciun fel de comunicarea actelor de către C.N.S.A.S., iar reclamanta, la rândul său, a cunoscut momentul arestării soţului său, cât şi împrejurarea că, până la plecarea din ţară, a fost „bătută, umilită la serviciu, intimidată, ameninţată cu pierderea drepturilor părinteşti, sechestrarea bunurilor mobile din casă".
Toate aceste aspecte rezultă chiar din susţinerile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel încât faptul reieşit din actele comunicate de către C.N.S.A.S., al filării pentru o lungă perioadă de timp, nu era necunoscut până la momentul intrării în posesia documentelor respective, care doar au confirmat convingerea reclamanţilor că, în perioada 1987 - 1989, au fost urmăriţi de organele de represiune comuniste, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs ambii reclamanţi, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că, în mod greşit, s-a apreciat drept moment de început al termenului de prescripţie data de 22 decembrie 1989, în loc de anul 2008, când C.N.S.A.S. le-a predat o parte din dosarele de urmărire operativă (fără înregistrări pe bandă magnetică şi cartoteci).
Astfel, reclamanţii, împreună cu familia, au fost expulzaţi din România, fără a lua vreun act, reclamanta revenind în România la momentul când C.N.S.A.S. i-a predat actele din dosarele de urmărire şi dosarele operative, iar reclamantul nu a revenit niciodată.
Pe de altă parte, dosarele existente în arhivele vechii Securităţi nu au fost nici astăzi predate în integralitate către C.N.S.A.S. şi nu se ştie când vor fi predate, pe bază de proces - verbal.
Nici în prezent, reclamanţii nu sunt în posesia tuturor informaţiilor despre filaj şi a actelor care au condus la includerea reclamantului în programul de psihiatrie politică.
Reclamanţii nu cunosc în integralitate paguba suferită, faţă de împrejurarea că, odată cu trecerea timpului, aceasta este tot mai mare.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Prin cererile formulate în cauză, conexate în cursul judecăţii în primă instanţă, reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român la 50.000.000 euro - reclamantul P.N.C., respectiv la 10.000.000 euro - reclamanta P.M.V., cu titlu de daune morale, pentru faptele de încălcare a drepturilor subiective ale reclamanţilor în perioada 1970 - 1989, respectiv: condamnarea nelegală, arestarea abuzivă şi internarea timp de 2 ani în centrul de psihiatrie Poiana Mare, Jud. Dolj, în sistem de psihiatrie politică; suferinţele cauzate după eliberare şi până în prezent; regimul de exterminare fizică, inclusiv prin lipsirea de tratamente în penitenciar, urmate de sechele permanente; persecuţiile politice, medicale, familiale, profesionale, sociale, religioase, culturale şi de orice altă natură, petrecute asupra reclamanţilor şi a familiei lor, expulzarea forţată din România împreună cu familia; hărţuirea permanentă după eliberare, traumele psihologice provocate reclamanţilor şi familiei; încălcarea onoarei şi a demnităţii, a statutului de cetăţean al României.
Cererea a fost întemeiată, în primul rând, pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., în raport de care ambele instanţe de fond au apreciat că sunt aplicabile normele de drept comun în materie de prescripţie, reglementate de Decretul nr. 167/1958 şi că este împlinit termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decret.
Prin motivele de recurs, nu a fost contestată incidenţa normelor de drept comun care reglementează prescripţia în materia răspunderii civile delictuale, ci doar momentul de început al calculului termenului de prescripţie, în contextul art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit acestei norme, „prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Instanţele de fond au stabilit în cauză, pe baza probatoriului administrat, că reclamanţii au cunoscut ambele elemente încă de la data producerii faptelor reclamate ca fiind ilicite, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul cererilor conexe de chemare în judecată.
Fiind vorba despre o apreciere de fapt, împrejurarea cunoaşterii de către reclamanţi a pagubei şi a celui care răspunde de ea nu poate fi reevaluată de către această instanţă de recurs, deoarece excede limitelor de legalitate a controlului judiciar exercitat, circumscris cazurilor expres şi exhaustiv prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De altfel, recurenţii nu au contestat faptul că au cunoscut, încă de la data producerii faptelor, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv Statul Român.
Prin motivele de recurs se susţine doar că termenul de prescripţie ar trebui să curgă de la data când C.N.S.A.S. i-a predat actele din dosarele de urmărire şi dosarele operative (însemnând septembrie 2008 -cererile de chemare în judecată fiind formulate chiar în 2008).
Pentru a nu considera că aceste susţineri tind pur şi simplu la reaprecierea momentului subiectiv prevăzut în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care ar reprezenta o chestiune de temeinicie, şi nu de legalitate, a deciziei recurate, urmează a se avea în vedere justificarea argumentării recurenţilor pe acest aspect.
Astfel, se pretinde că nici în prezent, reclamanţii nu sunt în posesia tuturor informaţiilor despre filaj şi a actelor care au condus la includerea reclamantului în programul de psihiatrie politică, de asemenea, nu cunosc în integralitate paguba suferită, faţă de împrejurarea că, odată cu trecerea timpului, aceasta este tot mai mare.
În acest context, este de precizat că art. 8 nu leagă începutul prescripţiei extinctive de cunoaşterea „integrală" a pagubei.
Potrivit regulilor generale din materia răspunderii delictuale, prejudiciul trebuie, într-adevăr, reparat integral, iar răspunderea operează atât pentru prejudiciile efective, cât şi pentru cele previzibile ori neprevizibile, pentru fiecare categorie de pagubă curgând o prescripţie distinctă, în condiţiile art. 8.
Aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamanţii au cunoscut, încă de la data producerii faptelor, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, vizează prejudiciul cert, ca existenţă şi posibilitate de evaluare, aşadar inclusiv cel previzibil la momentul săvârşirii faptei, pentru care era posibilă, astfel cum s-a apreciat, promovarea unei acţiuni începând din 22 decembrie 1989, considerată ca fiind momentul la care regimul comunist a fost îndepărtat şi nu au mai existat restricţii legale pentru ca reclamantul să îşi afirme în faţa justiţiei drepturile sale.
Or recurenţii, fără a contesta aprecierea instanţei de apel, pretind ca termenul de prescripţie pentru repararea întregului prejudiciu, atât cert, astfel cum a fost descris anterior, cât şi a celui imposibil de prevăzut la momentul săvârşirii faptei, să curgă doar de la momentul cunoaşterii acestuia din urmă, ceea ce este contrar regulilor de reparare a pagubei în materia răspunderii civile delictuale.
Prejudiciile neprevizibile, care constau în prejudicii noi, apărute după acordarea despăgubirilor, pot conduce la obţinerea eventuală a unor despăgubiri suplimentare, într-un termen distinct de prescripţie şi doar cu condiţia promovării unei acţiuni înăuntrul termenului de prescripţie pentru repararea prejudiciului cert.
În plus, după cum a reţinut instanţa de apel - situaţia de fapt stabilită neputând fi reevaluată în această fază procesuală -, actele comunicate de către C.N.S.A.S. nu au dezvăluit elemente noi, ci doar au confirmat convingerea reclamanţilor că, în perioada 1987 - 1989, au fost urmăriţi de organele de represiune comuniste, reieşind din aprecierea instanţei de apel că toate elementele necesare evaluării prejudiciului erau cunoscute încă de la momentul săvârşirii faptelor.
În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, criticile recurenţilor neavând suport.
Este de precizat că, la acest termen de judecată, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 221/2009, însă, faţă de poziţia recurenţilor - reclamanţi, exprimată de apărătorul acestora, în sensul că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a acestui act normativ, dat fiind principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, nu socoteşte necesar a verifica incidenţa în cauză a legii menţionate.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate şi le va respinge ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii P.N.C. şi P.M.V. împotriva Deciziei nr. 359/ A din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1356/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1308/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
