ICCJ. Decizia nr. 133/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 133/2010
Dosar nr. 3401/118/2008
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3401/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamanţii G.N.M.G., B.S.I. şi C.S.V., s-au adresat instanţei, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor Municipiul Constanţa, prin Primar şi Primăria Municipiului Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu aceştia, să se dispună restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 644 mp situat în municipiul Constanţa; obligarea pârâţilor la măsuri reparatorii în echivalent constând în atribuirea unui teren de aceeaşi valoare cu cel deţinut anterior anului 1950, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură; obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a terenului respectiv, dacă nu este posibilă nici compensarea prin acordarea altui teren.
Prin sentinţa civilă nr. 253 din 26 februarie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanţi şi a dispus obligarea pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar de a acorda reclamanţilor în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru imobilul-teren în suprafaţă de 646 mp situat în Municipiul Constanţa.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii au calitate de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, acestea făcând dovada atât a dreptului de proprietate al autorului lor asupra terenului în litigiu, cât şi a calităţii lor de descendenţi ai acestuia, imobilul solicitat fiind preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950 , regăsindu-se la poziţia nr. 700, în anexa la decretul de naţionalizare.
În privinţa modalităţii de restituire a terenului, s-a reţinut că nu este posibilă restituirea în natură, ci prin echivalent, întrucât imobilul face parte din domeniul public şi privat al Municipiului Constanţa, fiind ocupat de clădirea „Sala Sporturilor" împreună cu anexa din faţa clădirii şi treptele de acces (suprafaţa de 294 mp), iar diferenţa de 352 mp constituie zona ocupată de spaţiile din faţa Sălii Sporturilor către Bulevardul Tomis, cât şi zona ocupată de aleea de acces public din colţul clădirii. S-a concluzionat, sub acest aspect, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva hotărârii respective, la data de 27 aprilie 2009, au declarat apel reclamanţii care a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 140/C din 25 mai 2009.
Împotriva deciziei respective, la data de 13 iulie 2009, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca fiind nelegală, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, iar pe fond, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 352 mp situat în Municipiul Constanţa, precum şi plata sumei de 1.785.168 lei cu titlu de despăgubiri pentru suprafaţa de 294 mp, parte din terenul ce nu se poate restitui în natură.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, s-a susţinut în primul rând faptul că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii străine de natura pricinii, iar în al doilea rând că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea primului motiv de modificare invocat (prevederile art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ.), reclamanţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat dacă terenul solicitat este afectat sau nu de utilitate publică, ci doar a prezumat acest lucru, întrucât imobilul respectiv face parte din domeniul public al Municipiului Constanţa, conform prevederilor HG nr. 904/2002 şi H.C.L.M. nr. 110/2005, constituind spaţii verzi aflate în întreţinerea Municipiului Constanţa, poziţia nr. 8.
Sub acest aspect, s-a arătat că deşi terenul respectiv a fost inclus în inventarul bunurilor ce fac parte din domeniul public, nu poate fi susţinută utilitatea publică a acestuia, conform probatoriului administrat în cauză.
Pe de altă parte, s-a învederat faptul că destinaţia actuală a terenului solicitat, de „spaţiu verde", nu îndreptăţeşte autoritatea locală administrativă să includă această suprafaţă de teren în domeniul public şi nici instanţa să refuze restituirea în natură, includerea în inventarul cu bunurile aparţinând domeniului public al Municipiului Constanţa, fiind greşită, eronată fiind şi concluzia instanţei de apel că nu poate cenzura hotărârea Consiliului Local sub aspectul acestei apartenenţe.
S-a arătat că utilitatea publică a acestui bun din domeniul public este îndoielnică, raportat la situaţia concretă a cauzei, atâta vreme cât pe teren se află amplasat un chioşc de ziare aparţinând unei societăţi comerciale privatizate.
S-a concluzionat că nicio dispoziţie a Legii nr. 10/2001, nu condiţionează restituirea în natură a imobilelor preluate de către stat, de neapartenenţa acestora la domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, putând fi restituite inclusiv bunurile imobile care figurează în domeniul public, dacă au fost preluate în mod abuziv de către stat, în perioada de referinţă a legii, prioritar fiind principiul restituirii în natură.
Al doilea motiv de recurs a vizat faptul că, pentru suprafaţa de 294 mp teren, se impunea obligarea directă a pârâţilor la măsuri reparatorii în echivalent, obligarea acestora de a face doar propunere în acest sens, în condiţiile legii speciale, intrând în contradicţie cu prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 1 alin. (1) din Protocolul Adiţional nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie care s-a pronunţat constant, în sensul că modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin intermediul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, este lipsită de finalitate practică şi nu reprezintă o justă reparaţie a prejudiciului suferit de proprietarii deposedaţi în mod abuziv.
S-a mai învederat faptul că hotărârea judecătorească pronunţată în cauză, sub acest aspect al despăgubirilor, nu se poate executa, ceea ce o lipseşte de o finalitate practică, iar menirea Legii nr. 10/2001 este aceea a reparării integrale a prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada comunistă.
Recursul declarat de reclamanţi este nefondat, şi se va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stipulează faptul că în cazurile în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Aceste prevederi se completează cu dispoziţiile art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 unde sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv acele suprafeţe supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume : căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele).
Acest prevederi legale au fost aplicate corect în cauză de către instanţa de apel, care a concluzionat că terenul solicitat nu se poate restitui în natură, ci doar prin echivalent, fiind un teren de utilitate publică, constituind zona ocupată de spaţiile din faţa Sălii Sporturilor către B-dul. Tomis, cât şi zona ocupată de aleea de acces public din colţul clădirii.
Practic, această suprafaţă alături de cea de 294 mp teren, pentru care nu s-a solicitat restituirea în natură, constituie un tot unitar, reprezentând zona de amplasament a „Sălii Sporturilor", fiind evident faptul că este de utilitate publică, deservind o clădire de utilitate publică.
Sub acest aspect, ceea ce a avut în vedere instanţa de apel, nu a fost reprezentat cu prioritate de faptul că acest teren aparţine domeniului public al Municipiului Constanţa, fiind cuprins în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al acestei unităţi administrativ-teritoriale, ci faptul că imobilul solicitat este de utilitate publică.
Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţa de apel nu a analizat afectaţiunea terenului, prezumând doar faptul că este de utilitate publică doar prin apartenenţa acestuia la domeniul public, conform H.C.L.M. nr. 110/2005.
În acelaşi timp, în principiu, sunt corecte susţinerile recurenţilor, că Legea nr. 10/2001 instituie în mod prioritar principiul restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referinţă a legii speciale de reparaţie, şi că nicio dispoziţie a acestei legi nu concluzionează restituirea în natură a bunurilor imobile de neapartenenţa acestora la domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, însă, aceeaşi lege, instituie şi modalitatea restituirii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este valabilă, iar, pe de altă parte, instanţele au avut în vedere, cu prioritate, afectaţiunea acestuia, aceea de utilitate publică, şi nu doar simpla apartenenţă la inventarul bunurilor ce sunt cuprinse în domeniul public al Municipiului Constanţa.
Pe de altă parte, sunt pertinente considerentele deciziei instanţei de apel potrivit cărora, existenţa pe terenul respectiv a unui chioşc de ziare, întăreşte afectaţiunea acestuia de utilitate publică, precum şi faptul că introducerea greşită a bunului în H.C.L.M. nr. 110/2005 nu poate fi cenzurată decât de instanţa de contencios-administrativ.
De asemenea, sunt nerelevante trimiterile realizate de către reclamanţi la aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, aceste prevederi nefiind aplicabile în cauză, câtă vreme textul respectiv se referă explicit la edificiile restituite în natură şi care, la data restituirii, sunt afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale.
Este neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, modificată şi republicată în urma apariţiei Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu poate fi obligată direct, către persoanele îndreptăţite, la măsuri reparatorii în echivalent, ci poate face doar propunere, despăgubirile fiind acordate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16, titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Sub acest aspect al modalităţii de reparaţie, este real faptul că jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a constatat în mod constant faptul că, până în prezent Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a acorda efectiv o despăgubire şi că modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005, este lipsită de finalitate practică şi nu reprezintă o justă reparaţie a prejudiciului suferit de proprietarii deposedaţi în mod abuziv, însă obligaţia de reparare a prejudiciului nu poate incumba autorităţii administrativ-teritoriale locale, ci eventual Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Înalta Curte, constată că nu subzistă motivele de modificare invocate, respectiv prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi, se priveşte ca fiind nefondat şi se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.S.V., G.G.V., B.S.I. împotriva deciziei nr. 140C din 25 mai 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1348/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 126/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
