ICCJ. Decizia nr. 137/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 137/2010
Dosar nr. 15265/3/2008
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea formulată şi înregistrată pe data de 21 aprilie 2008, contestatoarea L.G. s-a adresat instanţei, formulând contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 9895 din 18 martie 2008 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti şi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General să se anuleze în parte dispoziţie respectivă întrucât s-a omis a i se acorda despăgubiri pentru imobilul-construcţie ce a fost demolat situat în Municipiul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1665 din 7 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de contestatoarea L.G. în contradictoriu cu intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi a dispus completarea Dispoziţiei nr. 9895 din 18 martie 2008 emisă de Primarul general al Municipiului Bucureşti, în sensul acordării despăgubirilor prin echivalent pentru construcţia situată în Municipiul Bucureşti, construcţie demolată, cu obligarea contestatoarei la restituirea despăgubirilor primite ca urmare a exproprierii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că este întemeiată contestaţia formulată de contestatoarea L.G. întrucât prin Dispoziţia nr. 9895 din 18 martie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a restituit în natură acesteia terenul în suprafaţă de 173 mp, liber de construcţii, situat în Municipiul Bucureşti, omiţându-se însă a se acorda despăgubiri pentru construcţia edificată pe teren care a fost demolată prin Decizia nr. 422 din 6 octombrie 1986 a autorităţii administrative locale.
S-a concluzionat că, reclamanta a făcut dovada de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel că, pentru teren s-a emis dispoziţie de restituire în natură, iar pentru imobilul demolat are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, conform prevederilor art. 10 pct. 6 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva hotărâri respective, la data de 16 ianuarie 2009, în termen legal, au declarat apel atât contestatoarea L.G. cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la data de 21 ianuarie 2009.
Prin motivele de recurs depuse odată cu cererile, contestatoarea a criticat hotărârea primei instanţei sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., nefiindu-i acordate cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat, iar pârâtul a susţinut, în esenţă, faptul că, în mod greşit, a fost modificată Dispoziţia nr. 9895 din 18 martie 2008, aceasta fiind emisă în limitele învestirii, prin notificarea formulată şi înregistrată în cursul anului 2001, contestatoarea L.G. solicitând doar restituirea în natură a terenului, nu şi măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată ce a existat pe aceeaşi suprafaţă.
Prin Decizia civilă nr. 76/A din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a admis apelul declarat de contestatoarea L.G. împotriva aceleiaşi hotărâri, sentinţa civilă nr. 1665 din 7 noiembrie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus obligare intimatului la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond, în favoarea contestatoarei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că este întemeiat apelul declarat de către contestatoare, întrucât prima instanţă nu i-a acordat cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, chiar dacă înscrisul doveditor al efectuării acestora s-a depus ulterior la dosar dintr-o neglijenţă ce nu este însă imputabilă apelantei.
Referitor la apelul declarat de pârât, s-a constatat că este neîntemeiat, în mod corect prima instanţă reţinând că prin Dispoziţia nr. 9895 din 18 martie 2008 pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti a omis a acorda contestatoarei despăgubiri pentru construcţia demolată situată în Municipiul Bucureşti, în condiţiile în care s-a dispus restituirea în natură a terenului.
Astfel, s-a reţinut că omisiunea contestatoarei de a solicita măsuri reparatorii şi pentru construcţie, la momentul iniţial al formulării notificării, nu este de natură a conduce la decăderea acesteia din dreptul de a le mai pretinde ulterior în cadrul procedurii administrative, până la soluţionarea notificării prin Decizia/dispoziţia motivată emisă de unitatea deţinătoare, întrucât ar fi o soluţie contrară dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, potrivit cărora actele doveditoare ale dreptului de proprietate, or, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire, decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Sub acest aspect, s-a considerat că cererile depuse de contestatoare în anii 2005 şi 2006 nu pot fi considerate cereri noi, având ca obiect pretenţii distincte, ci o întregire a notificării formulată în termenul legal, întrucât legea nu obligă persoanele îndreptăţite să formuleze notificări separate, decât în cazul în care se solicită măsuri reparatorii pentru mai multe imobile, conform art. 22 alin. (2) partea finală.
Împotriva deciziei respective, la data de 13 iulie 2009, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul General invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, iar, pe fond respingerea contestaţiei formulate împotriva Dispoziţiei nr. 9895 din 18 martie 2008.
Prin motivele de recurs formulate odată cu cererea s-a susţinut, în esenţă faptul că, dispoziţia contestată de către contestatoarea L.G. a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, fiind dispusă restituirea în natură către aceasta a terenului în suprafaţă de 173 mp, nefiind acordate măsuri reparatorii în echivalent şi pentru construcţia existentă pe teren ce ulterior a fost demolată, în condiţiile în care prin notificarea formulată iniţial în anul 2001, nu s-au solicitat despăgubiri şi pentru imobilul-construcţie.
S-a invocat şi faptul că restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea construcţiilor demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare, în situaţia în care persoana îndreptăţită a primit o despăgubire cu ocazia preluării imobilului de către stat.
La data de 7 ianuarie 2010, intimata L.G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate şi de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că este nefondat recursul declarat de pârât, şi-l va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente :
Astfel, dispoziţiile art. 22 alin. (1) teza a II-a şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 stipulează faptul că, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile se va face o notificare pentru fiecare imobil, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, or, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Aceste prevederi au fost aplicate corect de către instanţa de apel la situaţia de fapt necontestată de către recurentul-pârât, în sensul că, deşi iniţial, prin notificarea înregistrată în anul 2001 intimata a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, doar restituirea în natură a terenului liber de construcţii situat în Municipiul Bucureşti, ulterior, această notificare a fost completată prin cererile formulate de către contestatoare şi aflate la filele 56, 58 şi 61 în dosarul instanţei de fond, având ca obiect solicitarea acordării despăgubirilor şi pentru construcţia demolată, care la data preluării se regăsea pe terenul, obiect al notificării iniţiale.
Aceste cereri, au fost depuse în procedura administrativă de aplicare a legii, fiind înregistrate şi aduse la cunoştinţă recurentului, anterior emiterii dispoziţiei contestate cu nr. 9895 din 18 martie 2008, entitatea deţinătoare având obligaţia să se pronunţe şi sub acest aspect, asupra notificării întregite.
Nu se poate susţine, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, că omisiunea contestatoarei de a solicita măsuri reparatorii şi pentru construcţie, la momentul iniţial al formulării notificării, ar fi de natură a conduce la decăderea acesteia din dreptul de a le mai pretinde ulterior, în cadrul procedurii administrative, până la soluţionarea notificării prin Decizia sau dispoziţia motivată emisă de unitatea deţinătoare, soluţia contrară, nesocotind dispoziţiile legale arătate mai sus.
În acest sens, cererile enumerate şi depuse de contestatoare în anii 2005 şi 2006 nu pot fi considerate cereri noi, având ca obiect pretenţii distincte, separate, ci o întregire a notificării formulate iniţial, câtă vreme s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată ce a existat la momentul preluării pe suprafaţa de teren ce i-a fost restituită în natură.
Este nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs, întrucât prin hotărârea primei instanţe s-a dispus obligarea contestatoarei la restituirea despăgubirilor primite ca urmare a exproprierii, dispunându-se completarea dispoziţiei nr. 9895 din 18 martie 2008 emisă de pârât, în sensul acordării despăgubirilor prin echivalent şi pentru construcţia demolată, urmând a se ţine cont la stabilirea despăgubirilor, de faptul, primirii sau nu efectiv a unor despăgubiri cu ocazia preluării imobilului de către stat.
Aceasta, întrucât în dosarul primei instanţe, la fila 57 se află declaraţia autentificată dată de contestatoare pe propria răspundere prin care a arătat că nu a primit nici un fel de despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Bucureşti, revendicat în baza Legii nr. 10/2001, iar în cazul în care se va consta contrariul se obligă să restituie contravaloarea despăgubirilor primite.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 76A din 14 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în contradictoriu cu intimata-contestatoare L.G.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 141/2010. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1348/2010. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
