ICCJ. Decizia nr. 1495/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1495/2010
Dosar nr. 12260/3/2007
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 septembrie 2006 la Judecătoria sector 1 Bucureşti reclamanţii A.A.A. şi A.A.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii P.G. şi P.W. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, aceştia să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie locuinţa situată în Bucureşti, sector 1, compusă din două camere, hol şi dependinţe în suprafaţă utilă de 94, 85 mp, reprezentând o cotă parte indiviză de 23,97% din imobil şi cota indiviză de 23,97% din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi 32 mp teren situat sub construcţie, cu cheltuieli de judecată.
În drept au invocat dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituţia României din anul 1991, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997 şi Legea nr. 213/1998.
În motivare au susţinut că sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 467 mp şi construcţii, potrivit actelor de vânzare-cumpărare nr. 22520/1919, nr. 22734/1938, nr. 48900/1946, actului de partaj voluntar nr. 48899/1946 şi procesului-verbal de înfiinţare a cărţilor funciare nr. 2322/1940 din 20 aprilie 1948.
Prin sentinţa civilă nr. 1429/1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 în contradictoriu cu C.G.M.B. s-a constatat nulitatea măsurii de naţionalizare cu privire la imobil , respectiv dreptul de proprietate al reclamanţilor, imobilul fiind deţinut fără titlu de stat.
Reclamanţii precizează că au dobândit proprietatea asupra acestui imobil prin moştenire de la tatăl lor, A.V. (decedat în anul 1994), care l-a dobândit la rândul său prin vânzare-cumpărare de la tatăl său A.T.
Pe baza sentinţei civile menţionate şi a procesului-verbal nr. 5774 din 21 iulie 1998 li s-a predat apartamentul nr. 2. Ulterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia nr. 320/2002 li s-a restituit imobilul situat în Bucureşti, sector 1 format din teren de 287,66 mp, garaj şi construcţie cu excepţia ap. nr. 1, ap. 2 et. 1 şi ap. 3 et. 2.
Reclamanţii arată că nu au pierdut niciodată proprietatea, imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului şi, în acest fel, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996 între RA A.P.P.S. şi pârâţii P.G. şi P.W., RA A.P.P.S. nu deţinea cu titlu valabil imobilul, pârâţii cunoscând că imobilul este revendicat de moştenitorii fostului proprietar şi prin aceasta au dat dovadă de rea-credinţă.
Contractul a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii au solicitat ca, prin compararea celor două titluri, respectiv actul de proprietate al autorului lor (actul de vânzare-cumpărare nr. 48900/1946) şi titlul pârâţilor, contractul de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, să se constate că titlul lor este mai bine caracterizat, fiind un act autentic transcris în anul 1946.
Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a Judecătoriei sector 1, prin care s-a respins cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996.
Totodată, au chemat în garanţie RA A.P.P.S., pentru situaţia în care ar cădea în pretenţii, solicitând şi obligarea acesteia la despăgubiri în cuantum de 19.110.679 ROL la valoarea actualizată, reprezentând valoarea actualizată a preţului de vânzare-cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 705 din 17 ianuarie 2007 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că în raport de valoarea apartamentului revendicat, care depăşeşte suma de 500.000 RON, devin incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1218 din 21 septembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanţie ca lipsită de obiect; a respins şi cererea privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia de autoritate de lucru judecat, aceasta nu poate fi admisă, deoarece în cauză nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, potrivit art. 1201 C. civ. Procesul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 a avut ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996 încheiat între RA A.P.P.S. şi P.G. şi P.W., iar în prezentul proces are ca obiect o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950, art. 41 din Constituţia României din 1991, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi practica CEDO.
Pe fond, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul ce a aparţinut autorului lor A.V., intrat abuziv în proprietatea statului, dar cu titlu, cu respectarea dispoziţiilor art. I din Decretul nr. 92/1950. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu instanţa de judecată este competentă să stabilească valabilitatea titlului.
Sub acest aspect instanţa a reţinut că reclamanţii nu au adus nicio dovadă din care să rezulte că imobilul a intrat fără titlu în proprietatea statului sau cu vicierea acestuia, conform H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997.
Comparând cele două titluri de proprietate, instanţa a dat preferinţă titlului de proprietate al pârâţilor, care au dobândit imobilul în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care permitea înstrăinarea imobilului, că la acea dată imobilul era preluat cu titlu, dar în mod abuziv în proprietatea statului, iar nevalabilitatea acestui titlu nu fusese constatată pe cale judecătorească, existând aparenţa de drept în favoarea vânzătorului ca fiind proprietarul imobilului.
Deşi cele două titluri provin de la autori diferiţi, titlul pârâţilor nu a fost anulat, aceştia au posesia de fapt şi de drept a imobilului, reclamanţii având posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Nu se poate reţine o încălcare a dreptului de proprietate faţă de dispoziţiile art. 41 din Constituţia României şi ale Protocolului nr.1 adiţional la CEDO, deoarece pentru imobilul trecut abuziv în proprietatea statului reclamanţii au posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Faţă de împrejurarea că cererea de chemare în garanţie a fost formulată numai pentru situaţia în care pârâţii ar fi căzut în pretenţii, tribunalul a respins-o ca lipsită de obiect.
A respins ca nedovedită cererea pârâţilor pentru cheltuieli de judecată.
Judecata în apel
Prin decizia nr. 665 din 17 septembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut următoarele:
Apartamentul în litigiu a fost înstrăinat la data de 21 noiembrie 1996, iar hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea măsurii de naţionalizare a imobilului a fost pronunţată la data de 30 ianuarie 1998, acţiunea fiind înregistrată la Judecătoria sector 1 în anul 1997, deci după încheierea contractului.
Din adresa RA A.P.P.S. de la 16 septembrie 2008 rezultă că nu au fost înregistrate solicitări referitoare la restituirea în natură sau acţiuni în revendicare pentru acest apartament.
Apărarea reclamanţilor prin care se susţine că s-a formulat cerere de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost primită, deoarece din conţinutul acestei cereri rezultă că reclamanţii au solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 şi 6, nu a apartamentului nr. 2.
În momentul încheierii contractului, pârâţii au avut convingerea că dobândesc bunul de la adevăratul proprietar; la acel moment nu exista vreun dubiu asupra valabilităţii titlului statului, acţiunea în nulitatea valabilităţii titlului statului fiind promovată ulterior.
De asemenea, au fost îndeplinite condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, titlul statului nefiind contestat în acel moment, iar pârâţii neputând să prevadă că intenţiile viitoare ale reclamanţilor. Sunt incidente dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanţii pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.
Din perspectiva art. 480 C. civ. instanţa a reţinut că ambele părţi deţin titluri de proprietate asupra imobilului, dar acest articol nu dă preferinţă titlului reclamanţilor faţă de cel al pârâţilor.
Judecata în recurs
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii au susţinut următoarele: Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, apreciind că nu s-a făcut dovada faptului că reclamanţii au solicitat RA A.P.P.S. restituirea în natură a apartamentului revendicat.
Cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost depusă în conformitate cu dispoziţiile acestui act normativ atât la Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. 10555 din 11 iulie 1996, cât şi la Primăria sector 1 Bucureşti, sub nr. 2310 din 24 iulie 2006, singurele entităţi abilitate prin Legea nr. 112/1995 să primească astfel de cereri.
În aceste condiţii, motivarea instanţei de apel conform căreia nu s-a depus cerere de restituire la RA A.P.P.S. denotă confuzia instanţei în privinţa dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Mai mult, instanţa de apel face o confuzie gravă cu privire la conţinutul acestei cereri, deoarece viza apartamentul de la etajul nr. 1 al imobilului, care are nr. 2, şi nu apartamentul nr. 1, cum reţine instanţa.
Reclamanţii mai critică soluţia instanţei de apel arătând că aceasta a omis să ţină cont de actele prin care s-a dovedit faptul că s-a solicitat restituirea în natură a imobilului chiar în anul 1996 , respectiv cererile nr. 10555/1996 şi 2310/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 1429/1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti a fost constatată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti nulitatea măsurii de naţionalizare a imobilului.
În mod eronat instanţa de apel a constatat că în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare intimaţii-pârâţi au avut convingerea că dobândesc bunul de la adevăratul proprietar, că nu există vreun dubiu asupra valabilităţii titlului statului, acesta fiind anulat ulterior.
S-a probat prin înscrisurile depuse că reclamanţii sunt succesorii legali ai lui A.V. şi A.T., dobândind dreptul de proprietate asupra întregului imobil compus în prezent din teren şi 3 apartamente, situat în Bucureşti.
În ce priveşte preluarea imobilului de către stat, aceasta s-a realizat formal prin Decretul nr. 92/1950, chiar dacă în anexa la acest decret nu este prevăzut în mod expres imobilul din str. B. nr. 7 (a fost menţionat imobilul de la nr. 7 A cu menţiunea că se naţionalizează 37 de apartamente de la A.T., A.R. şi A.V.) şi nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate întrucât acest decret încălca flagrant Constituţia.
Prin sentinţa civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 s-a constatat nulitatea măsurii de naţionalizare în contradictoriu cu C.G.M.B. asupra unei părţi din imobil, respectiv pentru et. 1, ap. 2 şi a fost obligat C.G.M.B. la restituirea acestui imobil.
Această împrejurare reprezintă recunoaşterea faptului că dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor lor. Ulterior sentinţei s-a emis dispoziţia nr. 795 din 30 martie 1998, prin care acest apartament a fost restituit în natură, dar, cu ocazia punerii în posesie s-a constatat că a fost vândut.
În temeiul Legii nr. 10/2001 prin dispoziţia nr. 320/2002 Primarul General al Municipiului Bucureşti a restituit în natură imobilul situat în Bucureşti sector 1 cu excepţia apart. 1 parter, ap. 2, et. 1 şi ap. 3, et. 2.
Instanţa a făcut o greşită aplicare a legii comparând titlul de proprietate al reclamanţilor cu cel al pârâţilor, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanţii nu au invocat acest temei juridic. Pârâţii au dobândit bunul de la Statul Român reprezentat de Regia Autonomă A.P.P.S., care nu a avut niciodată titlu de proprietate.
Mai mult, analizând dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa a reţinut că ambele părţi deţin titluri de proprietate, iar aceste dispoziţii nu dau preferinţă titlului reclamanţilor, fiind incidente dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Opinia instanţei de apel este eronată prin raportare la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa nu a motivat de ce a dat forţă juridică superioară contractului pârâţilor.
Din perspectiva art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 18 lit. d) nu poate fi susţinută opinia în sensul menţinerii contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu „bună credinţă”. Aceste dispoziţii nu pot fi aplicate în situaţia acţiunii în revendicare, având ca temei juridic art. 480 C. civ.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că:
„Vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (Cauza Străin contra României).”
În concursul dintre ei şi pârâţi, reclamanţii arată că deţin un titlu originar de proprietate, reconfirmat de instanţele de judecată cu efect retroactiv şi irevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de stat şi se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate cu privire la bunul în patrimoniul reclamanţilor.
În sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ambele părţi au un bun, iar în conflictul dintre ele se impune recunoaşterea preferabilităţii titlului reclamanţilor ca fiind originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarii iniţiali, care au obţinut bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării.
Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători în momentul cumpărării nu are relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit a încălcării art. 1 din Primul Protocol, se impune a se constata preferabilitatea titlului reclamanţilor A. faţă de titlul subdobânditorilor de bună-credinţă în absenţa oricărei posibilităţi de despăgubire conferită de legea naţională.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că Fondul Proprietatea nu reprezintă o modalitate viabilă de despăgubire a foştilor proprietari.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă, iar buna credinţă a cumpărătorilor unită cu aparenţa de drept nu poate înfrânge forţa juridică a titlului reclamanţilor. De altfel, arată reclamanţii, au făcut dovada relei-credinţe a subdobânditorilor la data încheierii contractului.
În cursul procesului pârâtul P.G. a decedat, procesul fiind continuat în contradictoriu cu moştenitoarele P.W. şi P.D., care au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Intimatele susţin că recursul nu este fondat, deoarece nu poate fi reţinută greşita aplicare a legii, conform celor trei motive invocate, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Situaţia de fapt a fost corect stabilită de ambele instanţe şi rezultă din înscrisurile de la dosar: contractul de vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996, sentinţa civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 din care rezultă că acţiunea în revendicare formulată împotriva C.L.M.B a fost promovată în anul 1997, după data cumpărării locuinţei. Adresa nr. 9087 din 16 septembrie 2008 emisă de RA A.P.P.S. atestă că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nu erau înregistrate solicitări referitoare la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din Bucureşti, sector 1 şi nici acţiuni în revendicare privind acest apartament.
Se mai susţine că respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871 din 21 noiembrie 1996 a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 18338 din 20 octombrie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 (definitivă şi irevocabilă) prin care a fost respinsă cererea reclamanţilor de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6871/1996, soluţie confirmată ulterior într-un alt proces prin care s-a respins o nouă cerere a recurenţilor prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare.
Susţinerea recurenţilor în sensul că sunt proprietarii imobilului este nefondată raportat la regimul juridic al acestuia. Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind vândut chiriaşilor cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, recurenţii având dreptul la despăgubiri.
În fine, se susţine că nici al treilea motiv de recurs nu este întemeiat sens în care este invocată Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, prin care a fost analizat raportul dintre Legea nr. 10/2001 ca lege specială şi Codul civil ca lege generală.
Cu ocazia dezbaterilor, recurenţii au învederat instanţei că au introdus acţiuni distincte, prin care au revendicat alte două apartamente din acelaşi imobil şi că s-au pronunţat soluţii irevocabile diferite, una de admitere a acţiunii, iar cealaltă de respingere.
Au ataşat în copie la dosar decizia nr. 630 din 9 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi decizia nr. 7815 din 30 septembrie 2009 a Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, precum şi hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Viaşu contra României.
Hotărârile ataşate privesc apartamentele nr.1 situat la parterul imobilului din str. B. nr. 7 şi respectiv nr. 3 situat la etajul 2 al aceluiaşi imobil şi au fost îndreptate împotriva altor pârâţi decât cei din prezenta cauză şi nu pot fi avute în vedere decât orientativ, pentru coerenţa practicii judiciare, în măsura în care situaţiile de fapt şi de drept sunt identice sau similare.
În ceea ce priveşte, cauza de faţă, recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta:
Reclamanţii au sesizat instanţa la data de 6 septembrie 2006 cu o acţiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispoziţiile art. 480-481 C. civ., ale art. 41 din Constituţia României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv cea a Î.C.C.J. şi decizia din 1 decembrie 2005 Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aceleaşi temeiuri legale au fost menţinute şi în apel.
Critica de nelegalitate formulată în recurs, potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel ar fi soluţionat pricina în baza unui alt temei juridic, neinvocat de reclamanţi, respectiv în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită.
Apariţia unei legi speciale, în câmpul de reglementare al căreia intră toate imobilele aflate în situaţia celui din litigiul de faţă, nu poate fi ignorată pentru simplul motiv că părţile interesate nu solicită aplicarea acesteia, ci îşi întemeiază pretenţiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.
În acest sens s-a pronunţat decizia în interesul legii a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. nr. 33/2008, prin care s-au statuat - în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - următoarele:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurităţii raporturilor juridice”.
În ceea ce priveşte dispoziţiile Convenţiei, deşi reclamanţii au înţeles să se prevaleze de acestea, invocând în concret şi soluţia dată de Curte în cauza Străin contra României, analiza instanţei de apel se limitează la prevederile dreptului intern.
Or, pentru o justă soluţionare a cauzei în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie era necesar să se stabilească, în primul rând, dacă, în speţă, reclamanţii deţin un bun în sensul Convenţiei, respectiv dacă există o confirmare a dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel cum a reţinut Curtea în cauza Brumărescu contra României, precum şi în altele similare.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Deşi în apel reclamanţii au criticat sentinţa, susţinând că nevalabilitatea titlului statului a fost deja stabilită într-un alt litigiu, finalizat prin sentinţa civilă nr. 1428/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, curtea de apel nu a statuat în nici un fel asupra valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului, ci s-a limitat doar la a observa că acţiunea în care s-a contestat titlul statului s-a introdus după ce apartamentul în litigiu a fost vândut chiriaşilor.
Or, era necesar să se verifice dacă, în ceea ce priveşte apartamentul din prezentul litigiu există o hotărâre anterioară prin care să se fi statuat asupra nevalabilităţii titlului statului şi, după caz, asupra calităţii de proprietari a reclamanţilor, atât din perspectiva corectei aplicări a dreptului convenţional, cât şi din cea a respectării puterii lucrului judecat, care se opune ca, printr-o hotărâre judecătoreasă să contrazică ceea ce s-a statuat deja printr-un a anterioară.
În speţă, reclamanţii s-au prevalat constant de sentinţa civilă nr. 1429 din 30 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a constatat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, nulitatea măsurii de naţionalizare a imobilului din Bucureşti, str. B. nr. 7 (fost 7A), et. 1, apartamentul nr. 2, sector 1 şi l-a obligat pe pârât să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Se impunea, mai întâi să se verifice dacă hotărârea invocată vizează apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, deoarece aşa cum înşişi reclamanţii au arătat inclusiv în dezbaterea recursului, ei au intentat mai multe acţiuni în justiţie pentru diferite apartamente situate în str. B. nr. 7.
În legătură cu acest imobil, reclamanţii au depus la dosar atât actul de vânzare cumpărare încheiat la 4 noiembrie 1946, între T.A., în calitate de vânzător, şi V.A., în calitate de cumpărător, cu privire la „apartamentul de la etajul întâi” al clădirii din str. B. nr. 7, „arătat în cartea de imobil sub nr. 2”, precum şi actul de partaj voluntar din aceeaşi dată încheiat de această dată între T.A. şi R.A., prin care fiecare dintre copărtaşi a luat câte un corp de casă din cele situate în str. B. nr. 7 şi nr. 7A. Prin acest act T.A. - autorul de la care reclamanţii pretind că au dobândit prin moştenire dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu – a primit corpul de la nr. 7, iar R.A. a primit corpul de la nr. 7A.
În atare situaţie, se impune a se clarifica dacă sentinţa nr. 1429/1998 a Judecătoriei a privit apartamentul nr. 2 din corpul situat la nr. 7, ce i-a revenit lui T.A. sau, dimpotrivă, din corpul nr. 7A, ce i-a revenit lui R.A., caz în care nu e vorba despre apartamentul din prezenta cauză.
Această clarificare este cu atât mai necesară cu cât reclamanţii au susţinut în mod constant că, după pronunţarea sentinţei, s-a emis dispoziţia de restituire de către Primarul general, dar aceasta nu s-a putut executa, deoarece apartamentul fusese vândut chiriaşilor P., de la care acum îl revendică.
Or, în dispoziţia de restituire nr. 795/1998 se face vorbire de apartamentul nr. 2 etaj 1 din str. B. nr. 7, fost 7A, iar în adresa nr. 3172/2984/1998 emisă de SC H.N. SA se arată că imobilul menţionat în dispoziţia nr. 795/1998 se restituie în proprietatea lui A.A.C. şi A.A.A. şi că este ocupat de B.I.P. cu contract de închiriere, adică de cu totul altă persoană decât pârâţii din prezenta cauză.
Date fiind toate aceste lipsuri şi inadvertenţe, care fac ca situaţia de fapt să nu fie pe deplin lămurită şi având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte se află în imposibilitatea de a aplica ea însăşi dispoziţiile incidente din dreptul naţional şi, după caz, pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi jurisprudenţa aferentă acestuia, prin prisma deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii.
Recurenţii au mai criticat decizia şi sub aspectul atitudinii subiective a pârâţilor la încheierea contractului, susţinând, pe de o parte, că aceştia au cumpărat în condiţiile în care apartamentul fusese solicitat de reclamanţi pe cale administrativă, iar pe de altă parte că buna sau reaua lor credinţă nici nu prezintă relevanţă.
Pârâţii s-au apărat în sensul că valabilitatea contractului lor de vânzare cumpărare a fost deja verificată într-un alt litigiu care are autoritate de lucru judecat.
Sub acest aspect, recurenţii solicită instanţei de recurs reevaluarea probelor şi verificări de fapt care sunt incompatibile cu structura acestei căi de atac.
Dat fiind că se va dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmează ca instanţa de trimitere să aibă în vedere şi această critică de netemeinicie, dar, deopotrivă, urmează a verifica cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat ori, după caz, existenţa prezumţiei de lucru judecat invocată de pârâţi, cu referire la litigiile anterioare în care s-a cerut constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece pârâţii susţin, la rândul lor, că deţin un bun în sensul Convenţiei, adică un drept de proprietate legal dobândit şi a cărui valabilitate a fost confirmată în justiţie.
Aceste verificări sunt necesare şi din perspectiva dreptului la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragr. 1 din Convenţie, care trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, în care se enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Or, un element fundamental al preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
Aşa fiind, Înalta Curte va admite recursul în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii A.A.A. şi A.A.C. împotriva deciziei nr. 665 din 17 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1828/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4039/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
