ICCJ. Decizia nr. 1592/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1592/2010
Dosar nr. 1990/90/2008
Dosar nr. 1990/90/2008
Şedinţa publică de la 10 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 118 din 3 februarie 2009 Tribunalul Vâlcea a admis în parte contestaţia formulată de I.A. şi G.A., a anulat dispoziţia din 10 iunie 2008 a Primarului oraşului Bălceşti obligându-l să emită o nouă dispoziţie, cu propuneri de restituire prin echivalent bănesc, pentru construcţiile preluate abuziv de la I.G., autorul acestora, estimând valoarea lor la 193.627 lei, precum şi la plata sumei de 500 de lei, cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a reţinut că, potrivit sentinţei penale nr. 1330 din 29 mai 1950 a Tribunalului Vâlcea, autorul contestatorilor a suportat o condamnare penală pentru infracţiunea prev. de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949 (sabotarea economiei, pentru nepredarea cotelor agricole),în baza căreia i-au fost confiscate 9,14 ha teren şi o serie de construcţii, pentru teren aceştia beneficiind de retrocedare, în condiţiile Legii nr. 18/1991.
Urmare a achitării autorului, prin Decizia penală nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a constatat că se impune şi restituirea valorii imobilelor construite, pentru care nu a operat întoarcerea executării măsurii confiscării şi întrucât, acestea nu mai există, se impune acordarea acestor reparaţii în condiţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Valoarea imobilelor a fost stabilită prin expertiză, din ea scăzându-se cea echivalentă suprafeţei de 1 ha. teren care a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, în cadrul căreia restituirea s-a făcut parţial în natură şi parţial prin înscrierea în anexa pentru acordarea de despăgubiri.
Apărarea intimatului, potrivit căreia restituirea nu s-ar cuveni moştenitorilor autorului, dat fiind că acesta şi respectiv, reclamanţii sunt culpabili de nepreluarea şi neconservarea construcţiilor, după ridicarea măsurii confiscării, a fost înlăturată, întrucât imobilul ajunsese în stare de ruină încă din perioada existenţei cooperativei agricole Goruneşti (în patrimoniul căreia s-a aflat bunul până în 1990).
Totodată, primarul s-a prevalat de lipsa calităţii sale pasive, în condiţiile în care în acest imobil a funcţionat Cooperativa Agricolă Goruneşti şi nu a fost înscris în Protocolul de predare - preluare de la fosta C.A.P., pentru a se pretinde că el a dispărut în timpul cât comuna a exercitat vreo posesie.
Excepţia a fost apreciată nefondată, câtă vreme nu s-a făcut dovada preluării efective a imobilelor de către societatea agricolă, iar prezentarea unei liste de inventar nu constituie un argument de preluare valabilă a bunurilor imobile.
Împotriva sentinţei a declarat apel Primarul oraşului Bălceşti, care a susţinut că instanţa, cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, a considerat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
În realitate, aceştia ar fi trebuit să-şi preia bunurile încă din anul 1996, când, în urma achitării autorului lor, şi-au încetat aplicabilitatea dispoziţiile hotărârii penale de confiscare a averii.
În continuare, după acel moment, degradarea bunurilor s-au produs ca urmare a lipsei diligenţelor proprietarilor în a-şi întreţine averea.
Pe de altă parte, bunurile nu intrau sub incidenţa legii speciale de retrocedare, întrucât ele se aflau deja, urmare a anulării confiscării, în proprietatea privată a contestatorilor, la data intrării ei în vigoare.
Trebuia să se observe că respectiva construcţie nu s-a aflat pe lista de inventar a mijloacelor fixe preluate de la Agrozim Goruneşti, de către Consiliul Local, aşa încât nu există vreo culpă a unităţii administrativ teritoriale în degradarea imobilelor.
Curtea de Apel Piteşti a pronunţat Decizia nr. 82/ A din 23 aprilie 2009, prin care a constatat apelul nefondat, respingându-l în consecinţă.
Astfel, cu privire la intrarea imobilelor în litigiu sub incidenţa dispoziţiilor speciale de retrocedare s-a reţinut că potrivit Deciziei penale nr. 2364 din 25 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a achitat pe inculpatul I.G., autorul intimaţilor, pentru infracţiunea de sabotare a economiei R.P.R., înlăturând măsura confiscării averii imobiliare.
Ulterior acestui moment, apelantul însă nu a dovedit că ar fi procedat la predarea, către moştenitorii acestui autor, a construcţiei şi anexelor gospodăreşti.
Din procesul verbal din data de 21 martie 1967 depus la dosar, a rezultat că imobilul se afla la acea dată în posesia C.A.P. Goruneşti, fiind preluat în patrimoniul statului, în inventarul Sfatului Popular Comunal Goruneşti cu aprobarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Olteţu, din data de 31 mai 1967, transferul fiind operat şi în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni pe anul 1967, la cererea Sfatului Raional Olteţu, (poziţia 85).
Susţinerea apelantului conform căreia bunurile ar fi fost predate către SC A.G. SA în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 36/1991, a fost înlăturată, în condiţiile în care protocolul prin care această predare ar fi fost săvârşită nu este datat pentru a se putea verifica momentul la care s-a încheiat şi nici starea imobilului în litigiu.
Mai mult, după această dată, apelantul nu a dovedit cum bunul ar fi reintrat efectiv în posesia contestatorilor şi, astfel, aceştia ar trebui să suporte culpa pieirii bunului (respectiv, dacă incidentul ar fi intervenit după anul 1996).
Pe de altă parte, întrucât restituirea efectivă nu a avut loc, nici măcar după pronunţarea instanţei supreme asupra revocării măsurii confiscării, statul rămâne obligat, prin autorităţile răspunzătoare în condiţiile Legii speciale nr. 10/2001, de reparare a prejudiciului creat patrimoniilor persoanelor fizice în perioada de aplicare a legii.
Cum nu s-a dovedit faptul că, după dispariţia temeiului aparent legal al reţinerii, în posesia statului, a bunului pe nedrept confiscat, ar fi urmat o ofertă reală de restituire, din partea acestuia, după cum nu se dovedeşte nici faptul că bunul se afla în stare bună la acel moment, nefondată s-a constatat şi critica privitoare la neintrarea bunului în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 (şi, respectiv, la lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a contestatorilor de a solicita despăgubiri în condiţiile acestei legi speciale pentru bunul ce nu mai există).
În aceste condiţii, s-a reţinut ca fiind pe deplin incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001 potrivit cărora, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, (...) măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
S-a apreciat totodată, că apelantul s-a aflat în eroare cu privire la persoana ce face, efectiv, plata despăgubirilor, considerând nu se poate regăsi, în acţiunea sau inacţiunea sa, un comportament culpabil, însă acesta ignoră prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate, de unde rezultă care sunt atribuţiile sale în procedura aceasta şi care sunt fondurile din care se efectuează plata, precum şi instituţiile desemnate a le administra, respectiv, a face plăţile.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul - pârât, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este susceptibilă de modificare conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv, a reţinut că apelantul nu a dovedit că ar fi procedat la predarea, către moştenitorii autorului condamnat, a construcţiei şi anexelor gospodăreşti, precum şi că nu se face dovada că bunul ar fi reintrat efectiv în posesia contestatorilor, fără a ţine seama de faptul că recurentul nu a fost parte în procesul finalizat prin decizia penală a Curţii Supreme de Justiţie, astfel încât hotărârea nu le este opozabilă.
- De asemenea, din considerentele deciziei rezultă că protocolul prin care au fost predate bunurile către SC A.G. SA nu este datat, fără a se ţine seama că această societate s-a constituit pe temeiul Legii nr. 36/1991, deci protocolul nu putea fi datat decât ulterior constituirii societăţii.
- Consemnările instanţei de apel în sensul că apelanţii se află în eroare cu privire la persoana ce face plata despăgubirilor sunt neelocvente în legătură cu soluţionarea acţiunii, având în vedere că recurentul cunoaşte procedura de urmat şi dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
- În mod greşit instanţa a apreciat că imobilelor solicitate îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, faţă de împrejurarea că acest act normativ reglementează situaţia imobilelor aflate, la data intrării lui în vigoare, în posesia unor persoane juridice, altele decât foştii proprietari deposedaţi.
Or, în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, contestatorii erau proprietarii de drept ai bunurilor, dar nu făcuseră niciun demers pentru recuperarea lor pe temeiul deciziei penale de achitare.
Intimatul - pârât I.G. a depus întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, arătând că decizia este legală, întrucât statul trebuie să răspundă pentru acoperirea prejudiciului creat prin preluarea nevalabilă, abuzivă a bunurilor.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
- Susţinerea că în cauză ar fi incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită, critica formulată nesubsumându-se acestor dispoziţii legale.
Astfel, textul menţionat vizează împrejurarea în care un act juridic dedus judecăţii (în înţelesul lui de negotium iuris), având clauze clare şi neîndoielnice, a fost interpretat greşit de către instanţă, dându-se conţinutului acestora o semnificaţie contrară celei impuse de natura actului.
Or, făcând trimitere la aşa-numita interpretare eronată a actului juridic, recurentul susţine că hotărârea pronunţată în recursul în anulare - care a achitat pe autorul contestatorilor - nu îi este opozabilă, pentru că nu a fost parte în respectiva procedură judiciară.
Or, actul jurisdicţional emanând de la instanţă nu poate fi asimilat actului juridic, ca manifestare de voinţă a părţilor (avut în vedere prin dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), susceptibil de denaturarea înţelesului clauzelor.
De asemenea, nici referirea la protocolul încheiat cu SC A.G. SA nu se circumscrie motivului prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Considerentul pentru care instanţa l-a înlăturat din probaţiune - pe aspectul urmărit de către pârât, al dovedirii predării bunului acestei societăţi - a fost acela al lipsei datării protocolului.
Or, fără să combată acest argument şi să aducă, eventual, probe în completare, chiar exterioare actului, care prin coroborare, să permită stabilirea momentului încheierii actului, recurentul susţine de o manieră generală că „protocolul nu poate fi datat decât ulterior constituirii societăţii, conform Legii nr. 36/1991”.
O asemenea susţinere însă, în absenţa unor date concrete, nu este de natură să demonstreze că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla cu adevărat în patrimoniul societăţii agricole pentru ca acesteia să-i revină calitatea de unitate deţinătoare.
De altfel, împrejurarea că s-a considerat corect învestit cu soluţionarea notificării (şi deci, unitatea administrativ - teritorială având calitatea de unitate deţinătoare) rezultă şi din aceea că recurentul-pârât a emis dispoziţia (atacată în instanţă).
- În privinţa considerentelor instanţei de apel conţinând aprecieri asupra atribuţiilor ce revin recurentului în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, motivele de recurs nu fac decât să le reitereze şi, fără a se constitui în critici efective, conţin doar precizarea că respectivele considerente sunt nerelevante pentru soluţionarea cauzei.
- Este nefondată susţinerea potrivit căreia imobilelor în litigiu nu le-ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (critică încadrabilă în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., stabilit de instanţă conform art. 306 alin. 3 C. proc. civ.) întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ, ele nu se mai aflau în posesia unor persoane juridice, ci erau deţinute în proprietate chiar de către contestatori.
Astfel, deşi prin Decizia nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a Curtea Supremă de Justiție, secţia penală, a fost achitat autorul reclamanţilor şi înlăturată măsura confiscării totale a averii imobiliare a acestuia, în fapt imobilele au rămas în deţinerea statului, nefiind restituite.
Or, aşa cum recurentul însuşi arată, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 vizează situaţia imobilelor deţinute de către persoane juridice la care statul este acţionar majoritar (sau minoritar dacă valoarea acţiunilor este egală cu valoarea imobilului) sau de unităţile administrativ - teritoriale (art. 21 alin. (1) şi (4).
De asemenea, potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, se restituie imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află.
Rezultă din aceste texte că împrejurarea invocată, a redobândirii dreptului de proprietate prin efectul hotărârii penale (de înlăturare a măsurii confiscării), date în recursul în anulare nu este de natură să scoată imobilele de sub incidenţa actului normativ, câtă vreme la data intrării în vigoare a acestuia, ele nu se aflau în stăpânirea de fapt a reclamanţilor, ci în deţinerea unei persoane juridice (unitatea administrativ - teritorială) din cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Tot astfel, faptul că reclamanţii nu au acţionat anterior, pe temeiul hotărârii penale, pentru redobândirea bunurilor prin promovarea unei acţiuni în revendicare sau în executarea respectivului titlu, nu poate echivala cu decăderea acestora din dreptul de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Câtă vreme situaţia premisă a acestui act normativ (preluarea bunului în mod abuziv şi deţinerea lui în continuare de către stat la data intrării în vigoare a legii) este întrunită în speţă, ea îi plasează pe reclamanţi sub beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de legea specială.
În acelaşi timp, nu li se poate imputa reclamanţilor că nu au acţionat pentru recuperarea în natură a bunului, îndată după pronunţarea hotărârii penale, cât timp pe situaţia de fapt stabilită de instanţele fondului a rezultat că imobilul se afla într-o stare de ruină (datorită lipsei măsurilor de conservare şi întreţinere) încă dintr-o perioadă anterioară anului 1990 (când încă mai funcţiona cooperativa agricolă Goruneşti, în folosinţa căreia s-a aflat).
Aşadar, în speţă, pe de o parte, imobilul a fost preluat în temeiul unei hotărâri de condamnare pentru o infracţiune de natură politică (rezultată ca atare din considerentele Deciziei nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a Curții Supreme de Justiție), ceea ce atrage calificarea de preluare abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie bunul încă se mai afla în deţinerea unei entităţi obligate la restituire, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Împrejurarea că autorului reclamanţilor îi fusese recunoscută, prin efectul înlăturării măsurii confiscării, calitatea de proprietar, nu înlătură incidenţa legii speciale, având în vedere că oricum, în cazul preluării fără titlu, fostul proprietar e considerat că nu a pierdut niciodată dreptul.
Potrivit considerentelor expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefundamentate juridic, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primăria oraşului Bălceşti şi Primarul Municipiului Bălceşti împotriva Deciziei nr. 82/ A din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1665/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1589/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
