ICCJ. Decizia nr. 1669/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1669/2010
Dosar nr. 482/104/2008
Şedinţa publică de la 11 martie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 5 decembrie 2005, reclamanţii C.R., C.C., G.N., C.l., C.A. şi C.E.C. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Slatina, solicitând anularea dispoziţiei din 02 noiembrie 2005 emisă de pârâtă şi acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 5.145 mp teren şi trei construcţii.
În urma decesului reclamantului C.R. au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, C.I., C.R. şi C.R.C.
Prin sentinţa nr. 570 din 29 iunie 2006, Tribunalul Olt, secţia civilă, a admis acţiunea reclamanţilor C.I., C.R., C.R.C., G.N., C.E., C.A. și C.E.C., a anulat dispoziţia contestată şi a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru suprafaţa de 5.145 mp teren situat în intravilanul Municipiului Slatina şi pentru locuinţa expropriată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu - teren şi construcţie - şi a preluării lui abuzive de către stat, astfel că, îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 3 alin. lit. a) şi de art. 4 alin. (2), respectiv art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, iar nu la restituirea în natură, care nu este posibilă întrucât construcţia a fost demolată iar terenul este afectat de utilităţi publice.
Sentinţa sus - menţionată a fost confirmată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, care prin Decizia nr. 16 din 15 ianuarie 2007, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi.
împotriva acestei decizii au declarat recurs G.E., moştenitoarea reclamantei G.N. şi reclamanţii C.R.C., C.R.R., C.R.I., C.I.A., C.C.E. şi C.E.C.
Prin Decizia nr. 6917 din 19 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de G.E., a casat decizia atacată în sensul că a admis apelurile reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal, cu motivarea că hotărârile pronunţate de instanţele anterioare sunt lovite de nulitate, întrucât au fost pronunţate în contradictoriu cu reclamanta G.N., decedată, impunându-sc reluarea judecăţii în faţa primei instanţe, cu citarea în cauză a moştenitorilor reclamantei decedate.
În rejudecare, au fost introduşi în cauză G.K., G.A. şi G.D.- moştenitorii reclamantei decedate G.N.
Prin sentinţa nr. 1881 din 18 decembrie 2008, Tribunalului Olt, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, a anulat dispoziţia din 02 noiembrie 2005 emisă de pârâtă şi a constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru întreg imobilul (teren şi construcţie).
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanţii, cu actele de stare civilă depuse la dosar, au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, iar cu procesul verbal din 27 decembrie 1957, registrul agricol, fişa matricolă de clădiri şi terenuri, procesul verbal de evaluare din 7 septembrie 1962 emis în temeiul H.C.M. nr. 1676/1959 şi Decizia nr. 156/1960 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional Argeş au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu - teren în suprafaţa de 5.145 mp şi construcţie, precum şi trecerea acestuia în proprietatea statului prin expropriere.
Instanţa a reţinut că deşi prin raportul de expertiză s-a concluzionat că o parte din teren nu este ocupată de construcţii, aceasta nu poate fi restituită în natură, în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 deoarece este situată între blocuri, constituind spaţiu verde, platformă betonată, loc pentru tomberoane de depozitare a gunoiului menajer.
Tribunalul a mai reţinut că, în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, instanţa nu mai este îndrituită să analizeze şi să stabilească cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, reclamanţii trebuind să urmeze procedura administrativă prevăzută în Capitolul V din Titlul VII; măsurile reparatorii întinderea acestora, modalitatea de acordare aparţin organismelor înfiinţate conform Titlului VIII Cap. V din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.F. şi C.E.C., C.R.I., C.R.C., P.R., C.A., G.E., G.A. şi G.D.
Prin Decizia nr. 143 din 23 aprilie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a admis apelurile reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a constatat îndreptăţirea tuturor reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 5.000 mp teren şi construcţii, a constatat îndreptăţirea reclamanţilor C.I.I., C.R.C. şi P.R.R. la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 145 mp şi construcţia edificată pe acest teren, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că suprafeţele de teren identificate prin expertiză nu pot fi restituite în natură întrucât se află între blocurile de locuinţe şi fac parte din zona de utilitate a acestora şi că prima instanţă a procedat corect atunci când a stabilit generic dreptul reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a cuantifica aceste măsuri, câtă vreme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, a statuat că prevederile art. 16 nu se aplică dispoziţiilor emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, valoarea despăgubirilor stabilindu-se de Comisia Centrală.
În ceea ce priveşte critica privind individualizarea terenului pentru care se acordă măsuri reparatorii, pe categorii de moştenitori, instanţa de apel a reţinut că este întemeiată.
Astfel, constatând că autorul C.C. a avut în proprietate o suprafaţă de teren de 5.145 mp, precum şi două construcţii, din care a donat fiului său, C.R., suprafaţa de 145 mp şi o casă de locuit cu 2 camere şi sală, contractul de donaţie fiind întocmit în formă autentică, la data de 27 noiembrie 1957 şi că a fost exproprieriat întregul imobil - construcţii şi teren - pe numele autorului iniţial, instanţa a reţinut că tribunalul, stabilind măsuri reparatorii pentru toţi moştenitorii lui C.C., pentru întreaga suprafaţă de 5.145 mp şi pentru locuinţă, fără a avea în vedere actul de donaţie, a încălcat dispoziţiile art. 3 şi 4 din Lega nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, criticând-o ca fiind nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs recurenţii susţin că hotărârea instanţei de apel cuprinde o motivare contradictorie străină de natura pricinii, în condiţiile în care instanţa a reţinut o altă lăţime a terenului decât cea din expertiză.
Astfel, se susţine că terenul nu este situat între blocuri ci în spatele acestora, fiind delimitat, cu respectarea zonei de siguranţă, a servituților 5 legale, liber de construcţii şi ncafectat de amenajări de utilitate publică şi că, potrivit art. 2 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, poate fi restituită în natură partea de teren rămasă liberă respectiv 1.526 mp, compusă din parcela SI şi S2.
Printr-un al doilea motiv de recurs reclamanţii susţin că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât despăgubirile trebuiau cuantificate şi obligat pârâtul la plata acestora, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 16 din cap.V-Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Mai susţin că instanţa de apel a pierdut din vedere faptul că dispoziţia din 02 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Slatina a soluţionat notificarea în sensul respingerii ei, motivat de faptul că reclamanţii nu au calitate de persoane îndreptăţite şi nu fac dovada dreptului de proprietate şi nici a trecerii în proprietatea statului a bunurilor solicitate. Or această dispoziţie nu se înscrie în ipotezele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, neaparţinând categorici celor prevăzute de textul de lege menţionat şi nefiind o decizie soluţionată favorabil, în care să se fi consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri sau care să conţină propuneri motivate de acordare a despăgubirilor.
Concluzionând, recurenţii susţin că instanţa de apel era obligată să constate şi cuantumul despăgubirilor stabilite prin rapoartele de expertiză şi, prin aplicarea art. 21 pct. 4 şi art. 26 pct. 3 din Legea nr. 10/2001 modificată, trebuia să dispună obligarea pârâtei la plata acestora.
Recurenţii mai arată că pentru reclamanţii moştenitori ai defunctului C.R., instanţa trebuia să constate dreptul distinct la despăgubiri şi să oblige pârâta la plata lor.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte situaţia terenurilor în litigiu, este de reţinut că acestea au fost expropriate în anul 1962, pe ele fiind construite blocuri de locuinţe, astfel cum au fost identificate prin expertizele efectate în cauză.
Parcela de 1.256 mp are o lungime de 40 mp şi o lăţime de 9 mp şi pe ea se află o platformă de depozitare a gunoiului menajer care deserveşte blocurile de locuinţe, fiind plantaţi pomi fructiferi.
Cealaltă parcelă de 270 mp are doar o lăţime de 4 mp şi o lungime de 26 mp, fiind astfel ineficientă pentru a asigura folosinţa utilă a terenurilor aferente blocurilor, dar şi pentru exploatarea efectivă a lui de către particulari.
Cum aceste ternuri se află între blocurile de locuinţe şi fac parte dintr-un ansambu urbanistic necesar unei bune utilizări a acestora, restituirea lor în natură nu este posibilă, fiind incidente şi dispoziţiile O.U.G. nr. 114/2007 şi ale Legii nr. 24/2007 potrivit cărora destinaţia terenurilor prevăzute ca spaţii verzi în planurile urbanistice nu poate fi modificată.
Din analiza considerentelor deciziei recurate se poate observa că instanţa de apel nu a făcut decât să coroboreze prevederile legale în materie cu concluziile raportului de expertiză, arătând de ce suprafaţa de teren, considerată de expert liberă de construcţii effective, nu poate fi restituită în natură. Prin urmare, precizările aduse de instanţa de apel în sensul că, "având în vedere destinaţia terenului şi dotările existente pe acesta, precum şi buna funcţionare a ansamblului de locuinţe din zonă, acest teren nu poate fi restituit în natură", nu sunt străine de natura pricinii şi, cu atât mai puţin, nu sunt contradictorii soluţiei adoptate de instanţă.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că regimul juridic al terenului este guvernat de prevederile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, potrivit căruia, în toate cazurile, înainte de a dispune orice măsură, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile, precum şi de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces, existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane.
Sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale, etc.
La individualizarea acestor suprafeţe, sunt avute în vedere şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, iar în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc in echivalent pentru întregul imobil.
Referitor la cel de al doilea motiv de recurs, se observă că instanţa de apel în mod correct, ţinând seama de data emiterii dispoziţiiei din 02 noiembrie 2005, a examinat cauza prin prisma dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în intetresul legii.
În consecinţă, reţinând că dispoziţia atacată a fost emisă la 2 noiembrie 2005, deci ulterior intrării in vigoare a Legii nr. 247/2005, că deci valoarea despăgubirilor urmează a fi stabilită de C.C.S.D. în conformitate cu art. 16, Titlul VII, din Legea menţionată, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii.
Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.R.I., P.R., C.R.C., G.N., C.A., G.E., G.A. şi G.D. împotriva Deciziei nr. 143 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1673/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1665/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
